DICŢIONAR ORTODOX

SMERENIA
1859.- Smerenia este cunoaşterea şi aprecierea de sine întru sărăcia duhului în raport cu toată făptura văzută şi nevăzută (Matei 5, 3). Ea este conştiinţa cufundării şi amestecării între semeni egali şi dependenţi unii faţă de alţii şi faţă de Dumnezeu. Ea îşi are altarul în inimă, căci împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru (Luca 17, 12). Umilinţa vine de dinafară de la potrivnicia împrejurărilor şi de la cei ce ne mustră. Cine are sămînţa adevăratei smerenii, va folosi bine şi darul umilinţei mai curînd sau mai tîrziu; cine n-o are, o va folosi rău luînd-o numai ca pe o batjocură şi răutate. Şi cu toate acestea, de multe ori umilinţa deşteaptă şi pregăteşte calea spre smerenie şi pocăinţă pentru cel iubit de Dumnezeu (Ps. 106,12).
1860.-".... Socotesc că precum mîndria este mai mare decît toate patimile, încît a putut de a surpat pe unii şi din cer, aşa şi smerita cugetare este mai mare decît faptele bune, pentm că poate să scoată pe om din însuşi adîncurile iadului, măcar de ar fi păcătos ca un drac. Penlni aceea Domnul mai înainte de toţi fericeşte pe cei săraci CU dllhlir.-Palenc p. 129.-
1861.- Un frate a întrebat pe Awa Sisoe zicînd: Mă văd pe mine că aducerea aminte a Iui Dumnezeu petrece cu mine. I-a zis lui bătrînul: "Nu este lucm mare să fie cugetul omului cu Dumnezeu (căci şi diavolii cred în El), ci mai mare lucni este să te vezi pe tine sub toată zidirea. Căci aceasta împrewiă cu osteneala tnipească (a ascezei) povăţuieşte la chipul adevăratei smerite cugetări".-Pateric p. 211.
1862.-" Cum se capătă smerenia? Du-le şi te roagă lui Dumnezeu ca să-ţi dea plîngere şi smerenie în inima ta, şi ia aminte întotdeauna la păcatele tale şi nu judeca pe alţii, ci te fă dedesuptul tuturor oamenilor. Nu avea prieteşug cu copil, nici cunoştinţă cu femeie, nici prieten eretic, şi înlătură îndrăzneala de la tine şi înfrinează-ţi limba şi pîntecele şi foloseşte foarte puţin vinul. Şi de va grăi cineva pentm orice fel de lucni, nu te prici cu dînsul, ci de va grăi de bine zi: Aşa este cu adevărat. Iar de va grăi rău, zi: Tu ştii cum vorbeşti. Şi nu te prigoni cu dînsul pentm cele ce a grăit. Şi aceasta este smerenia".- Pateric p. 149. (Matei 11,29; 18,4; 20, 26-28; Luca 17,10; 18,14; 22, 26; F. Ap. 20,19; Filip 2,3-9; Efes. 3,18; I Petru 5,5-6).
1863.- "Cel ce respinge şi nu primeşte lauda oamenilor şi odihna tnipului, s-a dezbrăcat şi de ultima haină a slavei deşarte. Acesta s-a învrednicit să se îmbrace încă de aci în strălucirea locuinţei din cer, căutată cu multe suspine". Filoc. IV, p. 321,241.
1864.-" Mulţi confundă modestia omului natural cu smerenia fonnată după învăţătura evanghelică şi astfel se înşală în aprecieri. Ideile evanghelice sînt foarte diferite, care lucrează mai întîi lăuntric şi apoi se manifestă prin firescul omului în afară, înjugîndu-se cu felul lui de a fi, cu temperamentul înnăscut, dînd naştere la personalitatea creştină, care va lucra sub dublu aspect: cel al danirilor înnăscute, şi cel al credinţei purtătoare de idei, care atrag hanii şi darurile acestui har, menită să se creeze pe sine, pentru viaţa şi viitorul apropiat şi îndepărtat (Rom. 3,15; I Cor. 12,15). Astfel cei mai puţin înzestraţi îşi concentrează puterea de a lucra mai mult pentru mîntuirea personală, pe cînd cei mai bogat înzestraţi, au chemarea şi lucrează şi pentru alţii, şi mai ales celor ce conduc pe alţii, sînt siliţi să aibă o atitudine internă şi externă foarte diferită şi frămîntată, încît cu greu pot fi apreciaţi concret prin semnele externe, mai ales de cei puţini cunoscători ai sufletului omenesc.
De aceea, Scriphira şi Sf. Părinţi ne învaţă să nu judecăm pe alţii, căci este cu neputinţă să nu păcătuim faţă de propria noastră smerenie". (Matei 7,1; Luca 6, 37; Rom. 14, 10-13).