DICŢIONAR ORTODOX

SĂRĂCIA
1720. -Sărăcia este lipsa de cele trebuincioase vieţii, îndestularea din rai a dus pe om la abuzul păcatului, iar păcatul l-a dus la cealaltă extremă a sărăciei. Decretul muncii obligă pe
om să clădească ceea ce a stricat şi să-şi agonisească cele ce-i lipsesc, şi totodată i se răpeşte şi timpul de a păcătui. Sărăcia este o extremă, dar şi bogăţia este altă extremă. Cel ce are poftă de
îmbogăţire îşi lipeşte inima de lucrurile lumii acesteia şi face nedreptate (Ps. 71, 12-14; Prov. 17, 5;28, 3-6;lacob 2, 26-6). Cel istovit de sărăcie din cauza lenevirii, se osîndeşte singur de legea naturală şi dumnezeiască (Prov. 7, 9; 20, 13; 29, 33).
1721. -Sărăcia evanghelică învaţă că omul trebuie să-şi folosească bine darurile personale şi cele gospodăreşti, muncind din îndemnul conştiinţei, iar realizarea cîştigului să o lase în seama providenţei Tatălui Ceresc (Iov 38, 41; Matei 6, 27-35; Luca 21, 18; Filip. 4, 6; I Petru 5, 7),
fiindcă inima este nespus de înşelătoare (Ier. 7, 19). Adevăratul creştin se roagă: "Doamne nu-mi da nici sărăcie, nici bogăţie; dă-mipunea care îmi trebuie" (Prov. 30,7-9). Sărăcia fericită este aceea, care face pe om să nu-şi lipească inima de avere (Matei 5, 2-3; Ps. 36, 25). "Dacă avem ce să mîncăm şi cu ce să ne îmbrăcăm să ne simţim îndestulaţi" (I Tim. 6,7-10;
V. Monahism).