DICŢIONAR ORTODOX

MÎNDRIA
1339. -Mîndria, slava deşartă, luxul şi trufia sînt păcate ale lăcomiei sufleteşti după cum lăcomia pîntecelui şi iubirea de avuţie sînt păcate trupeşti, care atrag după sine pierzarea sufletului asemenea cu păcatele îngerilor căzuţi. Pentru creştini mîndria izvorăşte din credinţa şovăielnică în Dumnezeu, din iubirea lumii pusă în slujba păcatului şi căderea din harul lui Dumnezeu "mîndria merge înaintea pierzării, iar tmfia duce pe calea căderii" din har (Prov. 16,8). Nu iubiţi lumea, nici lucrurile păcatului care sînt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea pusă în slujba păcatului, dragostea Tatălui nu este cu el.. Căci tot ce este în lume: pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii nu este de la Tatăl, ci din lume (loan 2, 1-1; I Petru 5, 5; II Tim. 3. 2; Matei 20. 26-28; 23,12).
1340. -Slava deşartă este o mîndrie acoperită şi cultivată eu îndelungare de vreme. Ea se alimentează din talentele înnăscute şi meritele cîştigate, din faptele bune ale evlaviei şi ale moralei, din situaţia socială, din demnităţile lumeşti şi bisericeşti, din numele bun sau bogăţia pe care cineva o posedă, etc. După cum cucuta răsare din pămîntul cel bun tot aşa şi mîndria se altoieşte pe bunurile vieţii şi le exagerează, le falsifică. Ea duce la iscodire, făţărie, nesinceritate, dispreţ, lux, lăudăroşenie, neascultare, hulă, trufie, erezie, apostazie, etc. Cel dinţii apărător al ei este "iinguşitond, sluga diavolului, îndrumătorul trufiei, pierzătond smereniei, risipitorul virtuţilor şi rătăcitorul din calea adevărului". "Cei ce vă fericesc, pe voi vă înşeală". (îs. 3,12; 19,16) -Scara 22, ll.
1341. -"Cei ce prin botez s-au îmbrăcat întru Hristos, au făgăduit că vor urma viaţa Lui după trup. Deci pe cei ce îşi împodobesc părul capului cu găteală măiestrită spre sminteala celor ce-i văd şi amăgesc sufletele slabe, îi vindecăm cu canonisire părintească povăţuindu-i să se poarte înţelepţeşte, părăsind deşertăciunea lumească şi să-şi îndrepte mintea lor spre viaţa cea neprihănită şi curată şi să se apropie de Dumnezeu, după putinţă, printr-o viaţă curată morală, căutînd să-şi împodobească mai mult omul cel dinlăuntru decît pe cel dinafară, prin virtute, fapte bune şi cinste, încît să-şi alunge de la sine orice urmă a răutăţii diavoleşti. Iar dacă cineva s-ar purta contrar acestui canon, să se afurisească". -VI ec. 96.
1342. -"Orice lux şi podoabă trupească sînt străine de viaţa şi misiunea preoţească. Deci episcopii şi preoţii care se îmbracă cu haine luxoase şi împodobite, aceştia trebuie să se îndrepteze, iar de vor stărui în păcat să se canonisească; de asemenea şi cei ce se parfumează. Şi fiindcă eresul (iconoclast) care huleşte pe adevăraţii creştini, s-a făcut rădăcină a răutăţii amare, caî"e se râşpîndeşte, aceasta a influenţat şi asupra clericilor din Biserica ecumenică şi cei ce l-au primit, nu numai că ei au defăimat icoanele zugrăvite, ci au lepădat şi dogmele moralei evlavioase, urînd pe cei ce trăiesc în curăţie şi cucernicie, împlinindu-se cu ei cele zise: "Urîciune este păcătosului cinstirea de Dumnezeu" (Sirah 1,24). Deci, dacă se vor afla oarecare (dintre ortodocşi inlluienţaţi de iconoclaşti) care batjocoresc pe cei ce se îmbracă cu haine simple şi modeste, să fie supuşi canonisirii căci din adîncă vechime, fiecare persoană bisericească purta îmbrăcăminte potrivită şi modestă. Totcc^ccm^ se foloseşte din_ necesitate, ci cujcoji_de înU}odobiijCj_cade sub_ uniiurire.de deşertăciune, după cum spune Sfiitul Vasile (regula mică 49). Preotul nu trebuie să se îmbrace cu haine de înălasejieslriţă, nici să adauge la marginea hainelor oarecare podoabe şi fimbrii colorale, căci ei ştiu din gradul dumnezeiesc că numai cei din casele împăraţilor poartă haine noi" (Matei 11,8). -VII ec. 16.
1343. -"Dacă cineva dintre bărbaţii greşiţi în concepţia lor ascetică întrebuinţează haine proaste ca prin aceasta să arate demonstrativ, că ei au o evlavie dreaptă, iar pe cei ce poartă cu evlavie haine bune şi îmbrăcăminte obişnuită i-ar defăima, să fie anatema". -Gangra 12.
1344. -"Dacă vreo femeie (dintre cele eu păreri ascetice greşite) ar schimba îmbrăcămintea femeiuşcă numai din motiv religios nu şi natural cum că (înaintea lui Dumnezeu nu este parte bărbătească şi nici femeiuşcă, tîlcuind greşit Matei 22, 30 a4ja_cuin făceajşecla
^euşţ3îl2iUxir^7 în locul hainelor femeieşti arjjwţajmiu^ăiţaleşti, Să fie anatema" (Deut. 22, 5). -Gangra 13.
1345. -"Orgoliosul se aseamănă cu diavolul care s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, căci orgoliul nu este altceva decît tăgăduirea lui Dumnezeu, o născocire diavolească, o născocire omenească, maica defăimărilor, izvorul mîniei şi rădăcina nesincerilăţii. Rînduim pentm aceştia ca timp de şase luni, să se pocăiască în Sfiita Biserică şi să mănînce de post timp de pulm săplămîni la ora nouă, făcînd la fiecare zi cîte o sută de metanii", -s. Studitui s. c. 12.
1346. -"Călugărul falnic de va zice că e sămînţă bună şi de rudă mare, post 50 de zile şi metanii 300 că cine se tunde (în călugărie), se leapădă de lume". -1'iîG, 142.
1347. -"Ambiţia ce poate fi auucleiizată prin îngîmfare (trufie) care c patimă blestemată ce constă din împreunarea a două rele: mîndria şi slax'a deşartă. Dintre acestea mîndria tăgăduieşte pe Cel ce e cauza virtuţii şi a firii, iar slava deşartă falsifică firea şi însăşi virtutea. Căci cel mîndni nu face nimic după Dumnezeu, iar cel robit de slavă deşartă nu întreprinde nimic după fire. Iar din amestecarea lor se naşte îngîmfarea, care pe Dumnezeu îl dispreţuieşte, bîrfnd şi hulind Providenţa iar de la fire se înstrăinează, folosind toate ale fiii şi stricînd fiumuseţea şi buna întocmite a firii pe reaua întrebuinţare a lor". -Filoc. Iii, p. 104,64.
1348. -"Propriu mîndiiei este a nu cunoaşte că Dumnezeu este făcătond virtuţii şi a firii, precum propriu slavei deşarte este să dezbine firea penlni a o slăbi; iar tntfie este fapta amîndonira, fiind o deprindere păcătoasă din tăgăduirea de bună voie a lui Dumnezeu şi din ignorarea cinstei egale a celor ce sînt de aceeaşi fue". -Filoc. IH, p. 418,64.