DICŢIONAR ORTODOX

CANONISIREA
245. - Canonisirea este totalitatea mijloacelor folosite de duhovnic pentru a îndepărta pe cel păcătos, în conformitate cu legea Domnului. Această îndreptare el trebuie să o dovedească prin fapte sufleteşti şi trupeşti, care aduc vindecarea şi împăcarea lui cu Dumnezeu (Num. 12, 15; I Cor. 5, 1-3; II Cor. 2, 6-11). Duhovnicul are putere de a lega şi dezlega numai în conformitate cu legea Domnului (Ioan 20, 23; Matei 18, 18). Prin legătura canonisirii celei drepte, omul se vindecă de păcate; prin dezlegarea pentru împărtăşanie, oriiul se desăvîrşcşte întru mîntuire (Matei 5, 48). Canonisirea trebuie să fie dată numai în conformitate cu legea Domnului, Care ne este dală în Sfînta Scriptură, canoanele bisericii şi povăţuirile sfinţilor părinţi, căci altfel, ea nu ar aduce nici un folos, ba chiar devine primejdioasă pentru sufletul penitentului şi mai ales a duhovnicului: "Vai de cel ce face slujba Domnului în nepăsare" (Ier. 48, 10). Prin călcarea legii, necinstiţi pe Dumnezeu, căci din pricina voastră se huleşte numele Domnului printre neamuri (Rom. 2, 23-24; II Regi 12, 14; Is. 52, 5; Ier. 13, 9-10; Matei 7, 22-23; 12,4345; Luca 24, 26). Omul duhovnicesc poate judeca totul, dar pe el nu-1 poate judeca nimeni (I Cor. 2, 10-16; I Tes. 5, 21; I Ioan 4, 1; Prov. 28, 5). Duhovnicul trebuie să aibă întotdeauna în minte cele spuse de Domnul: "Nu pot face de la mine nimic, după cum aud, (în legea Domnului) judec şi judecata mea dreaptă este, pentm că nu fac voia mea, ci voia Celui care m-a trimis" (Ioan 5, 30) ca duhovnic (Sf .Gr. Nisa
246. - La fiecare păcat, duhovnicul trebuie să dea canon, potrivit cu înţelegerea, starea sănătăţii, posibilitatea materială şi familială, cu slujba sau îndeletnicirea, pregătirea culturală, felurile păcatelor spovedite şi evlavia întru pocăinţă a penitentului, aplicînd canonisiri potrivite, care să ducă la îndreptarea şi întărirea duhovnicească. Canonisirea prea aspră duce la deznădejde (II Cor. 2, 5-11), iar, cea prea îngăduitoare, duce la încurajare spre păcat şi astfel, duhovnicul în loc să îndrepte, mai rău strică. "Unii ca aceştia, leagă în chip uşuratic raitele fiilor poponilui meu, zice Domnul spunînd: pace, pace, dar pacea Domnului nu există" (Ier. 8, li). Canonisirea trebuie să se facă numai după legea Domnului, căci duhovnicul nu judecă după1 legile făcute de el, ci este slugă şi ispravnic pus de Domnul pentru mîntuirea sufletelor, care este obligat să împlinească poruncile Stăpînului său. Duhovnicul trebuie să pună înaintea celui păcătos calea vieţii şi calea morţii arătată numai şi numai de legea Domnului, iar nu de închipuirea sau păcatele sale, prin care ar voi să aprecieze pe ale altuia (Ier. 21,8; Simeon al Tes. IX, 72).
247. - Cel ce nu s-a stăpînit în tinereţe, cu greu se va putea îndrepta la bătrîneţe, în care stare păcatul îl va părăsi pe el, lăsîndu-1 pustiu, iar nu el pe păcat, ca să devină om îmbunătăţit sufleteşte. Astfel, de exemplu, în cuget va curvi, deşi în fapte va deveni neputincios, care lucru se va cunoaşte din vorbele murdare, din plăcerea de a discuta despre sexualitatea plantelor, animalelor etc. Va privi pe alţii cu păreri şi vorbe bănuitoare, îndemnîndu-i la păcate, va recomanda să se citească romane păcătoase şi se va desfăta cu închipuirea păcatelor de odinioară, căci cum îi vor fi ideile îi vor fi şi faptele. Răutatea veche, bunătatea nouă, nu se mai
poate face decît numai prin excepţia planurilor iconomiei providenţiale (Luca 11, 24- 26; 17, 1-6; 19,1-10; Ioan 5, 14; Sf. Măria Egipt.). De aceea s-a prevăzut trepte de penitenţă într-un timp mai mult sau mai puţin îndelungat, ca să se poată alege bine adevărata pocăinţă de cea falsă şi făţarnică (I ec. 12; III ec. 5; IV ec. 16; Ancira 5; Cart. 6; Sf. Or. Nisa 1).
248. - Canonul nu trebuie să se dea numai după mulţimea păcatelor, ci mai ales după voinţa păcătosului de a se îndrepta. De multe ori dorinţa prea mare a duhovnicului de ă reface ceea ce a
stricat, mai mare pagubă face şi, în loc să ridice ceea ce este căzut, mai rău îl distruge. Astfel, cei ce sînt bolnavi şi moleşiţi, cei dedaţi la plăcerile lumeşti şi cei stăpîniţi de mîndria puterii lor sociale, puţini se gîndesc la păcatele lor şi numai cu încetul se vor izbăvi de povara
lor. Duhovnicul care doreşte să-i îndrepte deodată, i se poate întîmpla să nu obţină nimic. Sufletul care a căzut în nesimţire duhovnicească, cînd i se face cunoscut, mărimea şi mulţimea păcatelor sale cade în deznădejde, nu mai ascultă de sfaturile bune, nu se mai teme de ameninţare, şi nu se mai hotărăşte să facă faptele îndreptării, ci devine mai rău decît cetatea de care zice proorocul:
"Faţa ta este ca a unei curve şi nu te mai mşinezi de nimic". De aceea, duhovnicul are trebuinţă de multă ştiinţă şi pricepere ca să pătrundă toate înclinările sufletului omenesc. Uneori, mulţi cad în nebunie şi deznădejde, neputînd suporta doctoria prea amară a canonisirii, iar alţii, nefiind canonisiţi potrivit cu canonul lor, îşi neglijează sufletul, se dau şi mai mult la păcate, făcîndu-se şi mai răi. De aceea, duhovnicul trebuie să ţină seamă de toate acestea, să chibzuiască bine şi să întrebuinţeze toate mijloacele ca să obţină rezultatul adevăratei vindecări - sf. Ioan llrisostom, Sint. At. IV, 387.
249. -"Leagă bine pe cel păcătos, pînă ce se va împăca cu Dumnezeu. Nu-l lăsa nelegat ca nu cîndva să fie legat de dreapta judecată a lui Dumnezeu. Dacă îl voi lega cu, Dumnezeu nu-l mai leagă, iar dacă nu-l voi lega eu, atunci îl aşteaptă legăturile cele nedezlegate. "Că dacă ne-am judecat pe noi înşine, nu am mai fi judecaţi de nimeni" (I Cor. 11, 31). "Deci, să nu crezi că aceasta este o cnizime şi o neomenie, ci ea se naşte din bunătate şi din dorinţa de vindecare şi a bunei griji. Dar vei zice, că i s-a dat un timp destul de lung ca pedeapsă. Cît timp? Un an, doi sau trei? Dar eu nu caut la mulţimea timpului sau anilor, ci la îndreptarea sufletului... Dacă cel păcătos s-a smerit, dacă s-a pocăit, atunci s-a făcut totul; dacă nu este aceasta, apoi timpul cel îndelungat nu foloseşte la nimic! Căci noi nu căutăm dacă rana a fost legată un timp mai îndelungat, ci dacă legătura a folosit la ceva. Dacă a folosii şi într-un timp mai scurt, să n-o mai pui, iar dacă n-a folosit la nimic, atunci pune-o şi după zece ani! Aceasta, să-ţi slujească de hotar pentm dezlegarea ranei: Dobîndirea spre viaţa veşnică şi vindecarea celui legat de păcate" -Ioan llrisostom, l Cor. Om XIV.
250. - Dezlegarea imediată se întemeiază pe faptul că mărturisirea însăşi este o canonisire. Duhovnicul, oricîtă pregătire ar avea, nu poate pătrunde şi aprecia toate ascunzişurile faptelor trecute şi viitoare ale penitentului. Această rezervă a conştiinţei sale îl face pe duhovnic să împartă povara păcatelor în trei: o parte să o laşe în seama milostivirii lui Dumnezeu, "care este plin de milă şi îndurare, zăbavnic la mînie, plin de bunătate şi blîndeţe, care-şi tinde mila sa pînă la mii de neamuri, iartă păcatele şi nelegiuirea, dar nu socoteşte pe cel vinovat ca pe un nevinovat şi ,pedepseşte nelegiuirea părinţilor (care se trasmite prin educaţie) în copii şi nepoţi pînă în al palntlea neam" (iixod. 34, 6-7). Iar Solomon, zice: "Să miluieşti pe toţi, că'toate le poţi şi le treci cu vederea păcatele oamenilor pentm ca ei să aibă timp de pocăinţă" (înţelep. 11, 23). O altă parte a păcatelor, duhovnicul o ia asupra sa, în virtutea puterii sale de a lega şi dezlega oaia cea rătăcită, rugîndu-se ca Moise: "Doamne iartă-i păcatele, iar dacă nu, ştcrge-mă din ca/tea celor vii"... (Exod. 32, 32; Rom. '), i-3). A treia pane, rămîne în seama conştiinţei penitentului de a se îndrepta ca fiul cel pierdut, sau a continua ca Iuda. De felul cum penitentul îşi va curaţi partea sa de păcate, adică va face tot ceea ce va putea, el se va folosi de nigăciunile bisericii şi a liamlui iertării dat lui prin taina spovedaniei, "căci în lege este dreptand conştiinţei depline şi a adevănilui" (Rom. 2, 20), pentru mîntuirea sufletului său. - Fără îndreptare, nu poate să existe iertare (i Tim. l, 7; Iez. 4.18; ILT, 322).
251. - în chip excepţional, duhovnicul aplică amînarea dezlegării celor ce au o situaţie complicată cu mult feluritele păcate, pentru care duhovnicul nu poate găsi imediat soluţionarea potrivită cu legea Domnului şi cu situaţia penitentului, în aşa fel ca nici legea, să nu fie nesocotită, sau exagerat aplicată, şi nici penitentului să nu i se ceară nici prea mult nici prea puţin (Luca 12, 40; 13, 1-5). De asemenea ea se aplică celor nesinceri şi şovăielnici ca nişte învechiţi în rele, precum şi celor ce-şi justifică păcatele cu viclenie şi rea credinţă, ca nişte pui de năpîrci (Matei 3, 7; 12, 33-37; 23, 32-26). Unii ca aceştia trebuiesc sfătuiţi cu blîndeţe, dar hotărît, pentru ca ei ori să se îndrepteze ori să nu mai încurce lumea, căci, mai rău, vor fi osîndiţi (II Cor. 26. 20-22; Ier. 15, 1-2; F. Ap. 13, 8-11; 1 Tim. 1, 18-20). Această amînare poate să varieze de la cîteva zile pînă la mai mulţi ani, după cum va chibzui duhovnicul. După ce se va prezenta din nou, i se va citi canoanele şi documentele scripturistice, care-i osîndesc purtările, apoi dacă se va constata îndreptare, i se va da dezlegare condiţionată de îndeplinirea canonisirii pînă Ia o nouă spovedanie, şi apoi dezlegare deplină. "Cine va întoarce pe cel păcătos de la rătăcirea căii lui, va mîntui suflet de la moarte, şi va acoperi mulţime de păcate" (Iacob 5, 20). în caz că nu se observă nici-o îndreptare, doctrinisînd păcatul, un astfel de penitent trebuie trimis la alt duhovnic, sub motiv că nu se pricepe a-i dezlega nevoile sufleteşti, şi un alt duhovnic poate va fi mai priceput în a-l satisface (Luca io, 16; li, 24-26; Matei 12, 43-46). Penitentul care huleşte cele sfinte, prin cuvinte şi fapte, ca Iuda trebuie să i se zică: Să nu mai fie în tine rod în veac (Matei 21, 19; V. Afurisirea).
252.- Treptele vechilor canonisiri: "Plîngerea, este starea celui ce a păcătuit şi este rînduit să stea în afară de uşa bisericii, unde să ceară, de la credincioşii care intră, să se roage pentm el. Ascultarea este şederea înlăuntru, lîngă uşa din tindă (pronaosul) bisericii, unde stau cei ce au păcătuit, la urina catehumenilor, pînă ce vor asculta citirea scripturilor şi învăţăturilor şi la anunţul: "Cîţi sîntt'ţi chemaţi ieşiţi..", ei vor părăsi biserica. îngenuncherea este starea în ghenunchi înlăuntru, lîngă uşa din naosul bisericii, şi după liturghia celor chemaţi, ieşeau afară cu catehumenii. Starea împreună este şederea la un loc cu credincioşii în naos. Ei nu ieşeau cu catehumenii, ci stau la toată liturghia credincioşilor. Cea mai de pe urmă stare este împărtăşirea cu sfintele taine" - Sf. Grigore
Neocez. 11.
253. -"Plîngerea este ca omul cel păcătos dacă greşeşte, să stea în afară de biserică sau afară de curtea sau tinda bisericii şi cîţi intră în biserică înaintea tuturor să cadă şi să-i roage plîngînd, cu
lacrimi ca să se roage pentru dînsul, că acela ce plînge este lepădat afară de curte sau tinda bisericii, ca să se pocăiască atîta vreme cît îi este poruncit". "Ascultarea este ca omul cel păcătos dacă greşeşte să asculte dumnezeiasca Scriptură, stînd lîngă uşile bisericii, pentru că cel ce ascultă, stă în curte sau în tindă, iar în biserică nu-i este iertat şi nici n-are voie să intre pînă ce nu va săvîrşi pomnciţii lui ani. Căderea este adică posluşania, cel ce greşeşte să stea înlăuntru. în
biserică, mai îndărăt pe partea amvonului, pentm că cel ce cade, acela stă în biserică pînă la sfînta evanghelie, cînd zice diaconul: "Cei chemaţi ieşiţi, atunci iese şi el cu cei chemaţi şi stă afară de
biserică, pînă ce se stîrşeşte dumnezeiasca slujbă". Starea cu credincioşii este că stă omul cu credincioşii în biserică înlăuntru pînă la sfîrşitul dumnezeieştii slujbe, iar sfintei pricestanii nu se
pricestuieşte pînă ce îşi umple poruncită lui vreme, iar dacă îşi umple vremea stînd cu credincioşii, atunci se învredniceşte împreunării Sfintei Taine a Preasfîntului Trup şi Preacuratului sînge a Domnului Iisus Hristos. "Deci cu aceste palm locuri, se obîrşeşte şi
se umple toată pocania. Drept aceea, cade-se episcopului sau preoţilor duhovnici în toată vremea canonisirii, ori multă ori puţină, tot pe aceste patru locuri s-o împartă, şi aşa să cureţe de păcate pe acela ce se căieşte şi se pocăieşte" - ILT, Nom. p. 328.
254. -"Canonisirea materială a milosteniei trebuie aplicată cu multă pnidenţă. Duhovnicul să nu ia el milostenia ca să dea la săraci, ci să trimită pe cei săraci la cel canonisit ca să le dea bani sau
materiale, ferindu-se astfel, de orice bănuială. Un adevărat slujitor al Domnului trebuie să se ferească şi de umbra lui, fiindcă cele materiale duc la ispită, şi în plus duc la sminteala altora. "Duhovnicul să nu primească cu uşurinţă a împărţi milostenia celor canonisiţi, ca să nu dea pricină de defăimare şi sminteală. El numai să dea îndrumări, dar să nu ia nimic, afară de cele ce i se dau lui ca să se roage penlni sufletul celor împovăraţi de păcate, la slujbe şi liturghii. Cel ce i-a plată penlni liturghii şi nu le slujeşte, vinovat este, pentm lencvire şi jefuirea aproapelui ca cel ce lipseşte pe fratele său de sfinţire" - Sim.Tes. IX, 73, 74.
255. - Canonisirea clericilor trebuie să fie mai aspră decît a mirenilor, fiindcă trebuie să fie lumina lumii prin învăţătura lor şi sarea pămîntului prin exemplul"şî faptele vieţii lor (Matei 5, 13-16). Păcatele, neştiute de nimeni altul decît de făptaş şi Dumnezeu, se vor canonişi ca şi la mirenii obişnuiţi, luîndu-se măsuri de a nu se mai repeta. Păcatele cele cunoscute, mai mult sau mai puţin în public, se vor canonişi cu mult mai aspru, fiindcă, prin această sminteală, el a devenit feştilă fumegîndă pe care Dumnezeu abia o tolerea/ă (Maici 12, 20) şi sare împuţită care se aşteaptă să fie arucată în focul cel veşnic (Matei 5, 13), iar în ziua dreptei judecăţi, li se va zice că nu vă ştiu pe voi (Matei 7, 21-23). Ei sînt cei ce au ştiut voia Stăpînului şi se vor osîndi mai greu decît cei neştiutori (Luea 12, 47-48; Iacob 4, 17), căci nu s-a luptat pînă la sînge (Evrei 12, 4). Să li se citească cu răbdare şi pentru păcatele grele să fie trimişi la episcopul de care depind şi nu la altul.
256. -"înainte de timpul profeţilor, Dumnezeu voind să arate că păcatele săvîrşite de preoţi, trebuie să primească o pedeapsă cu mult mai mare decît alunei cînd ele ar fi săvîrşite de popor, a poruncit ca pentru păcatele preoţilor să se aducă o atît de mare jertfă, la fel cu aceea ce se aduce pentru un popor întreg (i.cv. 3, 4). Aceasta nu probează nimic altceva, decît că runele sufletului preotului cer o mare îngrijire, adică într-atîlu cît să fie la fel cu îngrijirile raitelor unui întreg popor. Ele n-ar cere o mai mare îngrijire dacă n-ar fi şi mai periculoase. Şi n-ar fi aşa de periculoase prin firea lor, ci din cauza demnităţii preotului, care a cutezat să se încarce cu ele (Deut. 22). Şi ce să mai vorbesc eu de bărbaţii care sînt obligaţi să-şi îndeplinească datoria de slujitori ai bisericii, căci şi fiicele preotului, care n-aveau nimic de-a face cu preoţia, sufereau lotuşi, din cauza demnităţii părinteşti, erau supuse la o mai aspră pedeapsă pentru păcatele lor. (Lev. 21, 9). Şi cu toate că păcatele lor materiale erau la fel cu ale fiicelor poporului, căci tot desfrîu este şi de o parte şi de alia, totuşi pedeapsa lor era cu mult mai aspră decît a fetelor mirence. Vezi dar, cît de convingător vrea să ne arate Dumnezeu, că pentm conducători se cere o pedeapsă cu mult mai mare, decît pentru supuşi. Căci cel ce pedepseşte pe fiica preotului (cu moartea) cu mult mai rău decît pe altele, din pricina demnitarii tatălui ei, apoi cu atît mai rău va pedepsi pe însuşi preotul mai mult decît pe mirenii simpli, cu toată dreptatea. Căci sminteala adusă de păcatele preotului, nu se mărgineşte numai la pierderea lui însuşi, ci aruncă în prăpastia pierzării şi sufletele celor slabi şi care iau exemplul rău din faptele lui. Aceasta ne învaţă şi Iezechiel (34, 17), cînd profeţeşte despre judecată, întm despărţirea oilor de capre" -Sf. Ioan Hrisostom - Despre Preoţie, VI, 575-578.
257. -"Cei ce de la Dumnezeu au primit puterea de a lega şi dezlega, trebuie să ţie seama de însemnătatea păcatului şi de hotărîrea spre pocăinţă a celui păcătos, şi astfel, să dea canonisirea cea mai potrivită cu păcatul, ca nu cîndva să aplice pe amîndouă fără măsura dreptăţii în a lega şi a dezlega şi astfel, să primejduiască mîntuirea celui păcătos. De obicei boala păcatului nu este simplă, ci are multe feluri şi înfăţişări. Ea odrăsleşte multe vlăstare ale pierzării, din care răul se răspîndeşte şi lăţeşte sub toate fonnele, pînă acolo, încît se împotriveşte chiar puterii de vindecare a doctondui. Cel ce are pricepere în vindecarea duhovnicească, mai înlîi trebuie, să cerceteze starea sufletească a celui păcătos, dacă înclină spre vindecare, sau dimpotrivă, dacă prin felul său de viaţă, cultivă păcatul. Duhovnicul trebuie să observe în ce chip se îngrijeşte penitentul de îndreptarea sa în vremea canonisirii, dacă nu cumva iese ceva, care se împotriveşte vindecării sale, iar rana sufletului său se măreşte prin întrebuinţarea doctoriilor aplicate ei nepotrivit, şi astfel, el trebuie să chibzuiască necontenit asupra milostivirii iconomiei handui cu puterea de vindecare a bolnavului. Căci poninca lui Dumnezeu şi toată grija duhovnicului cămia i s-a încredinţat misiunea pastorală, este de a întoarce oaia cea rătăcită şi de a vindeca pe cea rănită de diavolul. El trebuie să fie cu grijă ca să n-o împingă spre prăpastia deznădăjduiţii, şi nici să slăbească frinele, care mijlocesc întoarcerea de la viaţa păcătoasă şi de la nepăsarea întm păcate. El este dator să întrebuinţeze toate mijloacele de a se împotrivi păcatului, ori prin canonisirile cele mai aspre şi neplăcute, ori prin cele îngăduitoare şi blînde şi să se silească a vindeca rănile păcatului cercetînd roadele pocăinţei aduse de canonisire şi călăuzind înţelepţeşte pe omul cel chemat la fericirea cea de sus. -Deci, se cuvine ca noi să cunoaştem şi să folosim bine amîndouă metodele pe a severităţii şi a îngăduinţa, şi acolo unde una nu merge, să aplicăm pe cealaltă, aşa cum ne învaţă Sfînhd Vasile" -VI, ec. 102
259. -"...Patima lăcomiei, care este mama tuturor relelor (i Tim. 6, 10) trebuie să fie înfrînată, ca nimeni să nu răpească cele ale altuia sau să calce hotăririle părinţilor pentm cîştig sau vreun cleric să ia camătă. Faptele rele, încă necondamnate de Scriptură, se vor cerceta de noi şi se va holări pedeapsa lor. Despre cele ce Scriptura a legiuit lămurit, nu ni se cade să mai hotărîm, ci numai să le aplicăm. Prin urmare, ceea ce este osîndit la mireni, cu atît mai mult trebuie să fie osîndit la clerici. întreg sinodul a zis: Nimeni nu poate lucra împotriva celor hotărîte de prooroci, şi de Evanghelii, fără primejduirea mîntuirii sale" - Cart. 5.
260. -"Episcopul Aureliu zice: dacă cineva care nu şi-a îndeplinit canonul primit, fiind în primejdie de moarte, ar cere dezlegare ca să se împace cu sfintele altare spre a se împărtăşi, în lipsa episcopului, atunci cu bună dreptate presbiteml, poate să ceară voie de la episcop şi numai după dispoziţiile lui, să dea dezlegare de vechea canonisire celui ce este în pericol de moarte. Această rînduială, trebuie să o întărim ca pe o hotărîre mîntuitoare. Toţi episcopii au răspuns: Se hotărăşte ceea ce sfinţia voastră crede de cuviinţă să aprobăm în chip necesar" - Cart. 7.
261. -"Celor ce se pocăiesc să li se hotărască timpul de pocăinţă după judecata (aprecierea) episcopilor numai potrivit cu gravitatea păcatelor. Prezbitend să nu dea dezlegare celui ce se pocăieşte, fiind canonisit de episcop, fără ştirea acestui episcop, decît numai în lipsa episcopului din cauza nevoilor constringătoare cu ameninţarea morţii. In caz că păcatul celui ce se pocăieşte este public şi cunoscut de toţi, şi a produs sminteală în biserică, asupra acestuia, în public înaintea uşii bisericii să i se pună mîna, pentm dezlegarea şi primirea în biserică" -Cart. 43.
-"Dacă cineva a căzut în păcatele înşirate mai sus (C, 51,73, curvie, furt, ucidere, apostasie etc.) şi va arăta multă sîrguinţă în mărturisire, astfel, duhovnicul cel ce are puterea de a lega şi dezlega prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu, dacă va face pogorămînt, văzînd mărturisirea cea deplină şi hotărîtă a celui păcătos, şi astfel va micşora timpul canonisirii, nu se va face vrednic de osîndă. Scriptura ne arată că, cei ce se mărturisesc cu o mai mare zdrobire de inimă
(Matei 27, 75), mai degrabă se învrednicesc de iubirea de oameni a lui Dumnezeu" - Sf.Vasile 74.
262. -"Ţoale acestea le scriem ca să se cerceteze bine rezultatele pocăinţei, căci negreşit nu după timpul de canonisire judecăm păcatele, ci ţinem seama de felul pocăinţei, care este hotărîloare. Celor ce se despart cu greu de păcatele lor şi vor să slujească mai mult plăcerilor tntpeşti decît lui Dumnezeu, şi refuză să trăiască după ponincile Evangheliei, cu aceştia mpem legătura duhovniciei, căci în privinţa celor nesupuşi şi îndărătnici întm pocăinţă, ne-am învăţat cele zise: Mîntuind, mîntuieşte-ţi sufletul tău (Fac. 19, 17), prin despărţirea de cel învechit în rele" - Sf.Vasile 84.
263. -"Deci, să nu ne înşelăm şi să ne lăsăm a pieri împreună cu cei nepocăiţi, ci, temîndu-ne de greaua osîndă şi avînd înaintea ochilor ziua cea înfricoşată a judecăţii Domnului, să nu fim nepăsători primejduindu-ne mîntuirea din pricina păcatelor străine. Dacă n-am învăţat nimic din ponincile cele înfricoşate ale Domnului, şi nici nu ne-au înţelepţit pedepsele cele mari, cum că penlni păcatele noastre ne-a părăsit Domnul şi ne-a dat robiei..., ce avem noi comun cu cei păcătoşi? Ci noi trebuie să le arătăm păcatele ziua şi noaptea, în particular şi în public, dar să nu ne lăsăm înşelaţi de păcatele lor, ci mai degrab să ne nigăm Domnului ca să-i cîştigăm şi să-i scoatem din cursele diavolului. Dacă nu vom putea face aceasta, să ne sîrguim, cel puţin, a ne mîntui sufletele noastre de veşnica osîndă, ferindu-ne de păcate Străine" (I Tim. 5, 22 ; II Ioan 11) - Sf.Vasile 85.
264. -"Eu socotesc că duhovnicilor celor ce judecă drept nu li se poate părea că scurtarea de către noi a timpului pocăinţei n-ar fi o măsură de suflet mîntuitoare, căci nici părintele Vasile cel Mare şi nici cei mai vechi părinţi n-au stabilit pentru păcătoşi vreo poslire, priveghere sau metanii, decît numai oprirea de la împărtăşanie. Noi am socotit să scurtăm timpul de pocăinţă pentru cei ce se căiesc cu adevărat, şi-şi chinuiesc Impui, şi cu înţelepciunea îşi schimbă viaţa părăsind răutatea învechită a păcatului. De pildă: dacă cineva se învoieşte să nu bea nici vin în anumite zile; să-i reducem un an din vremea hotărîlă de părinţi. Deasemeni, dacă ar făgădui că se înfrînează de la carne pentru un timp, să-i reducem încă un an; de la brînză, ouă, peşte, ulei, pentru fiecare să-i iertăm încă un an; tot astfel, dacă el vrea să îmblînzească pe Dumnezeu prin bogate metanii şi mai ales dacă dovedeşte rîvnă şi hotărire întru facere de milostenie. Dacă cineva după păcătuire se devotează vieţii după iubirea lui Dumnezeu, şi trăieşte singuratic, socotesc că este bine să ia canonisireşi mai scurtă, căci prinlr-o astfel de vieţuire, el stinge în viitor patimile păcatului făcute în cursul vieţii de pînă atunci" - loan Post. 3.
265. -"Se cuvine a canonişi pe cineva după canoniconul lui loan Postnicul? R: Fiindcă acest canonicon se foloseşte de multă\ blîndeţe, pe mulţi i-a pierdut. Din această cauză, cei ce cunosc binele şi se abat de la el, trebuie a se îndrepta, adică a nu aplica numai scurtarea timpului, ci a aplica şi condiţiunile, prin care el justifică valabilitatea timpului prescurtai" - Nicolae 11.
266. -"l.-Ce înseamnă ceea ce zice Sf.Vasile în privinţa epitimiilor mici: să fie înlăturat de la binecuvîntarea potrivit măsurii greşelii? R: însemnează a se lipsi cineva de biecuvîntarea care se dă în biserică". -Sf.Nicolae 9.
267. -"Femeia mireancă sau călugăriţa să nu se alunge, din biserică (afurisească) pentru oarecare mari păcate, ci să fie numai oprită de la împărtăşanie. Canonul 34 (Sf.Vasile) ne învaţă să facem aşa, din cauză că multe femei s-au sinucis de nişine. Tot aşa trebuie procedat şi cu prezbitend şi diaconul potrivit acestei rînduieli: Nu vei pedepsi de două ori pentm acelaşi păcat" (Num. l, 9) - loan Post. 46.
268. -"Duhovnicul care primeşte mărturisirea celor ce spun păcate multe ascunse (neştiute public), trebuie să-i oprească de la împărtăşire, dar să nu-i oprească a intra în biserică (ca să se atragă atenţia altora), nici să dea în vileag (prin semne externe) cele ce ştie despre ei, ci, în taină, să-i sfătuiască cu blîndeţe ca ei să slămiască în pocăinţă şi rugăciune, şi să le dea canonisirile ce li se cuvin, potrivit cu predispoziţiile sufleteşti ale fiecănu în parte" - sr.Nichifor 28.
269. -"Dacă vreun mirean îşi va mărturisi păcatele sale cu voia (din iniţiativa şi rîvna mîntuirii), duhovnicul poate să procedeze mai îngăduitor, după chibzuiala sa" (în aplicarea canoanelor, ca durată de timp, mijloace, etc, numai să poată vindeca răul) - Sf. Nichifbr 29.
270. -"Cine va lua canonisire de la duhovnicul său, ca să nu se împărtăşească, şi se va pricestui să se despartă de biserică trei ani, că se cade ca cel ce leagă să-l şi dezlege. Insă de-l vor lega alţii, alţii să-l dezlege, iar de se va pocăi, să-l primească la împărtăşanie, că scris este: cine va veni către mine, nu-l voi scoate afară". -PBG, 115.
271. -"Preotul trebuie să afurisească, cînd este după pravilă, ca să nu se încarce cu păcate străine, că nu este aceea răbdare, ci va fi pricină de pierzare, şi nici se cuvine a fi mai milostiv decît părinţii. Arhiereul sau duhovnicul, fiind ştăpînit de aceleaşi păcate, ca şi penitentul, să nu socotească că i se va ierta lui acele păcate, dacă va fi îngăduitor şi va uşura pe cei păcătoşi călcînd legile Domnului. Ci pentm ale sale păcate să ceară iertare, iar legea lui Dumnezeu s-o aplice cu dreptate. Trebuie să fie îngăduitor numai cînd păcătosul se va hotărî să se îndepărteze de la rău şi se va smeri întm pocăin(ă". -Sim.Tes. IX. 30.
272. Pentm venituri şi pentm agonisirile lor, mulţi au multă giijă, iar pentm a face comoară în cer, de suflete mîntuite, puţină grijă... împreună cu episcopii să se silească şi preoţii care au luat slujba aceasta prin poruncă, şi nu trebuie să caute cineva către dobîndă tmpească, care este mare pagubă, nici să înveţe afară de pravilele sfinţilor părinţi, pentm ca nu cumva să-şi ia asupra lor păcatele... Se înşală cel ce i se pare că ar fi mai milostiv decît părinţii, învăţînd şi uşurînd canoanele..., căci acelea sînt făcute şi îndestulate de mulţi purtători de Dumnezeu, ca să respecte canoanele". -Sim.Tcs.v, 254.
273. -"Cel ce spală (de păcate) haina cea ntptă a aproapelui cu cuvinte dumnezeieşti sau o coase prin daruri (de la Sfîntul Duh), se arată ca unul care, stăpîn fiind, îmbracă înfăţişare de slugă. Dar (duhovnicul) să ia seama cel ce face aceasta, ca nu cîndva nefăcînd-o ca slugă să'-şi piardă deodată cu plata sa, şi cinstea puterii de stăpîn, (duhovnicesc) care i se cuvine, pentru slava cea deşartă". -Filoc. IV, 288, 50.