DICŢIONAR ORTODOX

TAINELE SFINTE
1935. -Se numesc taine sfinte ale Bisericii acele lucruri văzute, prin care se împărtăşeşte oamenilor darurile Sfîntului Duh, Celui nevăzut, aşa cum ne învaţă dogmele şi se administrează în slujbele Bisericii după rînduială Molitfelnicului aprobat de magisteriul ecumenicităţii creştine. Prin taina lor externă supusă acţiunii omului ele pot fi înţelese de om, iar prin partea lor superioară şi supranaturală rămîn mistere, ale căror fiinţă şi lucrare stau ascunse în planul creaţiunii şi providenţii Făcătorului. Dacă ele ar fi înţelese pe deplin de om, n-ar mai fi taine, ci elemente obişnuite, pur raţionale. Partea lor văzută se serveşte ca vebico! spre a ne împărtăşi de puterea şi lucrarea lor cea nevăzută, care corespunde fiinţei şi năzuinţelor noastre tainice, pe care orice om le posedă în existenţa lui şi prin care le doreşte şi le sesizează -deşi nu poate explica- necesitatea împărtăşirii lor, oferită didactic de revelaţie şi fiinţial de harul cel veşnic şi pururea lucrător în lume (V. Dogmele: Ierurgiile).
1936. -Ispravnicii tainelor sînt arhiereii şi preoţii hirotonisiţi şi organizaţi canonic (Apost. 1, 2, 9, 39; I ec. 20; VI ec. 28, 32, 33; VII ec. 6, 10, 14). "Credem că tainele evanghelice există şi lucrează în Biserică şi că ele sînt şapte. Un număr mai mic sau mai mare nu avem în Biserică fiindcă numănd peste cele şapte taine este lepădătura nebuniei eretice. Număml de şapte se legiuieşte şi se precizează de Sf. Evanghelie ca şi celelalte dogme ale Bisericii soborniceşti..." -Pavăza Ort. Decr. XV.
1937. -Instituirea fiecărei taine este aşezată de Domnul Iisus (V. Botezul, etc). Aplicarea instituirii lor au organizat-o Sf. Apostoli şi urmaşii lor în forme diferite după persoane dar unitare ca idei dogmatice. însă în decursul timpului şi formele văzute s-au uniformizat după ideile comune de către sfintele sinoade sub călăuzirea Duhului Sfînt aşa cum le avem în practica Molitfelnicului. Scopul instituirii şi al organizării lor este împărtăşirea harului şi al darurilor Duhul Sfînt, potrivit cu nevoia firească, puterea sufletească a credinţei şi a devotamentului folosirii lor de către primitorii în prezent şi în viitorul apropiat şi îndepărtat, adică sfinţirea vieţii şi dobîndirea mîntuirii întru viaţa cea veşnică. (Mărt. Ort. 1,99,100, îoi).
1938. -"Intenţia slujitomlui şi mai ales a primitondui este parte sufletească esenţială. Dacă intenţia şi credinţa primirii este deplină, potrivit cu capacitatea primitondui taina lucrează desăvîrşit, chiar dacă el în nedesăvîrşirea lui omenească are lipsim şi în decursul timpului, este cuprins de amorţeală şi nepăsare şovăielnică". -'Tainele constau din elemente naturale (cultice) şi supranaturale
(harice). Ele nu sînt fonne goale ale făgăduinţelor lui Dumnezeu, căci astfel nu s-ar deosebi de tăierea împrejur" (Rom. 4, 9-12; Gal. 5, 6)... Lepădăm ca pe o învăţătură necurată şi vătămătoare afimiarea, cum că credinţa fiind defectuoasă, şi puterea lucrătoare a tainei este nedeplină. însă, ereticii pe care Biserica îi primeşte după ce ei s-au lepădat de erezie şi aii revenit la Biserica sobornicească, deşi au avut credinţă defectuoasă, ei au primit (odinioară) botezul deplin, de aceea, ei nu se mai botează din nou, dacă mai tîrziu şi-au îndreptat cu desăvîrşire credinţa". -Pavăza Ort. Decr. XV.
1939. -"In practicapastoraţiei, necredincioşii, eterodocşii, afurisiţii şi ereticii, nu pot participa la Sfintele Taine (Apost. io, n, 45,64,70, Laod. 32, 33). Dar episcopul le poate economisi participarea parţială numai în măsura în care el crede că le este de folos pentm convenirea lor,
apreciind de la caz la caz ca să nu dea "cele sfinte clinilor" (V. împărtăşirea) şi nici să nu îndepărteze pe cel ce vine la adevănd mîntuirii (V. spovedania) şi să caute să facă totul pentm cape toţi să-i dobîndească (V. Catehizarea, Misiunea).
1940. -Dogmatica apreciază mult folosul Sfintelor Taine. Unele poartă pecetea actelor juridice ca botezul cu mirungerea, hirotonia şi căsătoria, de aceea ele se fac numai cu solemnitate şi
garanţii şi au caracter de naştere în persoana primitorului în general vorbind, adică fără a se mai putea repeta. Altele au caracter de întreţinere a fiinţei răscumpărate şi înfiate potrivit cu
evoluţia ei pămîntească ca împărtăşirea, spovedania şi maslul, fiindcă ele se dăruiesc şi mereu dăruiesc cele de lipsă omului, hrănindu-1 pînă la desăvîrşire potrivit cu stomacul de asimilare a
credinţei lui care se va definitiva numai în ceasul morţii (V. Moartea). Caracterul său juridic constă tocmai în succesiunea repetării lor. Creştinul normal care a primit orice fel de taină şi
apoi se leapădă de ea fie direct prin apostazie, fie indirect prin faptele păcătoase el nu mai rămîne nici cu harul providenţii naturale (Fac. 5, 22-24; IV Regi 2, 15; Ioan 4, 11; Rom. 9, 6-33) şi pierde şi vrednicia de făptură înstrăinată de har aşa cum a pierdut-o Iuda, care a fost mai greu osîndit decît fariseii, iar fariseii mai greu decît ostaşii romani (Ioan 13, 27-30). Acest lucru se observă chiar şi practic la toţi căzuţii din har (Gal. 5, 4-6), încît chiar în lumea aceasta ei îşi încep osîndă vieţii viitoare (V. Sminteala).
1941. -La împlinirea şi verificarea oricărei taine trebuie să se ţină seama de cele poruncite de Iisus: a). "Mergeţi şi propovăduiţi evanghelia la toată lumea şi cine va crede", adică primitorul de
împrumută fără credinţă învăţătura şi astfel, în deplină cunoştinţă de cauză să primească şi să dorească adevărurile revelate spre a se dedica întru împlinirea legilor trăirii în harul
evangheliei; b). "Şi cine se va boteza se va mîntui" adică vor împlini formele cultice ale tainei care constau din rugăciuni ce reprezintă ideile călăuzitoare, actele cultice împlinite de slujitor şi primit şi prin simboalele materiale arătate de Molitfelnic. Exagerarea cultică nu adaugă nimic tainei, dar de aici să nu se înţeleagă cum că actele de cult ar fi de prisos, fiindcă ideile exprimate prin cult
corespund sufletului dar formele cultice corespund trupului şi amîndouă fac taina deplină pentru omul deplin, c). "Dar cine nu va crede se va osîndi" (Marcu 16, 15-16) adică cine nu va crede corect după ce a primit catehizarea şi această corectitudine o verifică juridic şi canonic numai magisteriul Bisericii, fiindcă rodnicia fiecărei taine este asigurată primitorului numai în cadrul
instituţiei bisericeşti (Matei 16, 18-19) -(V. Judecata), fiindcă: "Cine n-are biserica de mamă n-are pe Dumnezeu de Tată" (Sf. Ciprian D. u.
Bis. 4). Ideile şi formele cultice ale fiecărei taine poate exista şi în afară de sobornicitatea Bisericii, însă ele nu pot rodi şi astfel ele devin ca nişte copii avortaţi sau născuţi într-o pustie ucigătoare.
După cum un copil crescut în sălbăticie şi dacă este introdus într-o societate organizată şi educată devine un om nou, tot aşa şi un eretic, dacă e scos din sălbăticia rătăcirii şi i se recunosc tainele ce le are sub călăuzirea juridică a Bisericii, el rodeşte faptele evanghelice în idei şi trăire spre desăvîrşirea sa viitoare (V. Faptele), d). De toate acestea trebuie să se ţină seama la primirea ereticilor în Biserică (V. Dogmele, Botezul, Darurile).
1942. -Ideea tainei se cultivă de slujitor ca şi de primitor cu maximul de voinţă realizabilă raportată la Hristos, ea poate reduce unele forme cultice mai ales cînd timpul şi împrejurările materiale lipsesc chiar şi numai la un minimum de acţiune executorie desfăşurată potrivit cu puterea primitorului. Astfel, botezul grabnic, deja prevăzut în Molitfelnic poate fi redus la rostirea formulei cu cele trei afundări; ba unii spun că lipsa apei ar putea fi suplinită cu nisip sau ţărînă, ba chiar s-ar putea dispensa de orice materie
*
şi formă cultieă în cazul excepţional al muceniciei (Vieţile Sfinţilor 9 manie), ca şi tîlharul de pe cruce a cărui mărturisire raportată la Hristos, i-a suplinit şi botezul şi mirungerea şi împărtăşania, etc, fiindcă el şi-a dovedit la maximum ideea mîntuirii prin respingerea defăimării şi mărturisirii active faţă de celălalt osîndit, prin rugăciunea supremă către Iisus, pentru ca apoi să dobîndească supremul har: "Astăzi vei fi cu mine în rai" (Luca 23,3942). -Dumnezeu nu poate fi obligat să acorde harul Său numai prin formele mecanice şi obişnuite ale cultului, ci el poate face cîte voieşte şi voinţa Lui poate răspunde la voinţa receptivă pe deplin epuizată a omului, în orice situaţii ar fi el (V. Liturghisirea). însă, din aceste constatări să nu se tragă concluzia periculoasă de a se dispreţui formele cultice normale într-o viaţă normală, ci numai învăţăminte pentru orientarea şi aprecierea vieţii duhovniceşti desfăşurată în mult-feluritele ei posibilităţi de a exista (V. Ereziile, înfrînarea, Icoanele).