DICŢIONAR ORTODOX

SUFLETUL
1922. -Plantele şi animalele au un duh de viaţă biologică necesar vieţii lor fireşti, care nu depăşesc trebuinţele corpului lor fiind una cu el, căci la creaţiune, Domnul numai a zis şi s-au făcut aşa cum sînt ele şi azi. Omul a fost creat trupeşte cu o pregătire specială (Fac. l, 26-30) şi i s-a creat un suflet special "un suflet viu" (Fac. 2, 7) adică nemuritor, avînd însuşirile speciale "după chipul" lui Dumnezeu nu după înfăţişare ci după nemurire, ca cel ce va avea să se perfecţioneze prin exerciţiul vieţii morale libere, conlucrînd întru "asemănarea" cu Dumnezeu prin respectarea legilor Domnului, întru stăpînirea de sine şi conducerea făpturii supuse lui ca un reprezentant al lui Dumnezeu faţă de cele pămînteşti prin însuşirile lui sufleteşti şi ca un delegat al lumii materiale faţă de Făcătorul, prin viaţa sa pămîntească şi trupească în care se sintetizează cele materiale ale pămîntului: Deci el era şi este un microcosmos, adică o lume mică a universului (Sf. Ioan Damasehin, Dog. II, 12).
1923. -Sînt trei teorii despre sutlet: a), a preexistenţialismului, condamnat de Biserică (V. Dogmele); b). traducianismul animal, adică teoria prin care se arată că sufletul se transmite de la
părinţi la copii ca şi Ia animale, după regula pusă odată de Creator, neaprobate de Biserică; c). învăţătura creaţionismului pe care o învaţă Biserica. Sutletul fiecărui om este creat de Dumnezeu. Alte explicaţii de amănunt nu s-au dat. Se pare că această învăţătură, într-o explicare mai pe larg, în care să se cuprindă şi aspectele vieţii de ereditate trupească şi sufletească,
ar putea fi expusă cam astfel: sufletul fiecărui om este creat de Dumnezeu, nu din nimicul absolut ca a lui Adam, ci din realitatea părinţilor născători asemenea cu Eva din Adam. Aşa se explică
mai bine paternitatea dumnezeiască a proprietăţii creaţionale precum şi a colaborării părinţilor pămînteşti binecuvîntaţi în viaţa şi în urmaşii lor.
1924. -"Cînd stăpîneşte în noi raţiunea (sufletul) acesta chinuieşte în mod necesar trupul care slujeşte (ca instrument) în vederea virtuţii". -Filoc III, p. 309,20.
1925. -"Trupul e al sufletului, iar nu sufletul al trupului. Căci cel mai mic este al celui mai mare, nu cel mai mare al celui mai mic. Deci, fiindcă pentru greşeala
dintîi a răsărit în trup legea păcatului care este plăcerea simţurilor iar pentru aceasta s-a hotărît moartea trupului prin osteneli şi dureri, rinduită spre desfiinţarea legii
păcatului, cel ce ştie că moartea s-a ivit din pricina păcatului spre desfiinţarea lui, se bucură pururea în sufletul său cînd vede cînd e desfiinţată legea păcatului
din trupul său prin felurite osteneli şi dureri ca să primească fericita viaţă viitoare în duh. Căci ştie că nu poate ajunge la aceea dacă nu e golită mai înainte de trup ca dintr-un vas, încă în această viaţă, legea păcatului susţinută prin afecţiunea voinţei faţă de el".
-Filoc. III p. 309,21.
1926. -"Ascetul trebuie să ştie cînd şi cu ce mîncări trebuie să-şi hrănească tnipul ca duşman; cînd să-l mîngîie ca prieten şi cînd să-l îngrijească ca bolnav, ca nu cumva prin nebăgare de seamă, cele ale duşmanului să le socotească ale prietenului, iar cele ale prietenului să le pună pe seama duşmanului, iar ale acestuia iarăşi să le socotească ale bolnavului. Căci la vremea ispitei îl va război fiecare, după cum a dat smintealăfîecămia". -Filoc. IV, p. 289,57.
1927. -Biserica învaţă că omul este alcătuit din trup şi suflet (dihotomism) iar nu din trup, duh şi spirit cum s-ar părea în aparenţă (I Tes. 5, 23; I Cor. 15, 15; Ev. 4, 12; Trihotomism). în constituţia sa trupească omul are ca şi animalul trup şi duh de viaţă biologică, suflet senzitiv dar acestea nu sînt decît o entitate materială identificată cu trupul omenesc. în casa trupului omenesc locuieşte sufletul care este o a doua entitate de sine Stătătoare (Matei 10, 28; Luca 12, 4-5; Marcu 14, 34). Armonia dintre suflet şi Dumnezeu garantează armonia dintre trup şi suflet şi pe temeiul acestei armonii se desfăşoară armonia dintre om şi animale, plante şi întreaga natură. în condiţiile de azi ale păcutului, proporţia de armonie fiind fărîmiţată, ea se realizează parţial pe întreaga scară a existenţei de la nesimţitoarea piatră şi pînă la vîrful scării lui Iacob - Dumnezeu (Fac. 28,10-22; Rom. 3, 20-24; 5,12-21).