DICŢIONAR ORTODOX

PARASTASELE
1465. -Parastasele sau pomenirea celor morţi îşi are temeiul în iubirai şi recunoştinţa ci-eştină (I Cor. 13,8) ca cei ce sîntem împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni ai casei Iui Dumnezeu, Iii ud zidiţi pe temelii» apostolilor şi proorocilor, piatra din capul ungliiului fiind Iisus Hristos (Efes. 2, 19). în
virtutea acestei "cetăţenii" noi ne nigăm ca să ieite pe fraţii noştri care au trecut în lumea cealaltă. Noi nu ne rugăm pentru cei ce au tăcut ])ăcate împotriva Duhului Slînt cum sînt: ereticii, cei nebotezuti, necredincioşii şi cei ce au dogmatizat păcatul împotrivindu-se adevărului cu ştiinţa şi voinţa, cei ce s-au ucis în duel, sinucigaşii, etc, căci acestora nu li se iartă nici în lumea aceasta nici în cealaltă (Matei 12, 22-37). în caz că cei ce sînt de bună credinţă, parastasele făcute de ei pentru răposaţii nevrednici, folosesc numai pentru cei care le fac? Pentru cei ce fac parastase cu gînd viclean şi lumesc, ele transformă rugăciunea într-un păcat (Ps. 108, 7; Prov. 28, 9) ca o defăimare a adevărului (Ioan 5,,16; Sirah 7, 18-19;-21. 10-11).
1466. -Este greşită învăţătura celor ce cred în iertarea păcatelor celor răposaţi prin focul curăţitor al purgatoriului care ar fi între rai şi iad, fiindcă Scriptura nu vorbeşte nicăieri de un astfel de loc (Luca 16,25). Singurul foc curăţitor este al iubirii lui Dumnezeu prin care se dă harul iertării (Luca 12, 49 şi 9, 56; Rom. 5, 15) şi care este aprins de inimile făpturilor sale (Luca 24, 32) spre a le trezi conştiinţa ca să facă roade vrednice de pocăinţă (Matei 3, 8; 26, 75; F. Ap. 18. 20; II Cor. 5. 1-8; Filip. I,
33) şi iubirea frăţească între cei vii şi între cei morţi (Apoc. 14.12-13; Iiles. 4,
1-2; Iov. 3, 17; LV. 12, 22-24; Ioan 17, 22-24). Aceste binefaceri cu rotidele lor, mereu vor rodi de-a lungul veacurilor şi astfel, cei ce le-au făcut'vor culege dobîndă cea bună a luptelor bune pe măsură ce ele au folosit urmaşilor, chiar dacă generaţiile următoare îi vor uita cu totul. Deci, rugăciunile pentru cei morţi se întemeiază pe credinţă, pe binefacerile închinate iubirii aproapelui şi pe credinţa întru pocăinţă a celor răposaţi, cu care cei vii se prezintă înaintea Domnului ca o împlinire a poruncii de a se iubi unii pe alţii (Luca 7,4-5; 12,4748; F. Ap. 9, 39) Pavăza Ort. Decr. XVIII.
1467. -"...Dacă vor fi mici păcatele celui mort, atunci el se foloseşte de liturghiile (miridele) şi nigăciunile şi milosteniile care se fac penlni el, adică îl iartă, iar dacă vor fi păcate mari şi grele (pe care nu le-a spovedit fiind viu) atunci nu se iaită, căci Dumnezeu a închis poarta raiului pentm el şi nu-i foloseşte la nimic" (dar folosesc celor vii care le aduc cu vrednicie). -ILT, 148.
1468. -"Iar pomenirea morţilor se opreşte a se face în postul mare afară de sîmbăta şi duminica, săptămîna luminată şi în duminicile Cincizecimii şi la praznicele mari. Iar a se pomeni în taină cei morţi la liturghie nu se opreşte nici în ziua de Paşii".
1469. -"Celor adormiţi le este mai de folos liturghiile (miridele) iar celelalte mai puţin ajută, pentru că omul murind a încetat de la păcat, iar prin jertfă se împărtăşeşte cu Hristos, se umple de dumnezeiasca veselie şi se izbăveşte de dumnezeiasca milă de toată durerea. Deci, mai înainte de toate să se facă liturghie (mirida) pentm dînsul, după aceea dacă va avea avuţie să se facă şi răscumpărare de robi, milostenie săracilor, zidiri Sf. Biserici şi altele care sînt spre mîntuirea lui". -Sim.Tes. IX.72.
1470. -"Mirida care se scoate la liturghie şi pomenirea care se face pentm cel mort, uneşte pe cel /no/1 cu Dumnezeu şi-l împărtăşeşte cu Dînsul nevăzut. Drept aceea, folosindu-se foarte mult dinlr-aceea, nu numai că se mîngîie fraţii cei ce cu pocăinţă s-au mutat întm Hristos, dar încă şi sfintele suflete ale sfinţilor se bucură pentm aceste pomeniri cînd se fac pentm dînşii, unindu-se cu Hristos şi împărtăşindu-se prin Sfiita Liturghie mai curat şi mai luminat, şi împărtăşindu-se mai mult cu danirile lui, se roagă pentm noi, căci şi pentm aceasta Dumnezeu a lucrat această jertfă şi a dat-o spre mîntuirea şi luminarea Impurilor ca să fim cu dînsul tot una cum s-a făgăduit. Drept aceea, se roagă cei ce-i pomenesc pe dînşii, săvîrşesc jertfa pentm cinstea lor şi se fac mijlocitori pentm dînşii. Şi se roagă ca şi aceştia să se împărtăşească cu Hristos ca şi dînşii. Pentm aceea, trebuie să facem pomenire celor răposaţi, ca să facă şi pentm noi alţii şi să pomenim pe sfinţi ca veseli/ulu-i să se facă şi ei mgălori veseli pentm noi către Dumnezeu" -Simcon Tes. vi, 375 (V. I.iturghisirca).
1471. -Pomenirile 12,3,9 şi 40 de zile, explicate simplu: "Cînd moare omul, atunci are slobozire sufletul două zile şi umblă cu îngenil aici jos pe lume pe unde-i este voia, de aci, sufletul de multă dragoste a tntpului căci s-a despărţit de dînsul, uneori me/ge la casa aceea care a fost întm viaţa lui, iar alteori la monnînt unde-i este îngropat Impui, iar îmbunătăţind şi dreptul suflet me/ge la locurile unde va avea obicei de a se niga penlni mîntuirea lui şi face două zile pe pămînt iar a treia zi, me/ge înge/ul cu dînsul, adică cu acel suflet la cer şi stă înaintea groaznicului scaun şi se închină înaintea lui Dumnezeu, penlni aceea se face a treia zi liturghie şi pomană pentm cel mort. Iar de se închină lui Dumnezeu, cu pomnca lui Dumnezeu merge cu îngerul de-i arată bogate locaşuri frumoase ale sfinţilor şi ale drepţilor, care au făcut voia lui Dumnezeu pe lume. Toate acestea le vede sufletul atunci iar a noua zi merge de se închină lui Dumnezeu, pentm aceasta se fac liturghii şi pomeni a noua zi şi toată munca şi cele de dedesubt şi toate muncile în 40 de zile şi iar merge de a se închina lui Dumnezeu după 40 de zile, pentru aceasta se fac liturghii şi pomeni în 40 dc zile; de acum încolo, după lucrurile cum a făcut îi dă loc de se odihneşte pînă ce va veni Hristos ca să judece lumea şi să-i dea sau să plătească fiecămia după lucnirile lui".
-ILT, 162.
1472. -La Fiecare liturghie preotul pomeneşte pe cei morţi, dar se iac parastase obşteşti Iu hramul Bisericii a doua zi; în sîmbăta lăsatului sec de carne -moşii de iarnă- ca o pregătire pentru judecata de la sfîrşitul lumii. Cine vrea face panahizi şi în primele şase sîmbete ale postului mare; în sîmbăta rusaliilor -moşii de vară- ca o pregătire a sfinţirii prin pogorîrea Ştiutului Duh, etc. Este bine ca mormintele să fie bine îngrijite şi frumos aliniate în cimitir, căci ele sînt icoana a ceea ce vom fi şi noi în viitor. (V. N. Eclcsiarh, Epitaf 1944).
1473. -Pomenirea celor răposaţi se face anual pînă Ia şapte ani cînd se obişnuieşte a se dezgropa. Se pare că obiceiul dezgropării la şapte ani îşi are temeiul mai mult pe sentimentul curiozităţii, decît pe o poruncă bisericească. La înmormîntare se pecetluieşte pînă la a doua judecată şi atunci de ce să mai scurme oasele şi ţarina, ba uneori se scot oasele şi se duc în altă parte, ca apoi după cine ştie cîţi ani, tot în pămînt să se risipească? Socot că parastasul făcut la mormîiit după şapte ani este deajuns, iar pentru muritorii de rind, mişcarea oaselor nu este de nici un folos (11 Regi 13, 21; 23,18) ci ele trebuiesc lăsate pînă la învierea cea de apoi (Ioan 12, 25, 27; Iez. 37, 10-13; Ioan 11, 24: Iov. 12.25, 27).
1474. -Nu se lac parastase: de la Crăciun pînă la Botezul Domnului, de la mwprîlrîăfriă pînă la sîmbăta Sf. Teodor, de luni pînă vineri în timpul postului mare; de la Florii pînă la duminicii Tomii; la pruznicile unpărăteşti şi sărbătorile mari, precum şi în toate duminicile de peste an, decît cu mare excepţie, fiindcă toate aceste timpuri au slujbe şi însemnătate deosebită (Icod. 49, Trebnic p. 1107).