DICŢIONAR ORTODOX

MONAHISMUL
1361. -Monahismul este obştea sau tabăra creştinilor alcătuită numai din bărbaţi sau numai din femei care au o chemare şi o evlavie deosebită de a trăi intens viaţa creştină, după sfaturile evanghelice (Matei 10, 37, 39; 16, 24-27; 19, 10-12; Marcu 10, 28-30; Matei 19, 21; I Cor. 7; Apoc. 14, 14). Prototipul monahismului se află în legea naziriatului (Num. 6, 1-26; Is. 56, 4-6; Ier. 35, 1-20; Amos. 2, 11-12) trăită apoi integral de Ilie, loan Botezătorul, dreptul Sini ton şi Ana (IU Regi 17,1-6; Luca 2, 25-38; 3,1-17; Ev. 13,12-15), continuată de Sf. Apostoli şi apoi de sfinţii părinţi din primele veacuri, sub formă de celibatarism şi anahoriteism sau pustnicie, apoi de tagmă organizată începînd cu obştea cuviosului Pahomie (+348), pînă azi. Realizările bisericeşti ale monahilor atît pentru mîntuirea lor, cît şi pentru folosul cultural şi al pastoraţiei bisericeşti, sînt excepţional de măreţe (V. Icrom. N. Sachelaric, Asceza creştină în primele veacuri, Regulile Cuv. Puhomie, 1942; Vieţile Sfinţilor).
1362. -în organizarea canonică actuală, monahii au o ierarhie şi anume: trate rasofor, monah stravofor şi monah schimnic, începătorul se numeşte i'rate aşa cum se numeau creştinii la început (Ioan 15, 1217; F. Ap. 2, 37-47; 4, 32-37; I Cor. 1,11; Colos. 1, 2). Cel ce vrea să intre în mînăstire după 3, 6, 12 luni, care dă dovadă că se ţine de făgăduinţa depusă, este îmbrăcat în rasa de monah, ca frate rasofor, adică purtător de rasă şi numai după un timp de cîţiva ani de încercare, dacă merită este tuns şi primit definitiv. Dacă pleacă i se socoteşte căsătoria ca a doua nuntă (Sf. Vasile 18,19; Ancira 19; V. Căsătoria monahului).
1363. -Se numeşte monah stravofor acela care după ce a dat dovadă în timpul frăţiei de vrednicie şi rîvnă, se tunde monah (după evhologiu) adică depune făgăduinţele depline şi solemne în faţa sfîntului altar cum că el va trăi toată viaţa sub ascultare, feciorie şi sărăcie deplină. Prin acesta el şi-a luat crucea sa ca să poarte pe trupul Său rănile lui HristOS (Matei 6, 19-34; 11, 13-15; 19, 28-30; I Cor. 1,18; Gal. 2,20; 6,14-17). De aceea el se numeşte stravofor adică purtător de Cruce.
1364. -Se numeşte schimnic monahul bătrîn care face alte făgăduinţe şi mai înalte prin care se obligă la o sarcină a crucii şi mai greu, între altele, renunţîiid la orice fel de sarcină administrativă -pastorală bisericească ca episcop şi preot în afară de mînăstire, nici chiar ca stareţ nu poate fi, decît în sihăstrie cu binecuvîntare episcopală specială, spre a trăi în adîncime viaţa omului duhovnicesc (I Cor. 2, 7-16; Sf. Sofia 2; livhologiu).
1365. -"Cei ce în chip adevărat neprefăcut petrec viaţa călugărească, trebuie să se bucure de cinstea cuvenită. Deoarece însă unii, luînd haina monahală, aduc tulburări în treburile bisericeşti ca şi în cele de stat şi cutreieră fără rost oraşele încereînd să ridice mînăstiri pentm sine, s-a hotărît ca nimeni şi nicăieri să n-o poată zidi, nici întemeia mînăstiri sau case de ntgăciuni fără învoirea episcopului cetăţii". Călugării din fiecare oraş sau sat să se supună episcopului, iubind liniştea şi stăruind cu băgare de seamă numai în post şi rugăciune şi rămînînd acolo unde se găsesc aşezaţi. Ei nu trebuie să-şi părăsească mînăstirile spre a tulbura treburile bisericeşti sau civile, afară de împrejurarea că de către episcopul cetăţii s-ar îngădui aceasta pentru o trebuinţă neapărată. De asemenea, să nu se primească în mînăstire robi spre a se face monahi fără învoirea stăpînului respectiv. Cel ce ar călca această hotărîre a noastră, poruncim să fie scos din împărtăşire, ca să nu fie luat în deşert numele lui Dumnezeu. însă episcopul cetăţii trebuie să aibă cuvenita purtare de grijă în ce priveşte mînâstirile. -IV ec. 4.
1366. -Deoarece a te alătura de Dumnezeu îndepărtîndu-te de zgomotele vieţii, este lucru mult izbăvitor, trebuie ca să nu primim fără cercetarea vîrstei pe cei ce doresc >iaţa călugărească, ci să păzim şi în privinţa lor porunca dată nouă de Părinţi, astfel încît, hotărirea pentru viaţa cea după Dumnezeu, să fie primită ca făcută de acum înainte statornic, în cunoştinţă şi după chibzuială, potrivit cuvîntului dat. Cel ce doreşte să ia asupra-şi jugul monahicesc, să fie nu mai puţin de zece ani, rămîuînd în seama celui mai mare şi la chibzuiala lui, să socotească dacă este mai folositor, să se prelungească timpul aducerii şi aşezării lui în viaţa monahicească. Căci, dacă marele Vasile în sfintele sale canoane (18) legiuieşte ca aceia care de bună voie se afierosesc lui Dumnezeu şi îmbrăţişează fecioria, să împlinească 17 ani spre a se număra în rîndul fecioarelor, am statornicit şi noi prin analogie, urmînd pilda văduvelor şi a diaconeselor, aşa numitul timp pentru cei ce aleg viaţa monahicească. Căci la dumnezeiescul apostol, stă scris: "De şasezeci de ani să fie văduva cure se numără în Biserică", iar sfintele canoane au statornicit ca de la 4» de ani să se hirotonisească diaconiţă (IV ec. 15) fiindcă deoarece prin puterea lui Dumnezeu Biserica s-a făcut mai tare, văzînd că merge înainte, iar credincioşii sînt în ce priveşte păzirea dumnezeieştilor porunci, statornici şi neclintiţi. Deci şi noi, dîndu-ne bine seama, am hotărit în cele din urmă ca binecuvîntare a harului pentru cel ce voieşte a începe truda cea după Dumnezeu, să fie înseninată curînd ca un sigiliu, astfel încît să nu mai întîrzie mult şi prelungind să se întoarcă, mai bine fiind a-1 împinge către alegerea a ceea ce este bun şi către statornicie. -IV ec. 40.
1367. -"Cei din oraşe sau sate, care vor să se retragă în sihăstrii şi să ducă o viaţă singuratică, trebuie să meargă mai întîi la mînăstire şi să se deprindă cu petrecerea în singurătate. Vreme de trei ani să se supună cu frică lui Dumnezeu, celui mai mare peste mînăstire şi să împlinească ascultarea întm toate şi cum se cuvine dînd dovadă de viaţa care şi-a ales-o, că a îmbrăţişat-o de bună voie şi din toată inima, adeverind despre aceasta superiond locului. După aceasta, alt an să locuiască afară de sihăstrie, spre a se vădi mai bine scopul lor, fiindcă astfel vor arăta cu deplinătate, că nu caută slava deşartă, ci prin linişte urmăresc ceea ce este frumos. Implinindu-se acest timp, dacă rămîn în ceea ce au ales, să stea sihăstriţi, nefiindu-le îngăduit de ar şi voi, să părăsească această viaţă singuratică, afară dacă i-ar sili o nevoie şi un folos obştesc sau altă primejdie de moarte, care i-ar chema; aceasta însă cu binecuvîntarea episcopului respectiv. Cei ce-şi vor îngădui să iasă din locuinţele unde petrec, în afară de motivele arătate mai sus, să fie închişi fără voia lor în chiliile despre care am vorbit, vindecîndu-se cu ajutoml posturilor şi altor asprimi ştiind că potrivit Scripturii, nimeni dintre cei ce pun mîna pe plug şi privesc înapoi, nu este vrednic de împărăţia cerurilor" (Luca «, 62) VI ec. 41.
1368. "Despre cei ce se cheamă pustnici care îmbrăcîndu-se în negm şi purtînd plete, străbat oraşele dînd loc la neorînduieli cu bărbaţi laici şi femei şi făcînd de ocară cinul lor, pomncim ca aceştia dacă se hotărăsc a-şi tunde pletele, să primească cinstea celorlalţi călugări, să se aşeze în mînăstire şi să fie trecuţi în rindul fraţilor, însă, dacă nu vor alege aceasta, să fie alungaţi cu totul din oraşe şi să locuiască în pustiul de la care şi-au luat şi numele" -VI ec. 42.
1369. -"Creştinul are îngăduinţa să aleagă viaţa ascetică şi să lepede greutatea faptelor vieţii zgomotoase, inlrîrid în mînăstire şi tăindu-şi păml capului după chipul călugăresc, sub orice păcat s-ar afa. Căci Mîntuitorul nostm a zis: "Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară" (Ioan 6, 37). Deci, înlmcît starea monahicească înclupuieşte viaţa de pocăinţă, noi primim pe cel ce o ia asupră-şi cu gînd curat şi care în nici-un chip nu este împiedicat să-şi împlinească scopul". -VI ec. 43,44.
1370. -"Deoarece am primit ştire că unele mînăstiri de femei, celor ce vor să se învrednicească de acea sfinţită stare, se îmbracă de către cei ce le-au adus, în mînăstiri şi în tot felul de haine, precum şi cu podoabele încmstate cu aur şi piatră iar venind în altar, se desfac de astfel de îmbrăcate şi dîndu-li-se îndată binecuvîntarea chipului, iau veşmîntul negm, hotărîm ca de acum înainte să nu se mai întîmple aceasta. Căci nu se cuvine, ca aceea care din proprie alegere a lăsat toate plăcerile vieţii şi a îmbrăţişat starea cea plăcută a lui Dumnezeu, întărită prin chibzuiţi statornice, purcezînd astfel către mînăstire, acum datorită podoabelor strălucitoare şi trecătoare, să-şi aducă aminte de cele ce acum s-au dat uitării. Din pricina aceasta ea va rătnîne la îndoială, iar sufletul se va tulbura, întocmai ca valurile care se frămîntă şi se răstoarnă unul peste altul, precum se întîmplă, privitorii celei ce vine la altar, vor socoti că face aceasta nu pentm că a luat asupră-şi nevoinţa vieţii ascetice, ci pentm că a părăsit lumea şi cele ale lumii". -VI ec. 45.
1371. -"Femeile care au ales viaţa călugărească şi s-au aşezat în mînăstire, nu trebuie să iasă sub nici-un cuvînt. Dacă o nevoie de neînlăturat le-ar împinge la aceasta, să facă lucrul cu binecuvîntarea şi îngrijirea celui mai mare şi nu singure, ci însoţite de vreo bălrînă sau sfetnică a mînăstirii, după cum va rîndui stareţa. Insă nu este îngăduit să doarmă afară. Dar şi bărbaţii care au îmbrăţişat viaţa călugărească numai cu binecuvîntareapreoeslosului şi numai cînd au trebuinţă, să iasă. Cei ce vor nesocoti cele hotărîte de către noi, fie bărbaţi, fie femei, să se supună pedepselor rînduite". -VI ec. 46.
1372. -"Nici femeia să nu doarmă în mînăstire de bărbaţi, nici bărbatul în cea de femei, deoarece credincioşii trebuie scutiţi de orice sminteală sau scandal, îndnimîndu-se către o viaţă cuviincioasă şi cu sîrguinţă pentru Dumnezeu. Iar dacă cineva ar face aceasta, fie cleric, fie laic să se afurisească". -VI ec 47.
1373. -"Femeia celui înălţat la scaunul episcopal (VI ec. 12) potrivit înţelegerii dintre dînşii, să se despartă de bărbatul ei, după alegerea lui ca episcop, inlrînd într-o mînăstire aşezată departe de scaunul episcopal şi bucurîndu-se de îngrijirea episcopului. Iar dacă s-ar găsi vrednică să se înainteze în treapta diaconiei". -VI ec. 48.
1374. -"Necurăţenia iubirii de argint s-a răspîndit atît de mult la cîrmuitorii Bisericii, încît chiar unul dintre cei ce se cheamă evlavioşi -bărbaţi şi femei- nesocotind poninca Domnului se înşeală şi pentm aur primesc pe cei ce vin la tagma preoţească, sau la viaţa călugărească. Şi se întîmplă că totul ajunge de lepădat, pentru cei al căror început este netrebnic -precum spune marele Vasile. Căci nimeni nu poate sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona (Matei 6,24). Deci, dacă cineva s-ar afa făcînd aceasta, de este episcop sau egumen sau cineva din preoţie sau să înceteze sau să se caterisească, potrivit canonului doi al sfînlului sinod de la Calcedon, iar de ar Ji egumen, să se izgonească din mînăstire şi să se trimită la altă mînăstire pentm ascultare. Asemenea şi egumenul care nu ar avea hirotonia prezbilendui. In privinţa bunurilor pe care, părinţii le aduc sub cuvînt de zestre, copiilor, sau pe care, cei ce vin, le aducea fund dobîndile de ei, mărturisind că sînt aduse spre a fi dămite lui Dumnezeu, poruncim ca acestea să rămînă mînăstirii, fe că stau, fie că pleacă, potrivit cu făgăduinţa celui ce le-a adus, dacă nu cumva pricina plecării ar fi a proeslosului''.-VII ec. 19
1375. -"Nu este îngăduit călugăndui sau călugăriţei să-şi părăsească mînăslirea şi să se ducă la alta (IV ec. 4). Dacă s-ar înlîmpla aceasta, trebuie să fie găzduit, dar nu se cuvine să fie primit fără ştirea stareţului său".-Vll ec. 21.
1376. -"Clericii şi cei ce se înfrinează (celibatarii, monahii), să nu intre la locuinţa văduvelor şi a fecioarelor, decît numai cu îngăduinţa episcopului sau a prezbiterilor (de îngrijire), dar şi aceasta să nu o facă singuri, ci însoţiţi de clerici colegi sau de aceia cu care episcopul sau prezbiterii au voie să intre la astfel de femei, sau să vorbească cu ele de faţă clericii, sau creştinii cinstiţi". -Cart. 38.
1377. -"Fecioarele afierosite Domnului, cînd se despart şi se duc de către părinţi la mînăstire, trebuiesc încredinţate femeilor călugăriţe mai evlavioase, sub îngrijirea episcopului sau în lipsa lui, sub îngrijirea prezbilendui (duhovnic al mînăstirii), pentm ca ele locuind împreună să se supravegheze spre o mai bună educaţie, ca nu cumva să umble rătăcind fără socoteală şi să vată/ne numele cel bun al Bisericii". -Cart. 44.
1378. -"S-a hotărît că dacă un episcop va primi pe vreun călugăr fugit din altă mînăstire şi eparhie (I ec. 16) şi ar voi să-l hirotonisească sau să-l pună egumen la mînăslirea sa. acel episcop să rămînă dezbinat (izolat) de ceilalţi episcopi şi să aibă părtăşire numai cu popond său (Const. 76), iar acel călugăr să nu mai aibă dreptul de a fi hirotonisit sau pus egumen". -Cart. 80.
1379. -"S-a hotărît ca episcopul care ar voi sau a şi pus vălul îmbrăcămintei monahale (Cart. 6) pe o fecioară sub vîrsta de douăzeci şi cinci de ani, din cauză că ea era primejduită în cuslitatea ei feciorelnică, sau voia să o ia vreun puternic îndrăgostit, sau era ameninţctlă de moarte (boală grea) făcînd aceasta la stăntitoarea ei rugăminte şi a părinţilor ei, ca ea să nu moară fără să fie tunsă în monahism, acel episcop nu va putea fi învinuit de călcarea canoanelor (c. 16; Sf. Vasile 18, VI ec. 45) în care se fixează vîrsta de 25 de ani". -Cart. 126.
1380. -"Zidirea mînăslirilor, lucm atît de venerabil şi atît de cinstit şi de bine chibzuit de fericiţii şi cuvioşii noştri părinţi, astăzi se vede rău făcîndu-se. Căci unii punînd nume de mînăstire averilor şi proprietăţilor lor şi făgăduind că le afierosesc lui Dumnezeu, se menţin pe sine stăpîni ai celor aferosite şi socotesc că meşteşugind amăgesc pe Dumnezeu numai cu numirea. Căci nu se ntşinează a-şi însuşi şi după afierosire aceeaşi stăpînire, pe care mai înainte nu erau opriţi a o deţine. Şi atîta preocupare fac din acest lucni încît multe din cele aferosite se văd văzîndu-se de cei ce le-au afierosit, spaimă şi scîrbă pricinuind celor ce le văd. Şi nu numai că nu se pocăiesc în privinţa celor odată aferosite lui Dumnezeu, permiţîndu-şi lor însuşi stăpînirea (asupra acelora), ci încă fără sfială şi altora o transmit. Deci, pentm aceasta Sfiitul Sinod a hotărit ca nimănui să nu-i fie iertat a zidi mînăstire fără ştirea şi învoirea episcopului. Şi după ce acela a luat cunoştinţă şi şi-a dat învoirea şi a săvîrşit mgăciunea trebuincioasă, precum cei din vechime cu iubire de Dumnezeu s-au legiuit, să se zidească mînăstire, apoi toate cele ce i se cuvin ei împreună cu ea însăşi, să se scrie în condică şi să se aşeze în arhivele episcopeşti; dar cel ce le-a afierosit nicidecum să nu aibă voie, fără învoirea episcopului a se aşeza egumen pe sine-şi sau pe altul în locul său. Căci dacă cineva nu poate f stăpîn peste cel ce le-a dăruit unui om, cum se va admite a răpi stăpînirea asupra celor ce le consfinţeşte şi le dedică lui Dumnezeu".
1381. -"Fiindcă unii se îmbracă la aparenţă cu viaţa monahicească nu ca să slujească lui Dumnezeu cu curăţenie, ci numai ca prin cucernicia chipului să dobîndească faima evlaviei şi prin aceasta să găsească îmbelşugată plăcere în propriile lor patimi (că tunzîndu-şi numai părul locuiesc în casele lor, neîndeplinind nici una din regulile şi aşezămintele monahilor). Sfiitul sinod a
hotărit ca nimeni să nu se învrednicească de schima monahală fără de prezenţa celui ce este dator să-l primească la ascultare şi naşul să aibă stăpînire peste el şi să făgăduiască că va purta grijă de mînăstirea sufehdui lui, fiind acela fireşte, bărbat iubitor de Dumnezeu şi proestos de mînăstire şi destoinic de a mînlui suflehd adus de curînd lui Dumnezeu. Iar dacă cineva se va vădi că a tuns pe vreunul fără a fi de faţă egumenul, care are datoria de a-l primi sub ascultare, acela să se supună caterisirii, ca unul care nu se supune canoanelor şi strică buna rînduiala monahicească, iar cel ce s-a tuns fără rînduiala şi fără socotinţă, să se dea în ascultare şi în mînăstire, în care episcopul localnic va socoti. Căci tunderile cele fără de judecată şi greşite necinstesc atît schima monahală cît şi numele lui Hristos, fac să se hulească". -I-H, 2.
1382. -"S-a socotit să dobîndească îndreptare şi ceea ce face rău dar şi ceea ce se trece cu vederea prin neglijenţă şi prin lenevire. Că dacă vreun proestos de mînăstire (naş) pe monahii cei subordonaţi lui, care fug (din mînăstire) nu i-ar căuta cu multă stănrinţă şi aflîndu-i nu i-ar lua cu sine şi nu s-ar nevoi a-i cîştiga şi a-i însănătoşi cu doctoria potrivită şi cuvenită greşelii, Sfînlul Sinod a hotărît ca acesta să se supună afurisiţii (cînd nu este hirotonit). Căci dacă acela căruia i s-a încredinţat purtarea de grijă a dobitoacelor celor necuvîntătoare şi neglijînd turma nu se lasă nepedepsit; apoi aceluia cănda i s-a încredinţat conducerea pastorală a tunnei lui Hristos şi văzînd mîntuirea lor şi cu trîndăvire şi cu lenevire, cum nu va lua pedeapsa faptei lui îndrăzneţe?", -i-ii, 3.
1383. -"Vicleanul s-a nevoit în multe chipuri să umple de ocară cinstea schimei monahiceşti şi spre scopul acesta a găsit mult ajutor în vremea eresului iconoclast, celui mai de înainte. Că monahii părăsindu-şi mînăstirile lor de sila eresului, unii adică la altele, iar alţii în locaşurile bărbaţilor lumeşti se duceau. Dar prigoana care pe dînşii se părea atunci a-i face fericiţi prin dreapta credinţă în nărav nebunesc căzînd, i-a făcut de rîs. Că acum dreapta credinţă răspîndindu-se şi Biserica liberindu-se de sminteli, totuşi unii părăsindu-şi mînăstirile lor şi ca un rău cu anevoie de oprit, încoace şi încolo învînindu-se şi strămutîndu-se şi de multă sminteală umplu mînăstirile, dar şi multă neorînduială îşi adună întm sine şi cinstea supunerii o destramă şi o batjocoresc. "Că Sfinţiri Sinod cunnînd nestatornicia pornirii acestora şi nesupunerea, a hotărît că dacă vreun monah fugind din mînăslirea sa, s-ar duce sau în altă mînăstire sau în locuinţă lumească ar intra şi el şi cel ce l-a primit să fie afurisit pînă ce fugand se va înapoia în mînăstire, din care rău a fugit cu nesocoteală (VI ec. 23)". Iar dacă episcopul (IV ec. 4) pe oarecare dintre monahii cei dovediţi în dreapta credinţă şi în cinstirea vieţii ar voi să-i mute în altă mînăstire în scopul statornicirii mînăstirii, sau în casă lumească va socoti q-i aşeza, spre mîntuirea celor ce locuiesc într-însa sau aiurea va binevoi să-i pună, această împrejurare nu-i va face vinovaţi, nici pe cei ce primesc, nici pe monahi". -I-II, 4.
1384. -"Găsim că lepădările de lume cele ce se fac fără judecată şi fără ispitire, mult strică monahiceasca bună rînduială. Că unii amncîndu-se pripit pe sieşi în viaţa monahicească şi ncglijînd asprimea şi osteneala înfrînării (monahiceşti), iarăşi se întorc cu ticăloşie la viaţa cea iubitoare de trup a păcatului (V. Căsătoria monahului). Pentm aceasta'Sfnlul Sinod a hotărit ca nimeni să nu se învrednicească de schima monahicească înainte de a se dovedi pe sine potriviţi şi vrednici de acest fel de viaţă, prin timpul cel de trei ani rinduit pentm ei spre cercare. Şi sinodul a poruncit ca acesta să se ţină cu stricteţe; afară de cazul cînd vreo boală grea căzîndu-i asupră-i va sili să se scurteze timpul cercetării; sau de cumva ar fi vreun bărbat evlavios şi matur care şi în lumescul chip a petrecut viaţa monahicească. Căci la un bărbat ca acesta ajunge şi timpul de şase luni pentm ispitirea deplină. Iar de va proceda cineva împotriva acestora, apoi egumenul căzînd, din egumenie să-şi afle pedeapsa neascultării în petrecerea sub ascultare; iar cel ce s-a făcut monah, să se dea la altă mînăstire în care se păzeşte desăvîrşit rînduială monahicească". -I-II, 5.
1385. -"Monahii sînt obligaţi să n-aibă nimic al lor propriu, ci toate ale lor să le dăndascu mînăstirii. Căci fericitul Luca zice, despre cei ce cred în Hristos şi închipuiesc vieţuirea monahilor că "nici-unul nu zicea câ din a sa avere este ceva al său, ci totul le are de obşte" (F. Ap. 4, 32). Penlni aceea, celor ce voiesc să fie monahi li se dă voie în privinţa averilor să ia dispoziţie mai înainte şi să transmită averile lor oricăror persoane ar voi, care fireşte nu sînt oprite de lege (Cart. 22, 81). Căci după ce se vor face monahi, li se îngăduie lor ca să poarte grijă să-şi mai administreze bunurile lor. Iar de se va vădi că vreunul îşi va însuşi oarecare avere care n-a fost dată mînăstirii şi se va robi patimei iubirii de cîştig, averea să se ia de la dînsul de către egumen, sau de către episcop şi văzîndu-se (public) în prezenţa multora (prin licitaţie) să se împartă celor săraci şi lipsiţi. Iar cel ce a căutat să răpească o astfel de avere, ca oarecînd Anania (F. Ap. 5, l-io), Sfîntul Sinod a hotărit ca să se înţelepţească cu canonisire potrivită. Şi lămurit este că cele statornicite de Sfintul Sinod pentm monahii bărbaţi, a hotărît să aibă tărie şi pentm monahiile femei". -I-ll, 6.
1386. -"Vedem că multe episcopii se prăbuşesc şi se primejduiesc a se desfunţa cu totul (Ap. 38) fiindcă cei ce stau în fmntea lor toată grija şi silinţa o întrebuinţează pentm a zidi mînăstiri noi; şi pe acelea nimicindu-le şi sustrăgîndu-le veniturile, lucrează pentm folosul acestora noi. Deci, pentm aceasta a hotărît SfînUil Sinod că nici unuia dintre episcopi nu-i este iertat să zidească din nou mînăstire spre distmgerea episcopiei sale. Iar de se va vădi cineva că îndrăzneşte să mai facă aceasta, acela să se supună certării cuvenite, iar cea zidită din nou de el, ca şi cum de la început nu ar fi avut drept de a fi mînăstire, să se atribuie episcopiei ca un drept al său. Căci nimic din cele făcute împotriva legilor şi fără rînduiala, nu poate aduce vătămare celor aşezate canoniceşte". -I-II, 7.
1387. -"Călugăml care şi-a lepădat haina, dacă revine în mînăstire, se cade a fi iarăşi primit, numai după ce a fost învăţat îndeajuns şi i s-a citit canonul pocăinţei împreună cu toată frăţimea şi apoi i se dau hainele de sub sfînta masă, dar fără a mai depune obişnuitele făgăduinţe". -Nichifor 14 (s. At. iv, p. 431).
1388. -"Cu toate că pînă acum unii din arhierei, care s-au pogorît din schima monahală (în schimnicia arătată de evholugiu) erau siliţi să rămînă la înălţimea arhieriei şi făcînd aceasta au fost trecuţi cu vederea. Acest sfînt şi ecumenic sinod însă, îndreptînd şi această scăpare din vedere şi întorcînd această faptă ilegală la legiuirile bisericeşti a hotărît, că dacă vreun episcop sau oricare altul din demnitatea arhierească ar voi să se pogoare în viaţa monahicească şi să îndeplinească locul pocăinţei schimniceşti, acesta să nu mai aibă pretenţie la demnitatea arhierească. Căci aşezămintele monahilor schimnici au cuvînt de ascultare necondiţionată şi ucenicie, iar nu de a învăţa şi dea fi întîi şezători, ca stareţi; nici nu cer a păstori pe alţii, ci înşişi a fi păstoriţi. Drept aceea, precum s-a zis mai înainte, dispunem ca nici unul din cei trecuţi în catalogul arhieresc şi dintre păstori să nu se pogoare pe sine la locul celor ce sînt păstoriţi şi se pocăiesc în schimnicie. Iar de va îndrăzni vreunul să facă aceasta după emiterea şi publicarea hotărîrii date acum, acela lipsindu-se pe sine de treapta arhierească să nu se mai întoarcă la demnitatea de mai înainte, de care s-a lepădat prin faptele sale". -Sf. Sofia 2.
1389. -"Se iartă monahului să plece din niînăstirea sa (în care s-a tuns) din trei cauze: Dacă stareţul este eretic, dacă intrarea femeilor este liberă (şi se poartă cu obrăznicie), dacă în mînăstire este şcoală pentm copiii mirenilor" (continuare C. 18) -Sf. Nichifor 17.
1390. -(c.17) "Fiindcă aceştia vor divulga în popor, numai ceea ce ei înţeleg rău de la mînăstire". -Sf. Nichifor 18.
1391. -"Călugării canonisiţi se cade a mînca şi a se mga împreună cu ceilalţi şi să primească anaforă, odată cu mărturisirea lor". -Sf. Nichifor 19.
1392. -"Cel ce de frica milităriei sau din alte scopuri viclene a îmbrăcat haina monahală (ca frate) şi după ce a trecut nevoia a dezbrăcat-o ca unul ce-şi bate joc de tagmă, se canoniseşte 120 de zile (patru luni) şi apoi să se apropie de împărtăşanie". -Sf. Nichifor 22.
1393. -"Nu se cuvine ca stareţul să scoată culionul ucenicului lui (să-l dezbrace) şi să-l alunge din mînăstire" afară de cazurile excepţionale cînd judecata ar statornici că s-au epuizat toate mijloacele de îndreptare (I Cor. 5,2-5) -Sf. Nichifor 24.

1394. -"De va fi cineva bolnav greu şi ar cere Sfîntul Botez (Timotei 4) sau tunderea în monahism trebuie să i se dea fără întîrziere (înainte de a muri) şi să nu fie oprit de la harul mîntuirii". -SI. Nichifor 26.
1395. -"Nu se cuvine monahului prezbiter a sluji fără mantie", (la slujba celor şapte laude, mai ales în post şi acolo unde mînăstirea dispune de mijloace mai ales duhovniceşti) -Sf. Nichifor 27.
1396. -"Muierea care vrea să se călugărească şi-i este voia să-şi lase bărbatul, aceea să se ispitească cu dinadinsul trei luni, ca nu cumva s-o fi bătut bărbatul, sau altul s-o f scîrbit, de aceea pentm frica sau mînia ei vrea să-l lase şi să se facă căliigăriţă".-\\'A\ 118.
1397. -"Preotul mirean n-are voie, nici se cade, nici e lucru cinstit, nici se cuvine să facă călugăr (să facă slujba tunderii în monahism). Pentm că un lucm ce n-are, cum va putea el atunci să dea? El călugăr nu este, dar cum ar putea să facă călugăr". -ILT, 119.
1398. -"Nu este altă luptă mai mare decît a neprihănirii şi a fecioriei. Chiar şi îngerii se minunează de cei ce cinstesc nenuntirea, care se încununează nu mai puţin cu mucenicii. Căci cel ce legat fiind cu impui şi cu sîngele se străduieşte să imite necontenit viaţa nematerială a celor netnipcşti prin curăţie de cîte osteneli şi sudori nu are trebuinţă ? Atît de mare şi de înaltă este cu adevărat această virtute, încît lipseşte ca să-i pară cu neputinţă, ca fiind mai presus de fire, dacă nu ar ajuta Dumnezeu de sus întărind neputinţa firii şi proptind putreziciunea ei şi uşurînd-o în oarecare chip ca să se ridice de la pămînt prin dragostea de Dumnezeu şi prin nădejdea bunătăţilor celor gătite ei". -Filoc IV, p. 272.
1399. -a). "Biserica aşa s-a obişnuit astfel, a îngropa pe frutele cel ce s-a sfirşit în credinţă, adică pe cel ce este arhiereu sau preot. Mîinile preoţilor îl aşează ca cel ce este cu totul sfinţit, îl îmbracă cu haine curate ale chipului său, spălîndu-i mai întîi Impui numai cu buretele, cu apă cniciş, în chipul sfînlului botez, la funte, la buze, la ochi, la piept, la genunchi şi la mîini. Deci, încingîndu-l pe deasupra îl îmbracă cu odăjdiile cele arhiereşti sau cu cele preoţeşti şi-l încalţă cu încălţăminte nouă, şi-i dă în mîini Sf.Evanghelie care se cileşte atunci mai înainte cînd moare sau şi după moarte, dacă va avea vreme ca cel ce a vieţuit după Evanghelie, se mai cileşte şi întm curăţia şi sfinţirea lui din prea dumnezeieştile cuvinte... La monahi se citeşte psaltirea... Deci îl ridică şi îl aduc în Biserică cu făclii închipuind acea dumnezeiască şi neîncetată lumină. Iar dacă cel ce s-a sfîrşit este monah, după ce îl şterg cu buretele cniciş îl îmbracă cu hainele chipului său şi pe deasupra se acoperă şi şe coase mantia care este ca un monnînt, făcînd pe deasupra cmci pcnlm Hristos, cămia is-a răstignit". -Sf. Simcon 'Ies. 6. 361.
1400. -"Se pune pe pieptul răposatului icoana lui Hristos, aceluia pe care l-a iubit şi zicînd preotul rugăciunea îl ridică pe el şi-l duc la dumnezeiasca Biserică cu sfeşnice. Asemenea se face şi la mireni. Pe aceştia îi îmbracă cu haine curate, de cele obişnuite iar pe deasupra lor pun sfînta pînză (un acoperămînt obştesc al Bisericii special făcut) pentru că e credincios şi sfînt şi se află sub acoperămîntul lui Hristos. Deasupra lui se pune icoana pentru credinţa care e întru Hristos şi cum că Lui şi-a încredinţat sufletul. Astfel, zicîndu-se rugăciunea se ridică şi se duce cu sfeşnicele la dumnezeiasca Biserică". -Sf. Sim. Tes. VI, 362.