DICŢIONAR ORTODOX

MOARTEA
1351. -Moartea este despărţirea sufletului de trup ca o urmare a păcatului (Fac 2, 17; Rom. 5, 10-15) fiindcă prin moarte se întrerupe firul vieţii omului pe pămînt ca să nu mai păcătuiască. Trupul se depozitează în pămînt de unde a fost luat, iar sufletul se duce acolo de unde a fost dat (Ecles. 7,7). "Scumpă este înaintea Domnului moartea cuvioşilor Săi (Ps. 125, 6). La sfîrşitul lumii toţi morţii vor învia spre a-şi lua răsplata după cele ce a făcut în viaţă" (Matei 25, 31-40; Const. Ap. II, 13).
1352. -Moartea nu este un rău, ci un bine. Prin frica de moarte se conservă viaţa naturală şi morală ca pe un bine pe care-1 posedăm faţă de un mai mare bine pe care nu-l cunoaştem.
Omului nu-i este dat să cunoască ceasul morţii ca să nu trăiască chinuit, dar el ştie sigur că va muri mai tîrziu sau mai curînd, din faptul că mor copii, tineri şi bătrîni. Cel păcătos o ignorează, alungind pomenirea ei din mintea lui (Colos. 2. 13) dar cel ce trăieşte întru evlavie şi se pregăteşte cu sîrguinţă pentru nunta morţii, acela priveşte viaţa senin şi moartea cu bucurie. El ar vrea ca peste viaţa pe care o are să îmbrace pe cea veşnică (1 Cor. 5, 2-6; Rom. 8, 23) şi după exemplul vieţii lui Iisus, trebuie să se plece a gusta din paharul ei, ca apoi el să se bucure şi de învierea lui Hristos (F. Ap. 26, 23; Colos. 1, 18). In tinereţe omul se teme mai mult de moarte, dar la bătrîneţe cei buni o aşteaptă mai întîi ucigîndu-şi păcatele (Rom. 6, 11-13; 7, 8,10) ca apoi s-o aştepte cu bucurie (Filip. 2, 17; II Tim. 4, 6-8), ajutaţi şi de uzajul trupului cînd dinţii lipsesc, mîinile slăbănogesc... (Iov. 3, 20-21; II
Tim. 4, 6-8). Pentru cei păcătoşi este O groază (Apoc. 9; Is. 13, 9; ler.,,8, 13).
După cum împărăţia Iui Dumnezeu este înlăuutrul nostru (Luca 17,21) tot acolo este şi bucuria morţii (Sf. Ignatie; C. Rom. 4; I. llrisostom -D. Statui V, 4; VI ec. 3; Nicodim Eclcsiarhul, Epitaf, I-XX).
1353. -"Sufletul care se desparte de tmp, plin de încredinţare şi-l dezbracă pe acesta ca pe o haină, gustă din bucuria cea negrăită şi netălmăcită. Căci dobîndind acum cele nădăjduite, el leapădă pe aceasta fără întristare, îndreplîndu-se cu pace spre îngend luminos şi vesel care vine din înălţime şi străbătînd fără piedică împreună cu acela văzduhul neoprit de duhurile răutăţii, ci suindu-se cu bucurie şi cu îndrăzneală şi cu graiuri de mulţumire , pînă ce va ajunge să se poată închina Făcălomlui şi de acolo să primească hotărirea de a se rindui cu cei asemenea, şi de aceeaşi măsură în virtute, pînă la învierea cea de obşte". (Filoc. IV, p. 269, 61; Sf.Vasile cel Nou, 26 mart.).
1354. -"Nimic nu e mai înfricoşat ca gîndul morţii şi nimic mai minunat ca pomenirea lui Dumnezeu. Căci cea dintîi aduce întristarea mîntuitoare, iar cealaltă dănueşte veselie". "Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu - zice proorocul - şi m-am veselit" (Ps. 76,4). Iar înţeleptul, zice: "Adu-ţi aminte din cele din urmă ale tale şi în veci nu vei păcătui" (Ecles. 7,40). "Dar e cu neputinţă să o dobîndească cineva pe cea de a doua, pînă ce n-a încercat apăsarea celei dintîi". - (Filoc. IV, p. 299, 121).
1355. -Oamenii mor "în trei chipuri". întîi Dumnezeu iartă ca oamenii drepţi să fie omorîţi de fiare, de cutremure, de înecare, de fulgere sau de niscai căderi ca să se sperie ceilalţi şi să zică: Dacă acel om a pătimit aşa, dar noi păcătoşii ce vom păţi, căci dacă dreptul abia se mîntuieşte, dar necuratul şi păcătosul ce va mai face? A doua, poate că pentru mici greşeli, Dumnezeu slobozeşte ca omul să păţească acel rău, ca să se cureţe şi să se apropie de Dumnezeu. A treia, că cei ce stăpînesc, peste alţii au năpăstuit şi s-au îngrămădit pe capetele lor păcatele şi blestemele oamenilor şi de multe ori se dau întru moarte rea pentru tot răul făcut... (Luca 13, 1-3). -ILT, 363.