DICŢIONAR ORTODOX

IEROSILIE
936. -Ierosilie sau sacrilegiu este furtul şi batjocorirea celor Sfinte (Apost. 72,73; I-II, 10; Sf. Grigore de Nissa 6, 8), furtul dreptului sfînt al misiunii cîştigat de o persoană sfinţită (IV ec. 29), exploatarea celor sfinte în scopuri lumeşti cu gînduri viclene, ca taine, ierurgii, rugăciuni, vase sfinte, icoane, etc. (Matei 7, 6; VI ec.74, 76, 88), necinstirea şi falsa împărtăşire sau slujirea cu potirul gol, fără sfintele taine (Ioan 13, 27), ca o minţire a Duhului Sfînt (F. Ap. 5,1-10; Efes. 4, 30), neîmplinirea datoriilor sfinţite faţă de locaşul bisericii şi întrebuinţarea lucrurilor din ea în scopuri personale (VI cc.73). De asemenea defăimarea celor sfinte cu ştiinţă şi voinţă, este o hulă contra Duhului Sfînt, un păcat strigător la cer, pe care Dumnezeu cel îndelung răbdător Ie va pedepsi la vremea cuvenită (Lev. 10, 1-3; II Cron. 26,16; Daniel 5,5).
937. -"Cel ce se împreună trupeşte cu o călugăriţă, care este deapumrea sub închisoarea mînăstirii, sau cînd se va împreuna tnipeşte cu o muiere mireancă în biserică; sau să se împreune cu o muiere ce se va fi făgăduit să fie călugăriţă. Cel ce va face acest lucm de ierosilie, acela face deodată trei păcate mari de cele de moarte: întîi sînge amestecat; a doua oară preacurvie; a treia furtişag pentm că tot creştinul s-a prilejuit să aibă o călugăriţă adevărată soră sufletească, deci cine o va m'şina, sau cu voia sau fără voia ei, acela ruşinează adevărat pe sora sa, drept aceea iată că se cheamă că a făcut sînge amestecat. Şi iarăşi călugăriţa se cheamă nevasta lui Dumnezeu care este cununată cu Dumnezeu, deci cine se împreună cu dînsa, acela se împreună cu muierea unui bărbat, drept aceea iată că face preacurvie, aci sînt două păcate mari de moarte. A treia, călugăriţa se cheamă şi este vas de biserică; deci cine o va înstrăina de biserică şi o va spurca, acela iată că face ierosilie. Şi ierosilia se cheamă mai clar, fur de biserică". -ILT. 258.
938. - Mireanul care slujeşte ca preot fără a li hirotonisit. "Iar dacă se va întîmpla a îndrăzni cineva şi într-alîta îndepărtîndu-se de dînsul Dumnezeu, să lucreze cele preoţeşti fără credinţă şi păgîneşte, nefiind hirotonisit preot (căci una ca aceasta este necredinţă) nu sînt cuvinte îndestulătoare prin care să se spună osîndirea unuia ca acestuia, căci acest lucru este mai rău chiar şi decît păgînitatea şi este cutezanţa numai a dracilor, care se schimbă în îngeri luminaţi, fără a fi îngeri, şi se arată că au cele ale lui Dumnezeu, în faptă fiind fără Dumnezeu şi potrivnici lui Dumnezeu (II Cor. 11, 13-15). Deci unii ca aceştia nu numai că vor lua muncă mare şi nespusă, hulind astfel asupra celor dumnezeieşti (căci cuvintelor lor nu sînt graiuri dumnezeieşti, nici lucrări dumnezeieşti, de vreme ce n-au darul hirotoniei), ei vor lua şi altă pedeapsă pentm cei ce au fost înşelaţi de dînşii, pe care ei îi vor fi botezat, sau îi vor fi hirotonisit, căci aceştia sînt şi nebotezaţi şi nehirotonisiţi".
Cel ce nu are nimic nu poate da ceva şi nimeni nu va putea lua ceva de la cel ce n-are nimic, măcar deşi el socoteşte că are. Drept aceea, înşelîndu-se cineva şi erezînd că va 11 botezat sau preoţit el nu este nici botezat, nici preoţit, ci pricinuitorul pieirii acestuia este cel ce l-a înşelat. Omul nu poate face ceva fără a lua de la Dumnezeu, căci zice: "Fără de mine nu puteţi face nimic". -Sim.Tes. IX, 10-13.
939. -Mireanul sau monahul care se va îmbrăca cu veşminte bisericeşti şi va face slujba de diacon sau preot Iară a fi hirotonit, săvîrşeşte păcatul diavolului îmbrăcat în înger de lumină (II Cor. 11, 14) şi astfel i se va ridica dreptul de a mai fi hirotonisit vreodată, apoi se va canonişi numai de arhiereul de care depinde el, timp de douăzeci de ani, potrivit cu seriozitatea pocăiuţii lui (P. Ap. 8,18-25; Num. 16; II Cron. 26; Const.VlI, 23; 46; I Regi 13,15, 22, 23).
940. -"In Vechiul Testament ierosilie sau sacrilegiu, furtul de cele sfinte s-a socotit egal cu uciderea, fiindcă atît cel ce ucide cît şi cel ce . fură cele închinate lui Dumnezeu, erau supuşi pedepsirii prin uciderea cu pietre (Ex. 21,12; Lev. 20). în viaţa noastră bisericească nu ştim. cum s-a ajuns la o îngăduinţă şi blîndeţe aşa de mare, încît aceasta se
canoniseşle prea uşor, fiindcă s-a moştenii de la părinţi, a se da o canonisire pe un timp mai scurt decît preacurvia (Apost. 72, 73). Insă la orice fel de păcat se cade a se {ine mai înlîi seama de starea sufletească a celui ce se pocăieşte şi să nu se creadă că mimai timpul este suficient pentm vindecarea păcatelor (lui) lor, ci şi de intenţiunea şi hotărîrea celui ce se vindecă pe sine prin pocăinţă...". -Sf.Grigore de Nissa 8.