DICŢIONAR ORTODOX

CELIBATUL
424. -"Celibatul religios este făgăduinţa de a trăi necăsătorit toată viaţa, numai cu scopiri de a sluji Domnului în toată deplinătatea şi nu altfel. Căsătoria, este legea obştească. Celibatul este o excepţie care îşi are temeiul în daml lui Dumnezeu. Nu toţi pot primi nccăsăloria, ci numai celor ce le este dat" (Maici. 19, i). El este un sfat celor ce se simt în stare să-l împlinească. "Cel ce nu este căsătorit, se îngrijeşte de slujba Domnului, cum să placă mai bine lui Dumnezeu; cine este căsătorit se îngrijeşte mai mult de lucnuile lumii, cum să placă soţiei" (I Cor.7,2,34; I Tim. 5,5). Orice preot este liber să aleagă viaţa de căsătorie sau feciorie celibatară. Astfel, celibatarul are datoria să-şi cerceteze sufletul său dacă poartă în sine acel foc al harului şi a unei credinţe mai tare decît moartea, dacă are voinţă de a duce greul singurătăţii şi al gospodăriei personale prin sine însuşi, dacă are înclinări de a se ocupa cu rugăciunea, slujba şi misiunea bisericească, care să-i ocupe tot timpul, căci altfel se poale înşela. Celibatul este foarte uşor pentru cine îl trăieşte cu vrednicie deplină pentru Dumnezeu, după exemplul proorocilor, apostolilor şi a sfinţilor părinţi din toate timpurile şi, se va bucura de roadele înfrînării şi ale faptelor bune. "Ei nu s-au întinat cu femei, căci sînt feciorelnici şi urmează Mielul oriunde el merge. Ei au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintîi rod pentm Dumnezeu şi pentm Miel". -(Apoc. 14, 4 şi 12-13).
425. -"Deoarece, am aflat, că în biserica romanilor s-a rînduit sub formă dc canon, ca cei ce vor să se hirotonisească întm diacon sau preot, să declare că nu vor mai avea legături cu soţiile lor, noi urmînd vechiul canon al apostolilor şi rînduielii fireşti, voim ca însoţirile cele legale ale sfinţilor bărbaţi să aibă tărie şi de acum încolo şi, să nu se despartă de soţiile lor şi nici să se oprească de împreunare cuviincioasă la vreme potrivită". -"Drept aceea, dacă cineva se afă vrednic de hirotonie în ipodiacon, diacon sau preot, să nu fie oprit de la promovarea în această treaptă, din pricină că trăieşte cu soţia sa legitimă, că se va despărţi de soţia sa legitimă, ca nu cîndva prin
această măsură să se defaime nunta cea după lege şi binecuvîntată prin prezenţa lui Iisus căci cvanghelicescul glas strigă: "Ceea ce Dumnezeu a împreunat, omul să nu despartă" (Maici 19, 6), iar Apostolul învaţă: "Cinstită este nunta şi paful nespurcat" (Evrei 13,4) şi: "Legat eşti cu femeia; nu căuta să te desparţi" (I Cor. 7, 27)". -"Dar, ştim că părinţii care s-au adunat la Cartagina (c. 3,4,19,33, &0),purtînd grijă de viaţa curată a slujitorilor bisericeşti, au hotărît ca ipodiaconii care s&aling de Sfintele Taine precum şi diaconii şi preoţii, să se abţină în anumite vremi de la soţiile lor. Astfel şi noi păşirăm cele orinduite prin apostolii din adîncă vechime şi sînt în vigoare, ştiind că lot lucrul îşi are vremea şi mai ales cel al postului şi al nigăciunii. Căci se cuvine ca cei ce se apropie de dumnezeiescul altar, să se înfiîneze întru toate la vreme cînd
slujesc cele sfnle, ca să poală dobîndi ceea ce cer ei de la Dumnezeu"."Deci, dacă va îndrăzni cineva să despartă dc legătura şi împreunarea cu soţiile cele legitime pe careva dintre cei sfinţiţi, adică pe preoţi, diaconi sau ipodiaconi, lucrînd împotriva canoanelor apostolice, să se caterisească. De asemenea, dacă vreun preot sau diacon îşi va lepăda soţia sub motiv de evlavie să se afurisească, iar dacă stăruie în greşeală, să se caterisească". -VI ec. 13. (Ap. 5,26,51; VI ec. 3,12).
426. -"Pafnutie era episcopul unei cetăţi din Tebaida de sus. El
era atît de cuvios că făcea minuni. El avea un ochi scos în timpul persecuţiei... Episcopii, fiind de părere să facă o nouă lege, prin care să hotărască ca episcopii, preoţii şi diaconii, să s'e despartă de femeile ce le luaseră de soţii cînd erau laici. Pe cînd se cerea părerea fiecăruia,
Pafnutie se sculă în mijlocul celorlalţi episcopi şi ridicînd glasul zise, că nu trebuie să se pună un jug atît de greu clericilor, ca o prea mare asprime, care ar putea fi vătămătoare, că nu toată lumea e în stare a păzi o înfrînare atît de perfectă; şi că femeile lăsate n-ar păzi, poate,
castitatea. El numea castitatea, nunta făcută după lege, că era de ajuns ca cei ce fuseseră admişi în cler, să nu se mai însoare a doua oară, după vechea tradiţie a bisericii, fără să se oblige ca cei ce se însuraseră ca aici, a-şi părăsi femeile. Pafnutie susţinu această părere, cu toate că el nu numai că nu fusese niciodată însurat, dar nu avusese vreodată cunoştinţă cu vreo femeie, fund crescut din copilărie în mănăstire şi făcîndu-se acolo admirat prin deosebita castitate. Toţi episcopii primiră părerea sa". - Sonate, Istoria Dis. I, II.