DICŢIONAR ORTODOX

ANATEMA
37. -Anatema este cea mai grea pedeapsă pe care o poate da Biserica. Ea se dă contra celor ce dispreţuiesc şi atacă adevărurile dogmatice, morale şi de cult şi prin aceasta, ei duc la rătăcire şi pierzare de suflet pe cei neştiutori, devenind periculoşi societăţii bisericeşti. Anatema cuprinde blestem, afurisenie şi predare a celui anatemisit pe mîna satanei, de care ascultă şi ale cărui fapte şi misiune o împlineşte, devenind mort sufleteşte şi vrăjmaş lui Dumnezeu. Ceea ce este pedeapsa cu moartea în legile de stat, este anatemisirea în legile Bisericii. (Exod. 8,32; Lev. 20,1-22, Deut. 13,1-10; 17,1-9; 20, 2-15; Mat. 21,18; Rom. 9, 3; I Cor. 5,1-3; 16, 2-12; Gal. 3, 8-9; Const. Ap. II, 28,47-50). Prin anatemisire, "se afieroseşte acela diavolului şi mai mult să n-aibă parte de mîntuire şi să se facă înstrăinat de Hristos" Pidai. N. f. 269.
38. -Nimănui dintre creştini sau clerici, nu-i este îngăduit să întrebuinţeze anatema, nici chiar în glumă, căci face mare păcat (Mat. 5, 21-26); numai Sfîntul Sinod poate folosi această anatemă, după ce a epuizat toate mijloacele de îndreptare şi cel vinovat a fost judecat şi osîndit public, pentru fapte contra adevărurilor lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale (Lev. 26,14^16; Deut. 28, 15-58; Ps. llo, 1-31; Canoanele: I ec. 1; VII, 7; IV ec. 2; 7, 15, 27; VI ec. 23 şi Gangra 1, 20; Laod .29, 30, 35; Cart. 81, lo9, 1 lo, 111, 112,113,114, 115,116; Sf. Sofia 3; Sf. Vasile 88).
39. -Anatema este despărţirea de Dumnezeu şi împreunarea şi moştenirea satanei. Iar, al patrulea sfînt sobor, pentru anatemă grăieşte aşa: nici un om credincios creştin, să nu-şi zică anatema, ci numai ereticilor şi călugărilor care leapădă chipul şi nu vor să se mai întoarcă; iar, de vor veni spre pocăinţă, primeşte-i şi-i îmbrăţişează, pentru că Domnul Iisus Hristos, care s-a pogorît din ceruri pentru spăsenia noastră zice: "N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă" şi "mare bucurie se face în ceruri pentru un păcătos care se pocăieşte". ILT, 33.
40. - Model de anatematisire: Ps. lio. "în numele Tatălui şi-al Fiului şi-al Sfîntului Duh, Treimea cea de o fiinţă, prin puterea dată Sf. Apostoli şi prin ei tuturor episcopilor de a lega şi de a dezlega noi membrii Sf. Sinod..., după ce am epuizat toate mijloacele de îndreptare, cu adîncă părere de rău şi mîhnire sufletească, aruncăm anatema asupra ereticului..., potrivit cu faptele sale, noi chemăm ca martori pe Sfinta Fecioară Măria, pe toţi Sf. îngeri, pe Patriarhi şi Prooroci, pe Sf. Ioan Botezătorul, pe Sf. Apostoli şi Evanghelişti, pe Sf.
Mucenici şi Muceniţe, pe Sf. Ierarhi şi Păstori, pe Sf. Cuvioşi şi Cuvioase şi pe toţi drepţii care au adormit de la Adam şi pînă astăzi, ca în chip nevăzut să-şi unească glasurile cu noi, cerînd de Ia Scaunul Prea Sfintei Treimi dreptate şi răzbunare (Apoc. 6,10), pentru adevărurile şi legile încălcate şi batjocorite de ereticul..., care, ca un lup şi fiară sălbatică, pus în slujba diavolului, caută să piardă şi să nimicească turma lui Hristos, pentru care Fiul lui Dumnezeu şi-a vărsat sîngele pe Cruce (F. Ap. 20,38,31; II Petru 2,1; Mat. 7,15). Pămîntul să nu-i sufere picioarele ca să umble pe el; apa să nu-1 spele şi să-1 hrănească, cînd o va bea, aerul să nu-i uşureze respiraţia. La fiecare pas să fie cuprins de spaima morţii adusă de păcatele lui; asupra capului să se învîrtească păcatul lui Cain (Fac. 4, 11-16) şi secera lui Zaharia (5,1-4) ca să-i curme viaţa lui. Sîngele lui să se înnegrească şi măruntaiele lui să putrezească. Damblaua să cuprindă toate mădularele lui, de la picioare pînă la cap, să nu mai audă şi să nu mai vadă, ca să nu mai hulească şi nici să mai vorbească contra lui Dumnezeu (F. Ap. 3, li; Regi 5, 6). Masa şi hrana lui să se prefacă în amărăciune, iar băutura lui în venin chinuitor (Lev. 26,26). Somnul lui să fie tulburat de diavol, care stă de-a dreapta lui (I Regi 16,14; 19,9) şi furia lui Nabucodonosor să-1 stăpînească (Daniel, 4, 13; 5, 21); satana să-i umbrească viaţa lui cu aripile sale cele negre ca un stăpînitor, care-1 aduce la muncile cele veşnice. Munca lui să fie blestemată, agonisirea lui în pulbere să se prefacă. Urmaşii lui într-un neam să se stingă dacă vor fi ca el, iar tinereţea lor să fie secerată de moartea cea năpraznică (I Regi 2, 34; Iov, 1, 18-19). După moarte, trupul lui să nu-1 primească pămîntul, ci să stea ca un cadavru înnegrit şi cuprins de împuţiciune. Sufletul lui diavolul să-1 ia, cu care s-a împrietenit şi căruia i-a slujit, ca să-1 ducă în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui, duhurilor celor necurate şi sufletelor
oamenilor celor spurcaţi (Matei, 25, 41; II Petru 2, 4-10; Apoc. 16-14; 19, 20).
Acolo să se chinuiască în veacul veacului, potrivit cu faptele sale, afară de cazul că se va dezmetici înainte de moarte, scăldîndu-se şi curăţindu-se de lacrimile amarei pocăinţe, ceea ce şi noi dorim s-o facă cît mai curînd, căci acesta este scopul pentru care şi Dumnezeu îi lungeşte viaţa, ca el să înţeleagă şi să se pocăiască. Amin!