DICŢIONAR ORTODOX

FAPTELE BUNE
749. - Faptele bune sînt roade ale credinţei (iacob 2,14). Ele se referă la sinea omului, cum sînt îngrijirea de cele trupeşti şi sufleteşti conform cu legea Domnului, la aproapele ca om trupesc şi sufletesc, faţă de care avem datorii trupeşti şi sufleteşti şi faţă de Dumnezeu, prin evlavie, rugăciune şi mărturisirea legilor şi dogmelor sale (V. Dogmele, Mărturisitor). Sentimentele morale ale aprecierii faptelor nu sînt decît un început, şi fără acţiunea voinţei, ele devin fapte, născute moarte. Numai judecăţile morale active, în cadrul legilor evanghelice, fac pe om să se îmbrace în cămaşa faptelor cerute de Hristos (Ioan 15,5):
750. -Faptele bune faţă de aproapele sînt:
a) Trupeşti
1) a hrăni pe cel flămuid;
2) a adăpa pe cel însetat;
3) a îmbrăca pe cel gol;
4) a cerceta pe cei închişi;
5) a îngriji de cei bolnavi;
6) a adăposti pe cei străini;
7) a îngropa pe cei morţi;

b) Sufleteşti
1) a converti la pocăinţă - misiunea;
2) a învăţa pe neştiutor - dăscălia;
3) a povăţui la bine - îndrumarea;
4) rugăciunea pt. aproapele - preoţi;
5) a mîngîia descurajaţii - frăţietatea;
6) răbdarea în ocări - iubirea;
7) iertarea greşiţilor - credinţa;
Toate acestea au de scop perfecţionarea sufletului omenesc. "Fiţi desăvîrşiţi precum şi Tatăl vostm ceresc, desăvîrşit este", fiindcă de la aproapele ne vine viaţa şi moartea. Că de vom dobîndi pe fratele nostm, pe Dumnezeu dobîndim; iar de vom sminti pe fratele, lui Hristos greşim". -Pateric p. 9.
751. - Faptele bune faţă de Dumnezeu sînt acelea care au drept temelie credinţa, nădejdea şi dragostea (I Cor. 13, l, 28). Prin credinţă omul împrumută adevărurile legilor lui Dumnezeu, făcîndu-le ca ale sale, prin nădejde el aşteaptă cu răbdare împlinirea celor crezute, iar prin căldura dragostei el se luptă statornic în viaţa aceasta ca să împlinească ceea ce crede, şi această luptă nu se va sfîrşi decît atunci cînd cele crezute şi nădăjduite se vor împlini, toate topindu-se ca un foc al iubirii veşnice, alături de Dumnezeu în biserica triumfătoare. Mijloacele de a ajunge aici, virtuţile practice ale evlaviei, înfrînării, bărbăţiei, dreptăţii şi ale înţelepciunii, care fac pe omul duhovnicesc, în stare de a judeca totul, iar pe el să nu-l poală judeca nimeni (1 Cor. 2, 6-16; Ioan 5,24).
752. -"Dintre virtuţi, unele sînt ale trupului, altele ale sufletului. Ale trupului sînt de pildă: postul, privegherea, culcarea pe jos, slujirea, lucrul mîinilor, spre a nu îngreuna pe cineva sau spre a dărui şi pe cele următoare. Iar ale sufletului sînt de pildă: iubirea, îndelunga răbdare, blîndeţea, înfrînarea, rugăciunea şi cele următoare. Dacă, prin urmare, din vreo nevoie sau împrejurare trupească, de pildă din pricină de boală, sau altceva de felul acesta, ni s-ar întîmpla să nu putem să împlinim pomenitele virtuţi ale trupului, avem iertare de la Domnul, care cunoaşte şi pricinile. Dar neîmplinind pe cele ale sufletului, nu vom avea nici-o apărare, căci sînt supuse nevoii, necesităţii". -Filoc. II, p. 67,57.
753. -"Credinţa autentică slujeşte adevăndui, neavînd în ea minciună, iar conştiinţa cea bună poartă în ea puterea iubirii, neaflîndu-se în ea vreo călcare a ponincii dumnezeieşti". -Filoc. III. p. 253,21-
754. -"Să ne strîngem cu toată puterea spre împlinirea poruncilor Domnului, ca să nu fim strînşi de lanţurile greu de dezlegat ale poftelor rele şi ale păcatelor stricătoare de sufîet, - căci atunci se va rosti şi asupra noastră hotărîrea rostită asupra smochinului neroditor: "Taie-l ca să nu facă şi locul netrebnic; căci tot pomul care nu aduce roadă, se taie şi în foc se aruncă". -Filoc. IV, p. 204, 5.
755. -"Nimic nu este mai de trebuinţă şi mai de folos decît cuvîntul drept şi decît conştiinţa. Căci de aici vine frica de Dumnezeu şi dorul după el. Iar din acestea, cea dintîi curăţeşte prin evlavie şi sfială, iar cealaltă desăvîrşeşte prin desprinderea luminătoare şi prin dreapta socoteală, şi face mintea să călătorească pe culmi, prin înalta suire şi vedere. Dar fără frică este cu neputinţă minţii să ajungă la dragostea dumnezeiască şi prin ea să zboare spre cele nădăjduite şi să se odihnească în ele". -Filoc. IV, p. 256,22.
756. - "Făptuitond doreşte să se dezlege, din pricina ostenelilor, şi să fie cu Hristos (Filip. 1, 23). Iar contemplativul voieşte mai bine să rămînă în tmp, atît pentm bucuria pe care o primeşte din mgăciune, cît şi pentm folosul ce-i vine de aici aproapelui". -Filoc. IV, p. 308,165.