DICŢIONAR ORTODOX

2009-09-16T03:51:00.001-07:00

În iconomisirea sufletească, se cere atît păstorului cît şi creştinilor, să cunoască bine Legea Domnului, care îşi are izvorul în Voinţa cea Veşnică a lui Dumnezeu şi să priceapă bine mult feluritele situaţii ale vieţii omeneşti şi mijloacele de a ridica slăbănogirea omenească la vrednicia pentru care omul a fost creat.

(Ieromonah Nicodim Sachelarie)

ADVENTIŞTII

2009-09-16T03:41:00.000-07:00

ADVENTIŞTII
1. Adventiştii, adventus-venire, adică ei se socotesc ca drept a doua venire a Domnului. Ca aspect a luat naştere de pe la 1815, în America. Azi, Adventiştii sînt de două feluri: adventişti de ziua a şaptea şi adventişti reformişti. In România apar pe la 1870. Ei sînt eretici. Cei ce se convertesc, se botează cu învoirea episcopului, ca cei ce au denaturat toate Tainele şi dogmele Bisericii.
2. Doctrina adventistă constă din:
a) Botezul nu se administrează decît adulţilor şi nu are putere de taină pentru iertarea păcatului strămoşesc, fiindcă ei resping toate tainele;
b) Serbează sîmbăta în locul duminicii;
c) legea Vechiului Testament este obligatorie pentru mîncăruri curate şi necurate etc;
d) Păcătoşii mor şi cu sufletul, numai adventiştii vor avea răsplata nemuririi;
e) Sînt două veniri ale lui Iisus pe pămînt, în cea dintîi, El va veni şi va sta pe pămînt cu adventiştii 1.000 de ani, (Apoc. 20, 3) iar a doua venire, El va domni cu ei veşnic, sus în cer. (vezi: Dogmele).

AFACERILE LUMEŞTI

2009-09-16T03:39:00.000-07:00

AFACERILE LUMEŞTI
3. Afacerile lumeşti nu sînt potrivite pentru un slujitor al altarului, care este pus să fie lumina lumii prin învăţătura misionară şi sarea pămîntului prin exemplul vieţii sale morale (Mat. 5,13-18). El slujeşte Celui ce n-are împărăţie în lumea aceasta (Ioan, 14,36). însăşi legile civile bizantine n-au îngăduit aceasta:„Hotărim ca nici un episcop, prezbiter, cleric sau monah, să nu poată lua asupra sa astfel de afaceri care se referă la tezaurul stalului, sau să administreze averi publice sau particulare, sau să se prezinte ca avocaţi în procesele publice, deoarece prin aceasta se aduce pagubă Bisericii şi împiedică slujba preoţească." (Justinian, Nov. CXXIII, 6; Const. Ap. II, 6).
4. Episcopul, preotul sau diaconul, să nu-şi ia asupra lui sarcina îndeletnicirilor omeneşti (cu scop de cîştig material). "Cel ce nu ascultă, să se caterisească". - Apost. 6.
5. "Am zis că episcopul sau preotul, nu se cuvine să se amestece în treburi lumeşti, ci să se îndeletnicească cu slujbele bisericeşti. Deci, sau săje supună acestor rînduicli, sau să se caterisească, căci nimeni nu poate sluji la doi stăpîni după porunca Domnului" (Mat. 5, 21) -Apost. SI.
6. "Episcopul, sau preotul, sau diaconul, îndeletnicindu-se cu ocupaţii militare (pe lîngă cele preoţeşti) şi voind să le ţină pe amîndouă, adică şi slujba lumească a statului şi se/viciul preoţesc, să se caterisească, pentru că cei ce sînt ai Cezarului, să slujească Cezarului iar cei ce sînt ai lui Dumnezeu, trebuie să slujească lui Dumnezeu" (Mat. 22, 21) - Apost. 83.
7. "S-a făcut cunoscut Sfîntului Sinod, că unii clerici iau în arendă moşiile altora şi se îndeletnicesc cu alte treburi lumeşti pentru cîşliguri mîrşave, stau în casele mirenilor şi, din iubire de bani, primesc să administreze averi străine, neglijînd slujbele dumnezeieşti. Deci, Sfînlul Sinod hotărăşte, ca în viilor, nici episcopul, nici vreun alt cleric sau monah, să nu poată lua în administraţie averi lumeşti, afară numai dacă va fi chemat de episcop pentru îngrijirea copiilor mici, pe care n-o poate trece cu vederea, sau dacă i s-ar da în grijă treburile bisericeşti ale orfanilor sau văduvelor fără de sprijin, sau al altor persoane care au nevoie de ajutorul Bisericii, înlni frica lui Dumnezeu. Dacă cineva, de acum încolo, ar îndrăzni să calce aceste hotăriri, unul ca acela să se supuie pedepselor bisericeşti". -IV, ec. 3.
8. "Cei ce au fost rinduiţi în tagma clerului, precum şi monahii, am hotărît să nu ia parte la oaste şi să nu se amestece în dregătorii lumeşti. Iar, dacă cineva ar îndrăzni să facă unele ca acestea - şi nu se va îndrepta -revenind la slujba de mai înainte aleasă pentni Dumnezeu, să se anatemisească". -rv. ec. 7.
9. "Episcopii, prezbiterii şi diaconii să nu se facă arendaşi sau administratori, nici să-şi agonisească hrana din lucrurile de ruşine şi necinstite, căci sînt datori a se uita la ceea ce este scris: "Oricine se osteneşte pentru Dumnezeu, nu se amestecă în lucrurile lumeşti". -Cart. 16-a.
10. "Dumnezeieştile şi sfintele canoane supun caterisirii pe prezbiterii şi diaconii care primesc asupră-le dregătorii sau îndeletniciri lumeşti, sau administraţii particulare în casele dregătorilor. Deci şi noi, întărind acestea, hotărîm şi în privinţa celorlalţi, care se numără în cler: că dacă vreunul dintre ei s-ar îndeletnici cu dregătorii lumeşti, sau ar primi să fie administratori în casele sau moşiile dregătorilor, acela să se alunge din clerul său, căci nimeni nu poate sluji la doi domni, după cuvîntul nemincinos al lui Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu" (Matei f>,24). Sinod I - II, 11.

AFURISIREA

2009-09-16T03:35:00.000-07:00

AFURISIREA
11. -Afurisirea sau excomunicarea este excluderea credinciosului din comunitatea Bisericii, cînd se face vinovat de păcate contra credinţei sau a moralei (Matei, 18,17; Cor. 5, 2-5; I Tim. 2, 20;
Tim,3, io). Ea este de.două feluri:
a) duhovnicească-internă, cînd credinciosul este oprit de la împărtăşire sau de la alte slujbe pentru o vreme;
b) cînd un credincios devine un necredincios public şi se iau măsuri administrative publice contra lui, înlăturîndu-1 din obştea creştină. Numai cel ce se îndreaptă, este reprimit. (îi Cor. 2, 6-10). Clericul, mai întîi se cateriseşte şi, dacă este cazul, apoi se afuriseşte temporar sau definitiv, iar cînd stăruie în erezie şi în răutăţi, se dă anatemii. Afurisirea publică o face numai arhiereul - şi mai ales sinodul - care are dreptul s-o şi ridice, cînd cel vinovat s-a îndreptat.
2(Const. Ap. VII. 34).
12. -"Dacă cineva, se va niga împreună cu cel afurisit, chiar pe ascuns, în casă particulară, să fie afurisit şi el". - Apost. 10.
13. -"Dacă vreun episcop sau diacon este afurisit de episcopul său, acela să nu poată fi primit de alt episcop, decît numai de cel ce l-a afurisit, afară numai dacă, din întîmplare, ar fi murit episcopul care l-a afurisit". Apost. 32
14. -"Asupra celor afurisiţi, fie ei clerici sau laici, să aibă putere hotărirea episcopului eparhiot, după canonul care orînduieşle că cei ce sînt afurisiţi de un episcop, să nu fie primiţi de către alţi episcopi. Insă să se cerceteze ,dacă nu cumva au fost afurisiţi din pricina micimii de suflet a episcopului, sau din pofta de gîlceavă, sau din oarecare ură personală. Deci, penlni ca această cercetare să se poală face, s-a găsit cu cale să se întninească sinodul de două ori pe an, la care vor lua parte toţi episcopii eparhiei, spre a se cerceta toate problemele de acest fel şi toţi cei care s-au făcut vinovaţi faţă de episcop, să fie afurisiţi de către toţi membrii sinodului, potrivit legilor, pînă ce sinodul va socoti că trebuie să dea o hotărire mai uşoară. Aceste sinoade să se ţină, unul înainte de postul mare, penlni a se îndepărta micimea sufletească şi spre a se aduce lui Dumnezeu darul rugăciunilor curat, iar al doilea să se ţină toamna". -1 ec. 5-
15. - "Dacă cineva a fost afurisit de episcopul său, să nu mai fie primit de alt episcop, mai înainte de a fi reprimit mai întîi de episcopul său; însă el poate să apeleze la sinod ca să se apere şi sinodul convingîndu-se de nevinovăţia lui, poate da o altă hotărire. Această hotărire are valoare pentni mireni , prezbiteri şi diaconi şi pentru toţi clericii". - Ant. 6
16. - "Ep. Osiu zice: Să se aprobe de toţi şi acestea: Dacă vreun diacon, prezbiter sau cleric ar fi afurisit şi s-ar duce la alt episcop care-l cunoaşte şi care ştie că acel cleric este dezbinat de episcopul său, nu trebuie să-i acorde împărtăşirea, făcînd de ocară pe fratele său episcopul. Dacă va îndrăzni să facă, aşa ceva, să ştie că adunîndu-se episcopii la sinod, îl vor trage la răspundere. Toţi episcopii au răspuns: Această hotărire va aduce pace şi va păstra unitatea tuturor". - Sard. 13.
17 . -Nu ,cste bine ca un preot sau arhiereu să blesteme sau să afurisească cu uşurinţă, ci numai după ce a judecat bine să pronunţe numai afurisirea pe care o îndreptăţeşte legea Domnului, altfel se leagă el însuşi cu legăturile aceleiaşi osîndiri. Cel afurisit să nu stea nepăsător, ci să caute să se îndrepte, cerînd iertare la cel ce l-a afurisit, sau să se ducă la cel mai mare al Bisericii şi să-i arate situaţia spre a se curaţi de afurisire. - s. Tes. IX, 3o-32.

AGHIASMA

2009-09-16T03:34:00.000-07:00

AGHIASMA
18. Agheasmă, sau apa sfinţită prin slujba bisericească, se face cînd preotul cheamă asupra ei puterea Duhului Sfînt, pentru ca ea să aibă puterea de a sfinţi viaţa oamenilor şi a naturii înconjurătoare, pentru ca ele să capete binecuvîntarca Domnului (Fac. 10, 15) . Apa este simbolul curăţirii sufleteşti, a promovării şi a sfinţirii vieţii (Fac. 7,11; Ex. 2,10; Lev. 14,7; lez . 36,25; Ioan, 3,5; Matei 3, îl; F. Ap. 8, 38;Efes.5,20).
19. -La Botezul Domnului, se face agheasmă mare (Marc. 1, 8; Luca 3,16). Ea se ia înainte de anaforă. Se dă şi celor ce sînt opriţi de la împărtăşanie, ca întărire spre nădejdea pocăinţei, a mîngîierii şi îndreptării lor pentru viitor (Const. Ap. VIII, 29).

ALTARUL

2009-09-16T03:33:00.000-07:00

ALTARUL
20. - Altarul este' "Sfînta Sfintelor" din biserica creştină. Clericii cînd intră în altar, fac două metanii către Sfînta Masă, care simbolizează mormîntul Domnului, în cinstea prezenţei lui Iisus prin Sf. Taine, apoi mai fac o metanie. Monahul şi paradisierul mirean, cînd intră în altar, fac trei
metanii, fără a săruta Sf. Masă. în altar, se poate face numai o Sf. Liturghie pe zi.
21 . -"Dacă vreun prezbiter, dispreţuind pe episcopul său, ar ţine deosebit altă adunare şi ar ridica alt altar, neştiind nici o vină asupra episcopului său cu privire la dreapta credinţă şi dreptate, să se caterisească - ca un iubitor de stăpînire - şi ca un tiran. Asemenea şi ceilalţi clerici şi toţi cei ce se vor uni cu dînsul să fie caterisiţi, iar laicii să se afurisească. Aceasta să se facă după una şi a doua şi a treia dojana a episcopului" - Apost. 31.
22 ." Nimănui dintre mireni nu-i este îngăduit să intre în altar; însă, stăpînirea împărătească nu este oprită de la aceasta, cînd ar voi să aducă damri Creatondui după o tradiţie foarte veche" -Vi, ec. 69.
23. -"Nu se cuvine femeilor să intre în altar" Laod. 44
24. -"Se cuvine călugăriţelor să intre în altar, ca să aprindă candele şi luminări şi să facă curăţenie şi să măture" - Sf. Nichifor, 15.
25. -"Este oprit ca monahul, fără hirotesie, să îndeplinească de pe amvon slujbele citeţului, dar socotesc că pentm cinstea tagmei monahale, nu trebuie sase oprească monahul care nu s-ar fi făcut vinovat de vreo abatere de a intra în altar ca să aprindă luminări şi candele" - Sf. Nicolae, 1.
26. -"In altar, mireni sau femei nu intră, iar călugăriţa poate intra să cureţe" ILT, gi. 165.
27. -"Noi, cei ce sîntem obligaţi să purtăm întotdeauna legiuitele arme ale staftdui - şi nu putem să nu avem arme cu noi- ahinci cînd avem nevoie să intrăm în Biserica lui Dumnezeu, lăsăm annele în afară de biserică şi luăm de pe cap chiar şi diadema demnităţii imperiale şi astfel, intrăm în altar ca să aducem damri şi apoi, după aceea, cînd ieşim, luăm iarăşi diadema şi annele noastre" ( zice Teodosie cel Tînăr (+ 450) - Actele Sinodului al IV - lea ec.)

AMULETUL

2009-09-16T03:32:00.000-07:00

AMULETUL
28. -Amuletul este un obiect făcut de oameni, sau luat din natură, în care superstiţioşii cred că le-ar aduce noroc, sau îi apără de pagube sau boli, dar în realitate este semnul văzut al necredinţei în Dumnezeu şi se canoniseşte ca şi vrăjitoria, (Matei 23, 5), fiindcă este o urîciune înaintea Domnului (Deut. 18,9 -14; VI ec. 61.)
29. -"Nu se cuvine clericilor, sau slujitorilor bisericeşti, să se ocupe cu vrăjitoria, sau cu descîntecele, sau cu ghicirea prin semne şi cifre matematice, ori cu astrologia, sau să facă amulete, care sînt legături pentru sufletele lor. Toţi cei ce poartă amulete, să fie alungaţi din biserică" - l,aod. 36.
30. -"Cine poartă farmece - ierbi la grumazii lui, are parte de slujirea bozilor, iar dacă le va lepăda de la dînsul, să se primească la pricestanie; iar dacă le va tot purta acestea, după învăţătura dintîi şi după a doua şi de nu va vrea să se lepede de la dînsul, să se despartă de biserică, să se afurisească ca un vrăjitor" - PBG, 132.

ANAFORA

2009-09-16T03:30:00.000-07:00

ANAFORA
31. -Anafora este pîinea rămasă de la prescurile din care s-a scos Sf. Agncţ, numită "alidoron", pentru că "dă daml hărăzirii lui Dumnezeu" (S. Tus. IV, 100). După ce preotul o binecuvântează la Axion, se dă spre sfinţire celor ce nu s- au împărtăşit, de acelaşi preot care a slujit. Nu pot lua anaforă: cei ce au mîncat; cei ce au avut scurgere (Lev. 22, 4); cei ce nu sînt vrednici să li se primească darurile la biserică din pricina păcatelor publice etc, (l.ev. 7, 19-21); cei rătăciţi de la credinţă (Mat. 7,6; Const. Ap.vm, 31).
32. -în vechime, la Sărbătoarea Pastelor, rudele duceau celor bolnavi Sf. împărtăşanie, iar celor sănătoşi li se ducea anafora, sau pîinea binecuvîntată, cînd aceştia nu puteau veni la biserică. Azi, a rămas obiceiul ca să se ducă numai anafora, după canonul care zice: "Şă nu se mai trimită Sf. împărtăşanie în alte parohii la Sărbătoarea Paştilor, după cum se trimite pîinea cea binecuvîntată" (anafora şi artose) Laod. 14.
33. - întrebare: "Se cuvine ca cei opriţi de la Sf. Danui, să mănînce din prescurile înălţate din care s-au scos miride?"
Răspuns: "Din viaţa Sf.Teodor Siclieotul (22 IV, + 613), aflăm că se opreşte a mînca" - Sf. Nicolae.
34. -"Anafora s-a făcut ca să se dea în acest chip: pentru că mai înainte vreme se pricesluiau oamenii cu făcătoarele de viaţă Taine, des, iar acum s-a îndepărtat taina acelei sftnţenii şi se pricesluiesc o dată într-un an, şi această socotinţă şi tocmeală s-a făcut de Sf. Părinţi, pentru mai mare cucernicie şi sfinţenie, să se cureţe oamenii în sfintele zile ale marelui post cu spovedirea şi atunci să se pricestuiască cu Sfintele Taine întru sfinţenie şi curăţie şi iertarea păcatelor lor - şi pentru că atunci, se pricestuiau des creştinii cu Sfintele Taine, cum am zis, iar acum iau anafora din mîna preotului întru sfinţenie şi blagoslovenie, de vreme ce o iau creştinii în loc de dumnezeiasca pricestanie. Penlni aceea, se cade ca în acea zi, să se îndepărteze de împreunarea tnipească a muierii sale, de aceea atunci, să ia anafora şi să sărute sfintele icoane, iar de va fi din lucrul diavolului să se afle cineva cu muierea sa în zi de praznic, acela să nu ia anafora, nici icoane să sămte nici el, nici femeia sa. Că zice dumnezeiasca Scriptură: Cele curate să se dea preoţilor şi cele sfmle, sfinţilor. - ILT, 166.
35. -..."Fiindcă monahii (M-rii Sinai) întreabă dacă se cade a se da panaghia (pîinea binecuvîntată) la masă, închinătorilor armeni, noi zicem să le daţi lor şi anafora, căci sînt creştini şi pentru aceasta vin de se închină la locurile sfinte din îndepărtări. Pentru noi, deşi sînt schismatici şi, din pricina unor învăţături greşite, sînt eterodocşi, dar sînt creştini cu credinţa şi cer cu evlavie sfinţire de la noi, pe care trebuie să le-o dăm . "Căci" a nu da cele sfinte dinilor ele. se înţelege despre cei fără credinţă, cum sînt iudeii, mahomedanii şi maniheii şi alţii, care se făţărnicesc a fi creştini, fără a fi cu adevărat creştini, de aceea şi urmează: "ca nu cîndva, întoreîndu- se, să calce în picioare cele sfinte şi să ne rupă şi pe noi, căci sînt porci, iar cei ce caută cele sfinte cu credinţă şi le primesc cu evlavie, nu sînt de soiul porcilor". Ascultaţi şi pe Domnul, care zice: "Cel ce nu este împotriva noastră, cu noi este; şi pre cel ce vine la Mine, nu-l voi scoate afară". Taina cea mare a împărtăşirii să nu le-o daţi; Iar, dacă vreunul s-ar îmbolnăvi şi ar voi să rămînă în mînăstire şi s-ar lepăda de învăţătura lor, mărturisind credinţa ortodoxă, să fie învrednicit şi de Sfînta împărtăşanie. Aceasta este credinţa Bisericii soborniceşti... "Voi să nu luaţi sfinţire de la ei, pentru că sînt eterodocşi..."- Scris. Patr. Ghenadie
II, ( + 1456).
36. -La Sf. Liturghie, omul se sfinţeşte prin rugăciune. "Dar, trebuie a primi şi sfinţirea prin lucrurile cele văzute,ca unii ce sîntem purtători de trup văzut şi aceasta se face prin anafora. Ea este pîinea sfinţită la proscomidie, din care se scoate mijlocul, Sf. Agneţ, cu care se face Liturghia. Ea este sfinţită prin însemnarea cu copia şi a primit rugăciunile tainelor şi se dă în locul Sfintei împărtăşanii". - s. Tcs. VII, 268.

ANATEMA

2009-09-16T03:29:00.001-07:00

ANATEMA
37. -Anatema este cea mai grea pedeapsă pe care o poate da Biserica. Ea se dă contra celor ce dispreţuiesc şi atacă adevărurile dogmatice, morale şi de cult şi prin aceasta, ei duc la rătăcire şi pierzare de suflet pe cei neştiutori, devenind periculoşi societăţii bisericeşti. Anatema cuprinde blestem, afurisenie şi predare a celui anatemisit pe mîna satanei, de care ascultă şi ale cărui fapte şi misiune o împlineşte, devenind mort sufleteşte şi vrăjmaş lui Dumnezeu. Ceea ce este pedeapsa cu moartea în legile de stat, este anatemisirea în legile Bisericii. (Exod. 8,32; Lev. 20,1-22, Deut. 13,1-10; 17,1-9; 20, 2-15; Mat. 21,18; Rom. 9, 3; I Cor. 5,1-3; 16, 2-12; Gal. 3, 8-9; Const. Ap. II, 28,47-50). Prin anatemisire, "se afieroseşte acela diavolului şi mai mult să n-aibă parte de mîntuire şi să se facă înstrăinat de Hristos" Pidai. N. f. 269.
38. -Nimănui dintre creştini sau clerici, nu-i este îngăduit să întrebuinţeze anatema, nici chiar în glumă, căci face mare păcat (Mat. 5, 21-26); numai Sfîntul Sinod poate folosi această anatemă, după ce a epuizat toate mijloacele de îndreptare şi cel vinovat a fost judecat şi osîndit public, pentru fapte contra adevărurilor lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale (Lev. 26,14^16; Deut. 28, 15-58; Ps. llo, 1-31; Canoanele: I ec. 1; VII, 7; IV ec. 2; 7, 15, 27; VI ec. 23 şi Gangra 1, 20; Laod .29, 30, 35; Cart. 81, lo9, 1 lo, 111, 112,113,114, 115,116; Sf. Sofia 3; Sf. Vasile 88).
39. -Anatema este despărţirea de Dumnezeu şi împreunarea şi moştenirea satanei. Iar, al patrulea sfînt sobor, pentru anatemă grăieşte aşa: nici un om credincios creştin, să nu-şi zică anatema, ci numai ereticilor şi călugărilor care leapădă chipul şi nu vor să se mai întoarcă; iar, de vor veni spre pocăinţă, primeşte-i şi-i îmbrăţişează, pentru că Domnul Iisus Hristos, care s-a pogorît din ceruri pentru spăsenia noastră zice: "N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă" şi "mare bucurie se face în ceruri pentru un păcătos care se pocăieşte". ILT, 33.
40. - Model de anatematisire: Ps. lio. "în numele Tatălui şi-al Fiului şi-al Sfîntului Duh, Treimea cea de o fiinţă, prin puterea dată Sf. Apostoli şi prin ei tuturor episcopilor de a lega şi de a dezlega noi membrii Sf. Sinod..., după ce am epuizat toate mijloacele de îndreptare, cu adîncă părere de rău şi mîhnire sufletească, aruncăm anatema asupra ereticului..., potrivit cu faptele sale, noi chemăm ca martori pe Sfinta Fecioară Măria, pe toţi Sf. îngeri, pe Patriarhi şi Prooroci, pe Sf. Ioan Botezătorul, pe Sf. Apostoli şi Evanghelişti, pe Sf.
Mucenici şi Muceniţe, pe Sf. Ierarhi şi Păstori, pe Sf. Cuvioşi şi Cuvioase şi pe toţi drepţii care au adormit de la Adam şi pînă astăzi, ca în chip nevăzut să-şi unească glasurile cu noi, cerînd de Ia Scaunul Prea Sfintei Treimi dreptate şi răzbunare (Apoc. 6,10), pentru adevărurile şi legile încălcate şi batjocorite de ereticul..., care, ca un lup şi fiară sălbatică, pus în slujba diavolului, caută să piardă şi să nimicească turma lui Hristos, pentru care Fiul lui Dumnezeu şi-a vărsat sîngele pe Cruce (F. Ap. 20,38,31; II Petru 2,1; Mat. 7,15). Pămîntul să nu-i sufere picioarele ca să umble pe el; apa să nu-1 spele şi să-1 hrănească, cînd o va bea, aerul să nu-i uşureze respiraţia. La fiecare pas să fie cuprins de spaima morţii adusă de păcatele lui; asupra capului să se învîrtească păcatul lui Cain (Fac. 4, 11-16) şi secera lui Zaharia (5,1-4) ca să-i curme viaţa lui. Sîngele lui să se înnegrească şi măruntaiele lui să putrezească. Damblaua să cuprindă toate mădularele lui, de la picioare pînă la cap, să nu mai audă şi să nu mai vadă, ca să nu mai hulească şi nici să mai vorbească contra lui Dumnezeu (F. Ap. 3, li; Regi 5, 6). Masa şi hrana lui să se prefacă în amărăciune, iar băutura lui în venin chinuitor (Lev. 26,26). Somnul lui să fie tulburat de diavol, care stă de-a dreapta lui (I Regi 16,14; 19,9) şi furia lui Nabucodonosor să-1 stăpînească (Daniel, 4, 13; 5, 21); satana să-i umbrească viaţa lui cu aripile sale cele negre ca un stăpînitor, care-1 aduce la muncile cele veşnice. Munca lui să fie blestemată, agonisirea lui în pulbere să se prefacă. Urmaşii lui într-un neam să se stingă dacă vor fi ca el, iar tinereţea lor să fie secerată de moartea cea năpraznică (I Regi 2, 34; Iov, 1, 18-19). După moarte, trupul lui să nu-1 primească pămîntul, ci să stea ca un cadavru înnegrit şi cuprins de împuţiciune. Sufletul lui diavolul să-1 ia, cu care s-a împrietenit şi căruia i-a slujit, ca să-1 ducă în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui, duhurilor celor necurate şi sufletelor
oamenilor celor spurcaţi (Matei, 25, 41; II Petru 2, 4-10; Apoc. 16-14; 19, 20).
Acolo să se chinuiască în veacul veacului, potrivit cu faptele sale, afară de cazul că se va dezmetici înainte de moarte, scăldîndu-se şi curăţindu-se de lacrimile amarei pocăinţe, ceea ce şi noi dorim s-o facă cît mai curînd, căci acesta este scopul pentru care şi Dumnezeu îi lungeşte viaţa, ca el să înţeleagă şi să se pocăiască. Amin!

ANIMALE NECURATE

2009-09-16T03:27:00.000-07:00

ANIMALE NECURATE
41. În concepţia creştină, toată făptura este curată (Rom. 14, 14). însă nu orice făptură este bună de întrebuinţat în toate felurile, după cum nici buruienile nu le putem mînca pe toate, tot aşa şi dintre animale, nu putem să le folosim carnea sau să recurgem la orice fel de serviciu al lor. în Vechiul Testament, se făcea o strictă deosebire între animale curate şi necurate, din pricina idolatriei, a mentalităţii sociale şi a năzuinţelor morale (Lev. li; 20, 23-26; Deui. 14, 1-25). în Noul Testament, această strictă deosebire s-a micşorat, ideal, aproape CU totul (Matei 15, 11; I Cor. Io, 25; I Tini. 4, 4-5; F. Ap. Io, 1-30), însă, practic, moral, se face deosebire, întemeindu-se mai ales pe legea naturală a bunului simţ. Se pare că în trupul omului şi în firea Iui morală s-ar imprima ca şi alcoolul, tutunul, etc, caracterele elementelor din care se hrăneşte, după cum şi în minte şi în suflet se imprimă ideile cărţilor pe care omul le citeşte. 1 s-a dat omului puterea de a se crea pe sine, din cele de Dumnezeu create. întrucît oprirea folosirii cărnurilor unor animale se întemeiază pe legile naturale, respectate şi de Noul Testament (Rom. 14, l-2i). nici canoanele n-au precizat mai mult în acest sens (Vezi: Carne, Mîncare).
42. -"Şi cine va inînca corb sau cioară, cucuvea sau cuc, sau vultur, sau privighetoare, unii ca aceştia un an să se pocăiască şi să facă cile loo de metanii pe zi" -PEG, 30.
43. -"Cine va mînca lup, sau vulpe, sau veveriţă, sau cline, sau pisică, sau arici, sau păliş, sau nevăstuică, sau alte cile sînt necurate: şarpe, broască ţestoasă şi altele ca acelea, sau cal sau măgar, din cele sălbatice sau din cele domestice, cîte-s necurate, ce nu zice legea lui Dumnezeu, iar de nu va face aceasta din buna voie, ci va mînca de nevoie, să se pocăiască un an şi să facă 15 metanii pe zi" -PGG. 30.

ANTIMISUL

2009-09-16T03:26:00.000-07:00

ANTIMISUL
44. -Antimisul este făcut dintr-o bucată de pînză scumpă, dreptunghiulară, pe care este pictată punerea în mormînt a Mîntuitorului. El se sfinţeşte ca şi Sfînta Masă, prin ungerea cu Sfînlul Mir, prin stropirea cu vin roşu şi apă de trandafiri şi prin adaosul de părticele mici din sfintele moaşte, în unirea cu sfinţirea bisericii de către arhiereu. Antimisul ţine loc de Sfînta Masă, dacă este sfinţit şi astfel, cu el se poate face Sfînta Liturghie. în cazul în care biserica ar lua foc în timpul Sf. Liturghii, preotul ia antimisul şi celelalte sfinte şi poate continua slujba, pînă la sfîrşit în altă parte (S. Tes. V, 108).
45. -"De se va spăla Sf. Antimis, întru neştiinţă, nu-şi pierde sfinţenia şi nici nu devine necurat, pentni că s-a spălat" (Sf. Nichifor, l).
46. -"Oricare preot, de va sluji liturghie fără antimis în biserică sfinţită, să facă 200 de metanii, iar de va sluji în biserică nctîrnosită şi fără antimis, să i se ia preoţia"- ILT, 64.
47. Mireanul n-are voie să se atingă de Sf. antimis, căci este îmbibat cu multe părticele nevăzute, rămase de la Sf. Liturghie. Antimisul stricat se arde într-un vas curat, iar cenuşa se varsă în spălător, sau se îngroapă într-un loc curat (S. Tcs. V, 127).

APOSTASIA

2009-09-16T03:25:00.000-07:00

APOSTASIA MIREANULUI
59. - Aposlasia mireanului este lepădarea de credinţă, înlocuind-o cu altă credinţă deşartă sau eretică, ca un revoltat. (Fac. 14, 4; II Cor. 13, 6; F. Ap. 5, 37; 21, 21; Tes. 2, 3; I Tim. 4,1). Prin ea se Calcă legea de a mărturisi pe Dumnezeu (Luca 12, 8-12; Mat. 5, llri2; io, 32-35; Marc. 8, 38; I Ioan 2,23; H Tim. 2,12, Apoc. 3,5). Apostatul se consideră ca o frunză ruptă din cracă, ca smochinul cel uscat, căruia i s-a zis: "Să nu mai fie în tine rod în veac." (Mat. 21, 1, 10; iac. 5,1-7; Luca 6,24).
60. -"Cine va tăgădui că este creştin, pentru a nu fi urît de oameni", "iubind mat mult viaţa sa decît pe Domnul, în a cănii mînă este sufarea sa" (ioan 12, 25; Dan. 5 ,23), acela este de compătimit, netrebnic, ca un blestemat şi pîngărit, căci voind să fie prieten al oamenilor, el se face duşman al lui Dumnezeu şi nu are parte cu sfinţii, ci cu osîndiţii, penlni că în loc de "împărăţia celor binecuvînta[i" a dorit „focul cel veşnic, care este pregătit diavolului şi îngerilor lui" (Luca 9,26; MaOlO, 37-39; 16, 26, 25,41; 28, 33) - Const. Ap.V, 4.
61. -"Dacă sîntem chemaţi la martiriu, trebuie să mărturisim cu împotrivire cinstitul nume al lui Hristos şi dacă sîntem dsîndiţi din pricina aceasta, să ne bucurăm că ne grăbim spre nemurire. De sîntem prigoniţi, să nu ne speriem, să nu iubim viaţa de acum (I loan, 2, 15; II Tim. 4, 10), nici laudele din partea oamenilor, nici slava şi cinstea din partea stăpînilor, ca unii dintre iudei care se mirau de minunile Domnului, dar n-au crezut în El, de frica arhiereilor şi a celorlalte căpetenii, "pentru că iubeau slava de la oameni mai mult decît slava lui Dumnezeu" (loan, 12, 43; Rom. 2, 29). Iar de mărturisim mărturia cea bună, nu numai pe noi ne inîntuim, ci şi pe cei de curînd botezaţi îi întărim în credinţă şi pe catehumeni îi facem să creadă. Iar dacă şovăim cu ceva în mărturisirea noastră, tăgăduind credinţa din pricina uşurinţii minţii şi de frica unei pedepse cît de mici, nu numai pe noi ne lipsim de slava cea veşnică, ci şi altora ne vom face pricinuitori de pieire şi vom suferi pedeapsa îndoită, pentru că dăm de bănuit prin tăgăduirea noastră că adevărul ridicat cîndva de noi în slavă este o învăţătură rătăcită" (I Tim. 6, 12; Luca 22, 40; Mat. 26,41- Const. Apost. V, 6).
62. -"Despre cei ce au căzut de la credinţa creştină pe vremea tiranului Liciniu, fără silă şi fără confiscarea averilor lor, sau fără vreo altă primejdie de acest soi, deşi nu merită nici o îngăduinţă, sinodul a hotărit să fie trataţi cu blîndeţe. Deci, toţi cei ce se pocăiesc sincer, să stea trei ani între ascultători şi şapte ani să îngenuncheze, iar doi ani vor sta la rugăciune cu ceilalţi, fără a se împărtăşi cu Sfintele Taine (11 ani), -1 ec. 11.
63. -"Cei ce au fost chemaţi la harul lui Dumnezeu şi la începutul prigonirii au lepădat slujba lor lumească, fiind pironiţi pentru credinţă, dar mai tîrziu s-au întors ca şi cîinii la vomitarea lor, încît au intervenit cu daruri şi cu bani ca să-şi cîştige iarăşi slujba lor de militari, aceştia vor trebui ca după trei ani de ascultare să îngenunche 10 ani (13 ani). Astfel, toţi cei ce vor arăta o adevărată pocăinţă cu lacrimi şi fapte bune, iar nu numai de ochii lumii, aceştia, după ce vor împlini vremea ascultării, să stea la rugăciuni împreună cu cei credincioşi, după merit, episcopul dispunînd de ei cu blîndeţe. Iar cei ce au privit cu nepăsare canonisirea şi au crezut că le ajunge aparenţa faţă de ochii lumii, în a reveni la biserică, să împlinească canonul deplin hotărit pentru ei". -1 ec. 12.
64. -"Cu privire la catehumenii care au căzut (în apostasie sau în mari păcate), Sfîntul Sinod a hotărît ca să rămînă ca ascultători timp de trei ani, apoi vor putea reveni iar în situaţia de a se nigd^cu ceilalţi catehumeni yrednici".-1 ec. 14
65. -"Cei ce au fugit de persecuţie şi în cele din unnă au fqst prinşi, sau au fost trădaţi de prietenii lor, sau au fost despuiaţi de averea lor, sau au suferit chinuri, sau au fost antncaţi la închisoare şi astfel au mărturisit că suit creştini şi au fost cliitiuiţi, iar altora li s-a pis în mînă ceva târne, ai sila, depăguii, sau au gustat ceva din nwicarea jertfită idolilor, îrisă au mărhuisit neîncetat că sînt creştini şi apoi au arătatpunuea o mare mîlvwe de ce li s-a îmunplat, prin felul lor de a fi întni adîrică smerenie, unii ca aceştia sînt în afară de păcat şi nu se opresc delaSf. împărtăşanie. Iar dacă unii ătliomici au oprit de la Sf. împărtăşanie pe astfel de credincioşi, dintr-o strideţe prea mare, sau din nepricepere, îndată să li se dea dezlegare; această lwtăiîre este valabilă alU pentm mireni, cU şipentni clerici. S-a mai cercetat şi cazul dacă laicii din această categorie se pot ridica la treapta preoţească şi deci, s-a liotărit ca să fie hirotoniţi ca unii care n-au păcătuit, mai ales dacă viaţa de mai înainte k-a fost corectă' - Ancira 3.
66. -"Cu privite la cei ce din constrîngae au jertfit idolilor, precum şipenbu cei ce au luat parte la ospeţele idoleşli, toţi aceştia, deşi au fost înşelaţi di diferite feluri, de au mers acolo cu iifăţişare veselă şi s-au îmbrăcat în liaine de sărbătoare şi au hiat parte la ospăţul acela, sinodul a liotărît ca tui an să asculte, tmanisăuigauuiclw, da ani să se roage şi numai după aceea (6 ani), săseqrropkdesfuUaîrnpartăŞarTie" -Andra4.

67. "Deqne ceice auinersla serbările idoleşâBiibrucaţiîriiianiedejaleşiaiistatşi aunâicatlamasă, darmtxxMvmrieaşedaumlăaărriat, dacăpttiăaaunauunpRnk vremea de trei ani ai hgerutticliaii, să sepimească să stea vnpreună la rugăciune, fără drept de a se vnpăităşi, ci abia 01 anul alpatrulea să se pnjră/tăşească Lisă qiscop'iiau împulariâea, că cerceUnd felul întoarcerii lor, să le uidulcească situaţia, sau să S se prelungească şi mai nuâ uwieadepocăviţă. Darmaiîntu, să li se cerceteze \iaţa atâ de mai uiaitUe de cădere; dl şi cea după cădere şi apei să clubzuiască bine asupra înă dcitii situaţiei lor" - Ancira 5
68. -"Cu privire la cei ce au cedat şi au jertfit idolilor, numai din amaiitiţarea muncilor şi a confiscării avaii, sau a exilului şipîriă acum nu s-au pocăit, nici n-au dat dovadă de părete de rău, visă aciun, în timpul ţine/ii sinodului, vin şi spun case pocăiesc, sinodul a liotârîl ca (de acum, luna mai)pînă la ziua Paştilor (viitoare) să ascidle, iar după Paşti să îngemtnclie trei ani, apoi doi ani să se roage împreună ai ceilalţi, fără a se împărtăşi şi după aceea să li se dea voie să se unjrărtăşcască, ăipă ce au împlinit timpul de şase ani Iar dacă unii mai înainte de şedinţele acestui sinod au fost piuiţi la pocăv%ă, din acea vmnesăUse considere timpul celor şase ani de pocăinţă. însă dacă li se va întîmpla vreo primejdie de moarte, aceştia să fie primiri la împărtăşanie după rinduiala obişnuită" -Ariciră 6.
69. -"Cu privire la cei ce s-au prefăcut a cinsti pe idoli, aducînd mîncarea lor proprie ca să nu guste din cea jertfită idolilor, cu care s-a ospătat la serviciile păgîneşti, sinodul a hotărît ca doi ani să îngenunche şi apoi să se primească la împărtăşire, însă despre Sfînta împărtăşanie, episcopii au întărirea să judece şi să cerceteze despre felul de viaţă al fiecăruia" - Ancira 7.
70. -"Cei ce de două şi de trei ori au jertfit idolilor, de silă, patni ani să îngenunche, doi ani să se roage împreună, fără a se împărtăşi şi apoi, în al şaptelea an, să fie primiţi la împărtăşirea cu Sfintele Taine" - Ancira 8.
71. -"Toţi cei ce nu numai că s-au lepădat de credinţă, dar s-au ridicat şi au silit şi pe alţi creştini să apostazieze şi s-au făcut unelte ale persecuţiei, aceştia trei ani să asculte, iar alţi şase ani să îngenunche şi un an să stea împreună cu ceilalţi la rugăciune, fără a se împărtăşi şi după zece ani, să se împărtăşească cu Sfintele Taine, însă să se cerceteze viaţa lor alît cea dinainte, cît şi cea mai de pe urmă" - Ancira 9.

72. -"Numai cel ce face fapte de creştin, este adevărat creştin (Matei 7,21-23; Luca 6,46; Tit 1,16; Apoc. 2,5). Dacă cineva va lua numele de creştin, dar huleşte pe Hristos prin faptele sale rele, nu are nici un folos" (din purtarea nurnelui) Sf.Vasile, 45.
73. -"Cel ce s-ă lepădat de Hristos fără constringere şi a călcat taina mîntuirii, este dator a plînge în tot timpul vieţii sale şi a-şi mărturisi păcatul, învrednicindu-se Sfintelor Taine numai la vremea ieşirii din viaţă, contînd pe iubirea de%oameni a lui Dumnezeu" Sf. Vasile 73.
74. -"Cei ce au călcat credinţa în Dumnezeu în timpul năvălirii barbarilor, făcînd jurăminte păgîneşti şi gustînd din mîncările neîngăduite, aduse de vrăjitori în cinstea idolilor, unii ca aceştia, să fie trataţi după legea canoanelor Sfinţilor Părinţi astfel: cei ce au suferit chinuri cumplite şi nepulînd să rabde durerile, au fost siliţi să se lepede de Hristos unii ca aceştia să fie reprimiţi numai după ce trei ani vor sta la uşa bisericii, doi ani vor asculta, trei ani vor îngenunchia şi apoi să fie primiţi la Sfînta împărtăşanie. Iar cei fără de prea mare constringere, au vîndut credinţa în Dumnezeu şi s-au apropiat de masa demonilor şi s-au jurat cu jurăminte păgîneşti; trei ani să stea afară din biserică, doi ani să asculte la uşa bisericii, trei ani să îngenunche şi alţi trei vor sta la rugăciune împreună cu cei credincioşi şi apoi vor fi primiţi la Sf. împărtăşanie" (după 11 ani) - Sf.Vasile, 81.
75. -"Deci, Părinţii au făcut deosebire şi au precizat că toate păcatele care privesc partea raţională a omului (fiind de natură dogmatică) sînt mai vătămătoare şi deci vrednice de o pocăinţă mai mare. Dacă cineva a trecut la o altă credinţă, la iudaism, la idolatrie, la maniheism, sau la .alta asemenea acestora, lepădîndu-se de credinţa în Hristos şi a făcut aceasta în chip intenţionat, unul ca acesta va fi silit ca întreaga sa viaţă să se pocăiască. Niciodată, un astfel de om, nu se va învrednici să se roage lui Dumnezeu împreună cu ceilalţi credincioşi, ci se va niga deosebit, fără a se împărtăşi cu Sfintele Taine. Iar dacă a scăpat din cumpăna morţii, îşi va continua viaţa întru pocăinţă fără a se împărtăşi cu Sfintele Taine pînă la sfîrşitul vieţii. Insă cei ce au suferit chinuri cumplite să fie supuşi canonisirii, după vremea hotărîtă (de canoane). Dar pentm aceştia, Sf. Părinţi s-au purtat cu mai multă îngăduinţă, fiindcă nu sufletul lor a căzut de la dreapta credinţă, ci slăbiciunea lor tnipească n-a putut să sufere chinurile, din care cauză şi păcatul înfăptuit de ei prin constringere a fost măsurat cu păcatul curviei (8 ani), în caz de se întorc la pocăinţă" - Sf. Grigore Nazianz, 20.
76. -"Dacă cineva, de bună voie şi în chip nesocotit, a tăgăduit pe Hristos, potrivit canonului 75 al Sf. Vasile cel Mare, se va împărtăşi la sfirşiud vieţii, fără a putea cineva să-l scutească de astfel de canonisire, sau să arate către el vreo îngăduinţă. Iar Sf. Grigorie arată exact toate chestiunile cu privire la aceştia, supunînd pe cei ce de bunăvoie tăgăduiesc credinţa la aceleaşi pedepse, hotărînd măsura acestor pedepse după credinţa lor. Pe cei ce din constringere au săvîrşit acest păcat, vor fi supuşi canonului celor desfrînaţi, prelungindu-le pedeapsa pînă în anul al nouălea. Aceeaşi deosebire o face şi sinodul din Ancira, Sf. Petni al Alexandriei şi Vasile cel Mare în canonul 81, cu privire la aceste două categorii" -I Post. l-a
77. -"Astăzi, Biserica urmează potrivit celor hotărite de Patriarhul Metodic, astfel: dacă cineva a fost prins de către necredincioşi cînd era copil, şi de frică sau din neştiinţă, sau din nepricepere a tăgăduit credinţa, însă ajungînd la vîrsta maturităţii a revenit iarăşi la dreapta credinţă a bisericii ortodoxe cu pocăinţă şi mărturisire dreaptă, să asculte mai înlîi timp de şapte zile cele patru rugăciuni rînduite de biserică, în ziua a opta să se spele, apoi să se îmbrace cu haină albă să se ungă cu Sf. Mir, ca şi cei botezaţi şi apoi să se împărtăşească.
După aceea să urineze regulat la slujbele bisericeşti timp de opt ani, ca şi cei botezaţi din nou". -1 Post. l-b.
78. -"Dacă cineva a fost luat de cei necredincioşi, fiind om în vîrstă şi prin chinuri a fost silit să se lepede de credinţă, se cuvine a fi îngăduitor cu el: mai întîi va posti optzeci de zile, apoi să asculte nigăciunile de pocăinţă în opt zile, iar în ziua a opta, să se spele ca mai sus, să se ungă cu Sf. Mir şi să se învrednicească de Sfintele Taine, după aceea va urina la sfintele slujbe timp de opt zile. Pe cei ce de bună voie au tăgăduit credinţa îi aşteaptă o groaznică pedeapsă, însă din nemărginita iubire de oameni a lui Dumnezeu şi aceştia vor fi vindecaţi cu mila Sa. Astfel, doi ani să postească, înfrinîndu-se de la came, brînză şi ouă, iar în trei zile pe săptămînă se vor înfrîna şi de la untdelemn, şi de la vin, făcînd în fiecare zi cîte una sau două sute de metanii, după puterea lor. După doi ani şi aceştia să asculte nigăciunile de pocăinţă şapte zile şi să împlinească cele spuse mai sus" -1 Post. i-c.
79. -"Cel ce se va lepăda de Hristos de voie, dacă se întoarce, să fie împărtăşit abia la moartea lui. Dacă s-a lepădat din pricina chinurilor pe care n-a putut să le rabde, acela opt ani să nu se-împărtăşească" - ILT, 323.
80. -"Cel ce s-a lepădat de Hristos fiind copil, iar la maturitate revine, să fie catehizat, să-i fie citite molitvele în opt zile şi să se ungă cu Sf. Mir ca şi la cei ce se botează, să se îmbrace cu haine noi, să fie împărtăşit şi primit în biserică" - ILT, 123.
81. -"Cel ce s-a lepădat de Hristos fiind om vîrstnic din cauza chinurilor, să postească optzeci de zile, să se roage, să fie învăţat cele ale dogmelor şi apoi să i se citească molitvele de curăţie, să se ungă cu Sf. Mir şi să se împărtăşească" -ILT.323.

82. -"Dacă s-a lepădat de bună voie şi dacă îşi răscumpără păcatul cu pocăinţă osîrdnică din iubire şi milă, să fie primii după doi ani, dacă (se pocăicşte) posteşte zilnic şi face cîte două sule de metanii. Dacă nu va putea să postească să i se aplice alt canon după putereaHui, să fie catehizat continuu şi, după doi ani să i se citească în opt zile molitvele de iertare şi aşa să fie primit, fie bărbat, fie femeie" -ILT, 323.
83. -Cel ce s-a lepădat de Hristos fără de nevoie se va putea împărtăşi numai la sfîrşitul vieţii - Trebnic, p. 515.

ARMENII

2009-09-16T03:24:00.001-07:00

ARMENII
91. -Armenii au fost ortodocşi pînă, în secolul al Vl-lea, fiind creştinaţi de Grigorie Luminătorul ( + 332). La sinodul din Tvin, 596, ei s-au despărţit de ortodoxie. La sinodul al V-Jea ecumenic 680, 692, ei au fost condamnaţi în canoanele 32, 33, 56, 81, 99 şi astfel au devenit eretici. Cei ce se convertesc, se primesc la ortodoxie prin catehizare şi ungere cu Sf. Mir, sub povaţa episcopului (Vezi: Dogmele).
92. -Doctrina armenilor: a) Iisus Hristos a avut numai o fire, cea dumnezeiască (monofizism), nu două firi, cum mărturisesc ortodocşii (diofizism). Recunosc numai primele trei sinoade ecumenice; b) Iisus a avut trup aparent (dochetism), de aceea adaugă la Trisaghion..."Ce/ ce te-ai răstignit"... (VI ec. 81; Ioan 4, 2); c) liturghia o fac numai cu vin (VI ec. 32); d) la botez nu ung cu untdelemn pe cel botezat, iar Sf. Mir îl sfinţesc după alte rînduieli; înlătură pericope din Sf. Scriptură, etc.

ASUPRIREA

2009-09-16T03:23:00.001-07:00

ASUPRIREA
94. "Asuprirea, de obicei, este păcat strigător la cer şi cel ce asupreşte pe altul, atrage asupra lui urgia lui Dumnezeu prin pedepse venite asupra sa de la aproapele, de la fenomenele naturii, de la împilările sociale, ş.a. "Iată că strigătele israeliţilor au ajuns pînă la Mine şi am văzut suferinţele pe care le aduc asupra lor Egiptenii" ( Exod 3, 9). "Să nu faci nedreptate celui străin şi să-1 asupreşti... să nu asupreşti pe văduvă şi pe orfan, căci dacă ei vor striga către Mine după ajutor, Eu îi voi auzi şi mînia Mea se va aprinde şi te va nimici cu sabia războiului, iar femeia ta va rămîne văduvă şi copiii tăi orfani" ( Exod 22, 21- 24; Deut. 24. 10-15; Maleahi 3, 5; lacov 5, 4; Sirah 35, 7-24). Asupritorul nu poate fi iertat fără a despăgubi pe cel năpăstuit şi a se îndepărta cu desăvîrşire de la păcat (Vezi: Canonisirea).

AUREOLA SFINŢILOR

2009-09-16T03:22:00.001-07:00

AUREOLA SFINŢILOR
95. - Sfinţii s-au călăuzit în viaţă după "gîndul lui Hristos" (l Cor. 2, 16) şi astfel, gîndul Legii Domnului după care au cugetat ziua şi noaptea (Ps. 118, 55-56) le-a luminat mintea ca să înţeleagă care este lărgimea, adîncimea şi înălţimea cunoaşterii... (Efes. 3, 18-19). Acest gînd, după cum s-a exteriorizat Moise (Exod 34, 29) la Iisus, pe muntele Taborului, aşa s-a exteriorizat şi la sfinţi, prieteni ai lui Dumnezeu (Iacob, 2,23), încît, pictura bisericească le înconjoară capul cu aureola luminii dumnezeieşti, ca semn distinctiv, faţă de muritorii obişnuiţi. Aureola persoanelor Sfintei Treimi este despărţită în trei, simbolul treimic, avînd literele cuvîntului ON = Eusînt Cel ce sînt (Exod 3,14). Aureola lui Dumnezeu-Tatăl este întreităprin unitatea triunghiului, ca Cel ce este din veşnicie Născător alFiului şi Purcezător al Sfîntului Duh (Sim. Tes. IX, 18).

AVORTUL

2009-09-16T03:19:00.000-07:00

AVORTUL
117. -Avortul este uciderea pruncilor în pîntece, prin diferite mijloace. "Despre femeile care curvesc şi-şi omoară fătul în pîntece, for[îndu-se să facă ucideri, să se oprească după hotărîrea dată mai înainte, ca să se împărtăşească la ieşirea din viaţă. Dacă procedînd cu iubire de oameni, după cum am aflat, hotărîm ca (să fie oprite)»v/x'/;ie de zece ani, după treptele canonisirilor holurîte" - Ancira, 21.
118. -"Femeile, care iau buniieni otrăvitoare şi pieizăloarc, precum şi cele care primesc otrăvurile omorîtoare de pmnei, să se supună canonului de 20 de ani al ucigaşului".
119. -"Femeile, care-şi omoară copilul în pîntece prin meşteşugire, se supun canonisirii ucigaşului. La noi nu se ţine seama de subtilitatea expresiei de copil format sau neformat în pîntece, căci nu se osîndeşte numai pentru copilul care va să se nască, ci şi pentm primejdia femeii, care s-a pus pe sine în pericol de moarte, căci de multe ori, femeile care fac astfel de încercări se nenorocesc şi mor. Pe lîngă aceasta, se mai adaugă şi uciderea copilului, ca o ucidere după intenţie. Pocăinţa lor nu se va întinde pînă la moarte, ci să se primească după zece ani, însă să se aprecieze bine felul lor de îndreptare, nu numai după mulţimea anilor, ci şi după evlavia întru pocăinţă" - Sf. Vasile, 2.
120. -"Femeile care au născut in călătorie şi n-au purtai de grijă de pninc, să fie supuse vinovăţiei ucigaşului" - Sf. Vasile, 33.
121. -"Despre femeile de care Sf. Vasile în canonul 2 şi 18 spune că: femeile care strică copilul în pîntece cu meşteşuguri, precum şi cele care dau şi iau doctorii pentm ca să-i piardă şi să dea copilul afară, noi hotărîm ca (în condiţiile canonului 3) acestora să li se dea canonisire cel mult cinci sau trei ani" - Ioan Post. 33.
122. -"Femeile care fără voie au pierdut copilul, se canonisesc un an" - Ioan Post. 34.
123. -"Femeia care nu se îngrijeşte de copilul ei cu intenţie, sau din neglijenţă avortează, să i se dea canonul pentm uciderea premeditată" - loan Post. 36.
124. -"Femeia ce va bea ierburi ca să scurgă rodul trupului şi să nu nască coconi, aceea să aibă pocanie cinci ani şi metanii cîte treisute cinci pe zi. Iar de va face şi bărbatul aşa, mai rău este, nici Biserica să nu-i primească prescura lui, nici prinosul lui, de nu se va pocăi" -PBG, 20
125. -"Muierea care-şi va ucide pruncii la naştere cu ajutorul vrăjitorilor de bună voie, aceea întru toate zilele vieţii ei să se pocăiască. Muierea curvă ce va bea ierbi ca să nu nască, sau de va naşte şi va sugruma coconul ei, să aibă pocanie nouă ani şi metanii cîte 16o pe zi şi altele" - PBG. 20 .
126. -"Muierea de va zămisli şi va bea ceva ca să scurgă şi să se lepede începerea dintr-însa, să se pocăiască 8 ani şi metanii 367 zilnic. Dacă ea va muri din avort, să nu se îngroape în cimitir" -PBG. 124.
127. -"Femeile care-şi strică pîntecele, ca să nu mai nască copii, zece ani să se pocăiască. Doi ani să stea afară, în curtea Bisericii, trei ani să stea la -uşa Bisericii ascultînd Scripturile; alţi patm ani să stea cu catehumenii în tinda Bisericii, (adică în pronaos), pînă ce diaconul zice: "Cei chemaţi ieşiţi"...; iar un an să stea în Biserică cu credincioşii, la Liturghie şi apoi să se împărtăşească" - ILT. 21, p. 245.

BAIA

2009-09-16T03:17:00.000-07:00

BAIA
128. -Baia este bună şi necesară pentru curăţenia trupului, căci el este casa sufletului, Biserica Duhului Sfînt (I. Cor. 6, 19) şi deci trebuie îngrijit. Insă, răul fiind ca un adaos nefiresc al binelui, de multe ori datoria îmbăierii - abuzivă - se transformă într-o îngrijire păcătoasă, care aduce vătămare morală pentru sine şi pentru aproapele, prin moleşire şi păcate de tot felul (I Cor.io, 32), faţă de care adevăratul creştin trebuie să fie cu luare aminte de sine (Vezi: Sminteala).
129. -"Nu se cuvine ca persoanele sfinţite, sau clericii, sau monahii, să se scalde în baie cu femeile şi nici vreun creştin laic, deoarece acesta este păcatul practicat de păgîni. Iar, de se va dovedi cineva făcînd acestea, de vafi cleric să se caterisească, iar de va fi laic să se afurisească" VI, ec. 77
130. -"Nu se cuvine slujitorilor allantlui sau clericilor (citeţ, cîntăreţ) sau monahilor să facă baie cu femei; şi nici creştinilor sau laicilor, căci aceasta este cea clintii osîndire de care se fac părtaşi paginii" l^od. 30.
131. -"Preotul de se va scălda, sau de va merge la baie, acela nu poate să facă Liturghie întru acea zi, nici are voie după Liturghie să se îmbăieze; nici mireanul, de se va spăla, ori va merge la baie, nu poate să i se dea dumnezeieştile Taine, nici se va pricestui, nici atunci nu poale să meargă să lase sînge, nici preotul, nici mireanul, fără numai de se va înlîmpla boala morţii într-acea zi, pătimind penlni viaţa lui" -ILT, 96.
132. -"Preotul cînd va merge la baie să se spele penlni nevoie sau slăbiciune, aşijderea şi călugănil, acela să nu se ungă în nici un chip, iar de se va unge, preotul acela să se părăsească de a chita liturghia 60 de zile; de va fi călugăr să se pocăiască 150 de zile şi metanii o mie în toate zilele" PBG, 51.
133. -"Călugănilui nu i se cade să meargă la baie, cu nici un chip, afară de vreo boală oarecare dar şi de o legătură" (plasture) - PBG. 51.

BAPTIŞTII

2009-09-16T03:15:00.002-07:00

BAPTIŞTII
134. -Baptiştii, adică botezătorii, a căror sectă a luat fiinţă pe la 1610, în decursul timpului s-au divizat în vreo zece secte, cu diferite nuanţe, care trăiesc în apus. în România au venit pe la 1880. Baptistul care ar voi să se convertească, trebuie supus unei examinări serioase, spre a se fixa bine felul său de a fi şi de a i se preciza bine rătăcirea - şi convingerea întru pocăinţă -apoi, cu învoirea episcopului, se botează ortodox (Vezi: Botezul).
135. -Doctrina baptistă: a) botezul se face cu p singură afundare numai oamenilor maturi, ca simbol, fără caracter de taină, care iartă păcatul strămoşilor; b) Bbiblia este singurul izvor de credinţă, Sf. Tradiţie nu există pentru ei; c) nu recunosc cele 7 taine, nici ierurgiile, postul, icoanele ele; d) recunosc Sf. Treime dar în chip necomplct şi greşit; e) oamenii se mîntuiesc prin credinţă, aşa cum sînt ci predestinaţi. Serbează duminica, iar în cursul anului ţin numai Naşterea Domnului, Pastele şi Rusaliile (Vezi: Dogmele).

BĂTAIA

2009-09-16T03:13:00.000-07:00

BĂTAIA
136. -Bătaia este îngăduită numai autorităţilor, care o întrebuinţează ca un mijloc ultim de îndreptare pentru cei fără de minte, care încalcă legile, păgubesc pe semenii lor şi tulbură viaţa socială, "căci mijloacele de vindecare pentm cel rău sînt bătaia şi vînătăile pînă la rănire" (l'rov. 20, 3o; 10, 13,2 5, 3-5). De asemenea, copiii, în nestatornicia minţii lor în anumite împrejurări, o bălaie chibzuită şi părintească le este de mult folos: "cine-şi cruţă nuiaua, îşi urăşte copilul, iar cine-l iubeşte îl pedepseşte" (Prov. 13, 24, 19, 18-20). "Nebunia este lipită de inima copilului, iar nuiaua certării o va alunga de la el" (Prov. 22, 15; 23, 13-14; 29, 15-16). Clericul nu este îndreptător trupesc, ci duhovnicesc, folosindu-se de convingere şi canonisire şi deci, nu-i este îngăduit să bată (Matei, 5,40-48).
137.. -"Episcopul, prezbitend sau. diaconul, care va bate pe credincioşii care ar păcătui, ori pe necredincioşii care ar face nedreptăţi, ca să-i înfricoşeze^ hotărîm ca să se caterisească, fiindcă Domnul n-a învăţat aceasta undeva, ci dimpotrivă, bătut fiind nu bătea, ocărit nu ocăra şi, pătimind nu îngrozea pe nimeni cu bălaia" -Apost. 27.
138. -"Deoarece apostolescul canon supune canonisiriipe clericii care ar bate pe credincioşii cei ce au păcătuit, sau pe necredincioşii care au greşit, unii clerici, sub diferite meşteşuguri, îşi satisfac mînia lor, falsificînd aşezăminlele aposloleşti, ei înţeleg că este oprit a bate direct cu mîinile lor, dar nu este oprit a pune pe alţii să bată, deşi nici canonul nu are acest înţeles şi nici mintea sănătoasă nu admite a se înţelege aceasta. Ar fi greşit să se caterisească cel ce a lovit cu mîna sa de trei sau patiu ori, dar să rămînă nepedepsit cel ce pomnceşte altora să bată, continuîndu-şi răzbunarea bnilală pînă la moarte. Deoarece canonul opreşte a bate în general - şi noi, de asemenea, hotărîm la fel. Preotul lui Dumnezeu trebuie să povăţuiască pe cel ce încalcă legile, prin învăţături şi sfaturi, uneori cu certări bisericeşti, dar să nu sară la bătaie cu bice, sau cu lovituri impeşli. Iar, dacă unii, n-ar asculta de sfaturile certărilor, nu se opreşte ca aceştia să fie înţelepţiţi prin denunţarea lor în faţa autorităţilor de stat, căci canonul cinci al sinodului din Antiohia a hotărît ca cei ce provoacă tulburări în biserică, să fie îndreptaţi prin mîna autorităţilor de stat" -1, H, 9.
139. -"Dacă vreun mirean, dispreţuind pomncile dumnezeeşti şi civile de stat şi defaiurind înaltele legi ale Bisericii fără motiv, sau din motive născocite, ar bate pe un episcop sau l-ar închide, unul ca acesta să fie anatema" Sf. Sofia, 3.
140. -"Oricare episcop, sau preot, sau diacon, va bate pe omul care a stricat ceva, ori pe credincios, ori pe necredincios, acela să fie lipsit de darul său, că, de-ţi va strica fie, prcotule, mireanul ceva, tu să-1 vădeşti autorităţilor, iar, să nu-1 baţi. Ci de aceasta Domnul nu ne-a învăţat aşa, ci zice, că de te va lovi cineva peste falca dreaptă, tu să întorci şi pe cea stîngă; şi cui îi vor lua hainele, el să-şi scoată şi cămaşa să i-o dea şi acestea sînt poruncile Domnului şi trebuie să se păzească toate, mai vîrtos de preoţi, ca să fie exemplu şi începătură întru bine, oamenilor celor mireni" - ILT, 336
141. -"Oricare cleric, în mînie sau sfadă, va lovi pe cineva şi din acea lovitură va muri, acela se lipseşte de preoţia lui de lot, fără de nici o iertăciune. Iar, de va face aceasta mireanul, atunci acela să se afurisească ca un ucigaş" (10-20 de ani). - ILT, 336.
142. -"Muierea ce-şi va bate coconul ei şi de năprasnă va muri, să se pocăiască şase ani şi metanii 150 în zi" - PBG, 124.
143. -"De va tinde călugărul să lovească pe călugăr, să se despartă de Biserică palm luni, iar de-l va şi cntţa, şase luni, metanii 1000pe zi" - PBG. 142.

BEŢIA

2009-09-16T03:10:00.000-07:00

BEŢIA
144. - Creştinii sînt membrii ai împărăţiei lui Dumnezeu, neam sfînt (I Petru 2, 9). Ei pot folosi vinul, dar cu măsură şi rar, căci beţivii nU vor vedea împărăţia lui Dumnezeu (I Cor. 6,10, Gal. 5,21). Clericii se socotesc a fi floarea creştinătăţii, tot ceea ce lumea creştină are mai bun, mai moral, mai sfînt şi mai devotat întru a trăi în adîncime viaţa lui Hristos, după exemplul lui Iisus. Deci, oricare om să se ferească de beţie, căci şi legea veche opreşte de la beţie (Lev., 10,9) şi cea nouă la fel (I Tim. 3,3-8; Tit l, 7), pentru că este păcat de moarte sufletească pentru orice om şi-1 duce la ticăloşie trupească şi familială - şi în plus, rodeşte sminteala ucigaşă de aproapele (Matei 18,6; Marcu 9,4547).
145. -"Episcopul, prezbiteml sau diaconul obişnuindu-se cu jocul de table sau cu beţia, ori să înceteze, ori să se caterisească" -Apost. 42.
146. -"Ijxidiaconul, citeţul sau cîntăreţul, asemenea făcînd (adică sau joacă table, sau bea), ori să înceteze, ori să se afurisească; asemenea şi mireanul" -Apost. 43.
147. -"Preotul care va bea la circiumă, sau va juca, sau va cînta mireneşte, să se gonească din preoţie" -PBG, 35. "Dacă vreun cleric ar fi găsit ospătîndu-se (cu desfătare) în circiumă, să se afurisească, afară de împrejurarea drumeţiei, cînd. de nevoie va fi silit să mănînce în ospălălie" Apost. 54.
148. -"Clericilor nu li se cuvine a mînca şi a bea în circiumă, afară numai dacă sînt împinşi de nevoia străinătăţii" - Cartag. 40.
149. -"Femeia beţivă să nu se pricestuiască pînă ce nu va lăsa să nu mai bea" -PBG,88.
150. -"Omul mirean de se va îmbăta şi va vărsa, să se pocăiască 60 de zile, iar de se va priceslui cu Sf. Taine şi după aceea va vărsa, să nu se pricestuiască nici în postul mare şi nici la Sf. Petru şi peste toate sfintele posturi să se pocăiască; iar, de va fi făcut aceasta întru acele sfinte posturi mari, să nu se pricestuiască peste tot anul, pînă în 200 de zile şi metanii 12pe zi" - PBG, 88.
151. -"Cade-se preotului să şază la masă cu frica lui Dumnezeu, să mănînce şi să bea cîte puţintel şi să se socotească a fi slugă, căci Scriptura grăieşte: preotul care se îmbată, cum va judeca drept acest păcat la alţii; nu zic Scripturile să nu bei vin, ci să bei, dar să nu te îmbeţi, căci tot beţiml sărăceşte şi pierde mintea şi mult rău face şi, pe sine se sugmmă şi sufletul lui şi-l dă diavolului" - PBG, 140.

BINECUVÂNTAREA

2009-09-16T03:09:00.000-07:00

BINECUVÂNTAREA
152. -"Binecuvînlarea este o vorbire, o profeţie spre bine, care se dă de Dumnezeu, ca o împărtăşie de sfinţenie, dală de El direct, precum şi prin mijlocirea oamenilor sfinţiţi şi a preoţilor, slujitori ai tainelor Sale, care apreciază şi vorbesc în numele Domnului -IV. ec. 26 (Fac. 1, 28; 2, 5-27; 9, 1; 12. 3; 18, 18; 22, 18, 49, 1-28; Deut. 28, 1-15; Mat. 25, 34). Iată formula de binecuvîntare în legea Veche: "Domnul să te binecuvînteze şi să te păzească, Domnul să-şi arate faţa luminoasă spre tine şi să te miluiască Domnul, să te vadă în nevoile tale şi să-ţi dea pacea Sa" (Num. 6,24-26).
153. -Cînd omul este vrednic de binecuvînlarea Domnului, atunci, ea se revarsă şi peste lucrurile înconjurătoare, ca locuri, (Fac. 28, 17-22; II Regi 7, 29; III Regi 8, 22-26; Matei 21,13), ca timp, recolte şi bunuri materiale (Fac. 39, 5; Lev. 25, 2; Deut. 11, 13-17; Matei 14, 19). în chip obişnuit, binecuvînlarea se dă de Dumnezeu prin slujbele, tainele şi ierurgiile bisericeşti, de către slujitorii ei (Lev. 9, 22-24; Luca 2, 34), după cele spuse de Domnul: "Cine vă primeşte pe voi, pre Mine Mă primeşte şi cine Mă primeşte pre Mine, primeşte pre Cel ce M-a trimis pre Mine", adică, pe Dumnezeu şi binecuvîntarea Lui (Matei 10, 40; Luca 9, 48; 10, 16; Ioan 13, 20; Gal. 4, 14). Nimeni nu poate " binecuvînta pe cel pe care Dumnezeu nu-1 binecuvintează (Numeri 23, 1-30).

BISERICA

2009-09-16T03:07:00.000-07:00

BISERICA
154. -Biserica, ca instituţie dumnezeiască este împărăţia lui Dumnezeu pe pămînt. Ea are ca întemeietor pe Iisus Hristos, care este împăratul şi Capul ei, conducînd-o în colaborare cu Sf. Duh, care o călăuzeşte la tot adevărul de-a lungul veacurilor (Mat. 28,20; F. Ap. 4, 19-20; I Cor. 4, 3-8; Efes. 1, 22-23; Colos. 1, 18; Ioan 7, 39; 14,16; 16,10, 7; 18, 18; Marcu 1,5; Luca 10,9). Lucrarea ei sfinţitoare se întemeiază pe jertfa lui Hristos, continuată de cea a mucenicilor şi a sfinţilor (Apoc. 6, 9-11). Pe pămînt ea este formată din toţi oamenii care cred în Hristos, din orice neam şi loc de pe pămînt (Matei 13,47-48; 18,17; Rom. 12, 5; Gal. 3, 28). Ea este condusă în chip văzut de o ierarhie (Ioan 20, 21-23; F. Ap. 20, 28; Efes. 4, 11-13). Lucrarea ei sfinţitoare se face prin taine şi ierurgii, în locaşuri materiale, cinstite ca nişte case ale Părintelui Ceresc (Exod 26, 1-37; III Regi 9, 1-20; Matei 12, 4; Luca 19,16; Ioan 2,16; I Cor. 11, 12; Colos. 2,16).
155. -"Toţi credincioşii care intră în Biserică şi ascultă Scripturile şi nu stau la nigăciune pînă la sfîrşit pentm a se împărtăşi (F. Ap. 2,46; 20. 7; I Cor. 10, 16-17;), trebuie să se afurisească, ca unii care fac dezordine în Biserică" Apost. 9.
156. -"Nimeni să nu bage în Biserică (pridvor, etc.) vreun fel de animal, afară de împrejurarea că cineva ar fi în călătorie şi ar fi lovit de vreo primejdie neaşteptată şi negăsind adăpost la vreo casă, s-ar adăposti la Biserică. în caz de vreo mare grindină, dacă animalul n-ar fi adăpostit ar muri şi astfel, omul n-ar mai putea urma călătoria, ajungînd în primejdie de moarte. Am învăţat că sîmbăta pentm om s-a făcut (Marcu 2, 27), deoarece noi preţuim atît de mult mînhurca şi folosul omului. Iar, dacă cineva ar face aceasta, fără de sila primejdiei după cum am zis, băgînd animal în Biserică, dacă va fi cleric să se caterisească, iar mireanul să se afurisească" VI ec. 88.
157. -"Dumnezeiescul apostol Pavel a zis: Păcatele unor oameni sînt de mai înainte cunoscute, însă ale altora se vădesc mai pe urmă (I Tim. 5,24; Gal. 5,19-21). Deci, păcatelor săvîrşite mai înainte, le urmează şi alte păcate. Astfel, eresul păgînesc (al iconoclaştilor), bîrfitor al creştinismului, i-au unnat şi alte nelegiuiri, căci ei au scos din Biserică cinstitele icoane şi au înlăturat şi alte obiceiuri sfinte, care trebuiesc aşezate din nou după legea Sf. Tradiţii, scrise şi nescrise şi respectate cu tărie de noi. Deci, cîte cinstite Biserici s-au consacrat fără sfintele moaşte ale mucenicilor (din pricina persecuţiei iconoclaste) hotărîm ca să se aşeze în ele sfintele moaşte cu obişnuita nigăciune. Iar cel ce va sfinţi vreo Biserică, fără sfinte moaşte, să se caterisească, ca unul care a călcat bisericeştile tradiţii" (Apost. 31; Cart. 83) -vii ec. 7.
158. -"Dacă cineva ar învăţa despre Biserica lui Dumnezeu că trebuie dispreţuită ca locaş (cum învăţau eustaţienii), precum şi adunările care se fac în ea, să fie anatema" -Gangra 5.
159. -"Episcopii sau clericii să nu se ospăteze în Biserică decît numai excepţional, dacă din întîmplare, sau din nevoia străinătăţii, fiind în călătorie ar poposi acolo. Insă, poponil să se oprească pe cît este cu putinţă, de la astfel de ospeţe" (VI, 74) -Cart. 42.
160. -"Aşijderea, s-a hotărît, ca pretutindenea, altarele, (bisericile) cînd sînt ridicate prin ţarini sau vii, ca şi cum ar fi întru pomenirea mucenicilor, însă, în ele nu se dovedeşte a fi aşezat vreun
tnip şi nici moaşte ale mucenicilor, de este cu putinţă, să se distingă de episcopii locului; iar, dacă aceasta nu se poate face din cauza tulburării poporului, totuşi oamenii să fie sfătuiţi să nu se mai adune acolo şi pentm ca cei drept credincioşi să nu se lege de aceste"locuri, înşeleţi fiind de vreo superstiţie, acolo să nu se săvîrşească nicidecum pomenirea mucenicilor, decît numai dacă ar fi vreun tntp sau rămăşiţe (de ale mucenicilor), sau dacă s-au prcdanisit din vechime,
în chip sigur, cum că acolo a fost locuinţa, moşia, sau locul patimilor vreunui mucenic. Toate altarele (bisericile) care se ridică undeva în urma visurilor şi ale falselor descoperiri ale unor oameni de rînd, în tot chipul trebuiesc distruse" -Cart. 83.
161. -"Cel ce se adăposteşte de nevoie, pe un timp, în pridvonil bisericii, nu se osîndeşte. Dacă stă acolo un timp îndelungat, acela să fie alungat cu certări, iar biserica să-şi primească cinstea sa de casă a llli Dumnezeu" - Sf. Nichifor 3.
162. -"Se cuvine a primi donaţiile pentm biserică, care se fac (de rude), pentm cel ce a murit fără testament, mai ales dacă el, încă din viaţă, avea să facă aceste donaţii" - Sf. Nichifor 4.
163. -"Vă sfătuim, ca în bisericile luate de la eretici, să se între ca într-o casă obişnuită; şi dacă este nevoie să se facă slujbă în ele, aşezîndu-se în mijloc cnicea, iar în altar să nu se intre, sau să se tămîiezeKsau să se zică vreo rugăciune, sau să-se aprindă candele sau luminări, pînă ce se sfinţesc cu adevărat, ca bisericile" - Sf. Nichifor 46.
164. -"Poruncim să fie scoşi din locurile destinate pentm' instruirea catehumenilor, de pe lingă sfintele biserici, cei ce trăiesc cu soţiile lor, sau într-alt chip, ocupînd ca locuinţă casele bisericilor
sfinte, prefăcîndu-le în localuri de viaţă uşoară şi dispreţuitoare. Dacă cineva nu va păzi acestea, de va fi cleric să se caterisească, iar de va fi laic să se afurisească" -vi ec 97.
165. -"Preotul care nu-şi va mătura biserica şi să o curăţească şi nu o va înfmmuseţa şi nu o va îngriji în toate sîmbelele, unii ca aceştia să se lase de preoţie" - PBG, 35.
166. -"Orice mirean va fugi de biserică şi se va mga de sine-şi şi va zice că mai bine este să mă rog singur, iar nu în biserică şi aceasta o va face fără învăţătura episcopului sau a duhovnicului, să fie anatema cel ce va face aşa" - PBG, 56.
167. -"Iar, preotul care nu va pună grijă de biserica lui şi o va urgisi şi de nu o va curaţi cu toată cinstea şi de nu o va mătura şi de nu va cinsti odăjdiile, acela să se pedepsească cu lipsa de preoţia lui" -ILT, 64.
, 168. -"Care .preot va sluji liturghie fără antimis, acela să facă metanii 200, iar de va sluji în biserică netîmosită fără antimis, să i se ia preoţia" -ILT, 64.
169. -"Că biserica este casa lui Dumnezeu, casă de mgă, adunarea oamenilor, trupul lui Hristos, nevasta lui Dumnezeu, cer părnîntesc, în care şade Cereasca Pîine, ce se zice prea SJÎntul Tmp al Domnului nostni Iisus Hristos; este şi scaun împărătesc şi arhieresc, pe care şade împăratul împăraţilor şi Marele Arhiereu, singur Hristos; este şi baie curăţiloare a păcătoşilor şi slava drepţilor; este şi scăpare şi pod şi laudă şi veselie şi bucurie şi părere de bine a tuturor creştinilor. Şi cîţi o caută şi o iubesc cu toată inima şi cu tot sufletul, aceia vor lua cunună de la Dumnezeu şi se vor face moştenitori ai împărăţiei lui Dumnezeu. Iar, biserică se numeşte, fiindcă cheamă şi adună pe toţi" - ILT, 136.
170. -"//i biserica tîrnosită să nu îndrăznească cineva să îngroape tmp de om, pentm că sînt acolo moaşte ale mucenicilor şi înlăunlm s-a primit şi ungerea cu Sf. Mir:. în tinda bisericii se poate îngropa. Fără pomnea arhierească, să nu se scoală tmp de om din monnînt şi să-l ducă în alt loc, adică la alt monnînt şi nici alt lucru, adică mannură, slîlp, sau pietre, sau altceva" - ILT, 138.
171. -Biserica se sfinţeşte de arhiereu, după rînduială. Apoi, în fiecare an se prăznuieşte, pe lîngă ziua hramului şi ziua cînd a fost sfintită, "ziua înnoirii", în cazul cînd sfinţirea ei n-a fost făcută în ziua hramului - (s, Tes. IV, 121-124).

BLESTEMUL

2009-09-16T03:05:00.000-07:00

BLESTEMUL
172. -Blestemul este o grăire, o profeţie de rău, o hotărire de la Dumnezeu pentru osînda făpturilor raţionale vinovate - şi din cauza lor - şi a lucrurilor înconjurătoare (Fac. 3,17-19; Lev. 26,14-38; Matei 21, 18). Omul blestemat, este lăsat în seama diavolului (Ps. 108, 6; Zah. 3,
1-2). Conducerea bisericească poate pedepsi cu blestemul, dar numai pe aceia, pe care Dumnezeu însuşi îi blestemă (Num. 23,23; îs. 47, 12-13). Preotul care va blestema fără socoteală şi din motive uşuratice, blestemul va veni asupra sufletului său (Num. 23,23; Deut. 2, 35; Prov. 26, 2; Ps. 108,1-30; II Petru 2, 10-15; Iuda 1,9) Vezi Anatema.
173. -în virtutea dreptăţii arătate de legea Domnului şi omul poate blestema pe om (Deut. 27, 14-26; II Regi 3, 29). Blestemul părinţilor este greu şi se întinde asupra fiilor şi chiar a nepoţilor, numai cînd aceştia se fac vinovaţi şi continuă faptele cele rele ale părinţilor (Fac. 9, 25; Jud. 9, 57; I Regi 26,19), dar altfel nu, căci nu este cu putinţă "ca părinţii să mănînce aguridă şi să se strepezească dinţii copiilor", ci fiecare va fi osîndit numai după păcatele lui (Ier. 31, 29-30; Icz. 19, 2-3; Galat. 6, 3-8). Tendinţa de a blestema din obicei, este o dovadă a lipsei de educaţie şi de puţină înţelegere a dreptei răsplătiri dumnezeieşti (Prov. 26, 2).
174. -"Iar, preotul care va blestema şi va huli pe Dumnezeu sau pe Sfinţi, acela să fie lipsit de protecţia lui un an şi să i se dea şi alt canon, post şi metanii şi altele asemenea, cum va socoti arhiereul său; iar, de va blestema şi va huli şi a doua oară şi va mărturisi mărturii mincinoase, atunci fără nici o iertăciune, să i se ia dând" - ILT, 105.
175. -"Iar, mireanul care va blestema şi va huli, acela se canoniseşte un an să nu se pricestuiască, să facă post, metanii şi milostenii şi citirea Scripturii" - ILT, 105.

BOALA

2009-09-16T03:03:00.000-07:00

BOALA
176. -Boala este o urmare a păcatului strămoşesc şi serveşte ca o introducere, sau aducere aminte de ceasul morţii (Fac.3,17-19). "în tot ceea ce faci, adu-ţi aminte de cele de pe urmă ale tale şi în veci nu vei păcătui" (Sirah. 7, 38). Dumnezeu sloboade boalele sub diferite forme şi scopuri, pe care providenţa le urmăreşte pentru binele oamenilor. Prin boala unor oameni, se arată lucrările providenţei şi atotputernicia lui Dumnezeu în lume; (loan 9, 3; n, 4) alte ori, boala este un rău preventiv de a nu aluneca în păcate mai mari (II Cx>r. 12,7-10); iar, alteori, boala este o răsplată a păcatelor (Exod 15,26; loan 5,14). Numai pe cei răi şi nevrednici boala îi aduce la deznădejde şi păcat. Pe cei credincioşi -ca şi pe Iov - ea îi încearcă şi le sfinţeşte trupul şi sufletul, ca lui Lazăr (loan 11, 1-14; Luca 16, 20-22).
177. -"Fiule, în boala (a, nu fii nebăgător de samă ci te roagă Domnului şi El te va tămădui. Depanează păcatul, tinde-U mîinile spre faptele cele drepte şi-ţi curăţeşte inima ta de toată călcarea de lege". Să aduci tămîie şi jertfă de pomenire din floarea tămîiei şi junghie jertfe grase, pe cît te ajută puterile. Apoi dă rînd doctorului, că şi pe el Domnul 1-a făcut; şi să nu se depărteze de lîngă tine, fiindcă şi el este de trebuinţă, că uneori izbînda este în mîinile lui. Că şi el se roagă Domnului ca să-1 ajute în meşteşugul lui şi tămăduire să dea spre însănătoşirea bolnavului. Cel ce păcătuieşte faţă de Ziditorul său, să cadă în mîinile doctorului! Domnul scoate leacurile din pămînt şi omul înţelegător nu le dispreţuieşte. Oare nu din lemn s-a îndulcit odinioară apa, pentru ca Dumnezeu să-şi vădească puterea Sa? Şi Ei însuşi a dat oamenilor ştiinţă, ca să se preamărească întru lucrurile Sale cele minunate. Cu acestea vindecă doctorul şi alungă durerea, iar spiţerul pregăteşte din ele alifiile sale, aşa încît lucrurile Domnului să nu contenească şi sănătatea poruncită de El să stăpîncască pe faţa pămîntului - Sirah 38, 4-15.

BOTEZUL

2009-09-16T02:48:00.000-07:00

BOTEZUL
178. - Botezul este cea dintîi taină, poarta prin care creştinul este primit în biserică. El este instituit de Domnul Iisus, prin exemplul său (Matei 3,13; Marcu 1,2; loan 1,32), prin învăţătura Sa (loan 3, 5) şi prin porunca Sa, dată apostolilor de a boteza (Matei 28, 19). Toţi cei ce vor să devină creştini, bărbaţi şi femei, copii şi vîrstnici, trebuie să primească mai întîi botezul, după ce s-au convins şi au crezut în dogmele creştine. Credinţa copiilor este suplinită de credinţa părinţilor şi a naşilor (F. Ap. 2,38-39; H), 44-48; 16,14-15; 18,8; 22,16; 7, 14). Botezul iartă păcatul strămoşesc şi cele personale făcute pînă atunci, dacă este om vîrstnic, readucînd pe cel botezat în starea lui Adam înainte de cădere şi primirea lui în graţia Făcătorului, devenind fiu al lui Dumnezeu (Rom. 5,12; Colos 2,12-13; Tit 3,5).
179. - Botezul este absolut obligator (Matei 28, 19; Marcu 16,16; I
Cor. 15, 50; Efes. 2, 5). Forma de efectuare a botezului se face prin cufundare în apă, de trei ori, aşa cum s-a făcut din primele veacuri, potrivit cu învăţătura Sfintei Scripturi: "Şi botezînclu-Se, Iisus, îndată a ieşit din apă" (Matei 3, G)..."dacă se va naşte cineva din apă... (Ioan 3, 5)... baia naşterii celei de-a doua" (Tit. 3, 5). Excepţional, oamenilor bătrîni şi bolnavi, li se poate face botezul stînd în pat şi turnînd apa peste ei de trei ori, udîndu-i peste tot, ca şi cum s-ar afunda în apă (Matei 28, 19). Botează episcopul, preotul, excepţional diaconul şi orice credincios creştin, dacă copilul este ameninţat de moarte, ca apoi preotul să continue numai slujba de după afundare, dacă copilul trăieşte, căci prin rostirea formulei o dală cu afundarea se cuprind şi rugăciunile lepădărilor şi toate cele ce premerg afundării, de aceea, după afundare, ele nu se mai citesc, căci atunci s-ar socoti nevalabile însăşi formula şi afundarea (ILT, 151).
180. -"Credem că sfîntul botez, instituit de Domnul, săvîrşit în numele Sfintei Treimi, este absolut necesar. Fără de dînsul nimeni nu se poate mîntui, după cum zice Domnul: Cel ce nu se va naşte din apă şi din Duh, nu va intra în împărăţia Centrilor (Ioan 3, 5). De aceea, ci este necesar şi pruncilor fiindcă şi aceştia sînt supuşi păcatului strămoşesc... căci dacă botezul este prin Duh şi foc (Matei 3, li), este clar că curăţia este la toţi perfectă, pentm că Duhul curăţă desăvîrşit. Dacă este lumină (Evrei 4, 4), alungă întunericul, dacă este renaştere (Tit 3,5) cele vechi dispar, adică păcatele. Dacă cel ce se botează se dezbracă de omul cel vechi (Colos. 3, ')), atunci şi de păcate. Dacă se îmbracă în Hristos (Gal. 3, 27), atunci devine fără de păcat prin actul botezului... Botezul are un caracter neşters ca şi preoţia. Precum este imposibil ca acelaşi om să primească preoţia de două ori, de asemenea este imposibil ca acelaşi om să fie din nou botezat, acela care a fost corect botezat, chiar dacă s-ar fi întîmplal să cadă în mii de păcate, s-au chiar şi în apostazie de la credinţă (fiindcă el este un act juridic de răscumpărare a lui Iisus). Voind a se întoarce la Domnul, primeşte din nou înfierea, pe care a pierdut-o prin taina pocăinţei" -l'avaza Ort. Dccr. XVI.
181. - Cei morţi nu pot fi botezaţi, după cum nu pot fi nici împărtăşiţi (VI ec. 83). Locul obscur din (I Cor. 15, 29), nu ne poate îndreptăţi să afirmăm că cei vii se pot boteza pentru cei morţi, fiindcă nici un alt loc din Sfînta Scriptură şi nici din Sfînta Tradiţie nu ne aminteşte aşa ceva. Copiii care mor nebotezaţi, din motive independente de voinţa părinţilor sau a preotului, se pot considera părtaşi la botezul dorinţii, ca şi drepţii Vechiului Testament; sau prin analogie cu vindecările făcute de Iisus la rugămitca părinţilor şi a prietenilor, căci Dumnezeu nu pedepseşte pe cel nevinovat, ci dimpotrivă, el a creat pe om spre fericire. -Totuşi, părinţii se vor spovedi şi li se vor da canonisire potrivit cu grija s-au nepăsarea lor: să boteze sau să crească un copil, să viziteze un loc sfînt, să facă milostenie ş. a.
182. -"Dacă cineva nu primeşte botezul, nu se mîntuie; afară numai de mucenici, care primesc împărăţia şi fără de apă. Mîntuitorul cînd a mîntuil lumea prin cruce şi cînd i s-a împuns coasta, a slobozit sînge şi apă, ca să se boteze cu apă cei care se botează în vreme de pace şi să se boteze cu sîngele lor cei ce se botează în timpul persecuţiilor". Mîntuitorul numeşte mucenicia botez, căci zice: "Puteţi să beţi paharul pe care îl beau şi eu şi să vă botezaţi cu botezul cu care mă botez eu" (Marcu io, 38). Mucenicii şi-au făcut mărturisirea lor de credinţă, faeîndu-se privelişte lumii şi îngerilor şi oamenilor" (I Cor. 4, 1 4). - Sf.Chiril Cateheza III, 10. 183. - în pastoraţia botezului se află unele excepţii:
a), copiii găsiţi, al căror botez nu se poale dovedi, se botează (VI. ec. 84; Cart. 72). Unii obişnuiesc în astfel de cazuri, să sc folosească de formula condiţională: Botează-se robul..., dacă nu este botezat, în numele Tatălui...
b). La copiii născuţi monştri, a căror înfăţişare este mai mult de animal, se obişnuieşte formula: "Botează-se.... dacă este om"...
c). -Bolnavii ajunşi la nesimţire, şi despre care nu se ştie bine dacă el a dorit să se boteze, dar rudele cer a-l boteza înainte de moarte, preotul este dator să cerceteze în familie, şi mai ales la cei străini de familia lui, dacă bolnavul a voii şi a cerut mai înainte cu hotărîre să se boteze, iar cei ce mărturisesc aceasta, se oferă ca naşi, luîndu-şi răspunderea conştiinţei lor, ar putea fi botezaţi (Cart. 45-a; Timotei X4).
184. -"în privinţa pavlicienilor (urmaşii lui Pavel din Samosola), care s-au întors la soborniceasca biserică, s-a hotărît să fie primiţi numai prin botez, (ca orice fel de antitrinitari). Iar, dacă unii dintre ei au fost clerici, şi dacă se arată a fi vrednici, după ce au fost din nou botezaţi, să fie hirotonisiţi de episcopul bisericii soborniceşti. Insă, dacă îi vor găsi nevrednici, să se caterisească; la fel se va proceda şi cu diaconesele şi cu toţi ceilalţi clerici. Cu privire la diaconesele eretice: n-au nici o hirotesie, şi astfel, ele se vor număra între mirence" -1 ec. I
185. -"Episcopul sau preotul care va primi botezul s-au jertfa ereticilor, hotărîm ca să se caterisească, fiindcă Hristos n-are nici un amestec cu Veliar şi nici credinciosul n-are legătură cu acel necredincios" (II Cor. 6, 15) -Apost. 46.
186. -"Episcopul sau prezbileml, de va boteza din nou pe cel botezat cu adevărat (Efes. 4, 5; Evrei 6, 4-6) sau de nu va boteza pe cel spurcai (cu botezul fals) de către necinstitorii lui Dumnezeu (i;. Ap. 19, 1-6), să se caterisească ca unul ce-şi bate joc de crucea şi de moartea Domnului (Rom. 6, 3-5) şi nu deosebeşte 'pe adevăraţii preoţi, de preoţii cei mincinoşi ai ereticilor". -Apost. 47.-
187. -"Dacă vreun episcop sau prezbiter nu ar boteza după porunca Domnului, în Tatăl, în Fiul şi Sfînlul Duh, (Maiei 28,19-20), ci în trei fără de început, sau în trei Fii, sau în trei Mîngîietori, să se
caterisească" -Apost. 49.
188. -"Dacă vreun episcop sau prezbiter, nu ursăvîrşi taina botezului prin trei afundări, ci numai prinlr-o afundare, care se face întru moartea Domnului, să se caterisească, fiindcă Domnul ne-a zis: "Botezaţi întru moartea mea", ci "mergînd, învăţaţi toate neamurile, botezîndu-le în numele Tatălui, şi al Fiului şi al Ştiutului Duh" (Matei 28, 19)-Apost, 50.
189. -"Pe ereticii care se întorc la ortodoxie şi vin în staulul mîntuirii, îi primim după statornicita rîilduialâ şi obicei: Adică pe arieni (care socotesc pe Fiul făptură), pe macedoneni (care socotesc pe Sfîntul Duh făptură), pe sabatieni, pe novalieni, cei ce se numesc pe sine catarii s-au stîngaci, pe cvartodecimani, adică tetradiţii (toţi rigoriştii exageraţi şi cu înclinări către cele iudaice), pe apolinarişli (care socoteau pe Hristos că nu e om deplin, dar cred şi botează în numele Sfintei Treimi), pe toţi aceştia îi primim după ce vor mărturisi în scirs şi vor analemaliza tot eresul care nu învaţă la fel cu sfînta, soborniceasca şi aposloleasca biserică a lui Dumnezeu, şi
pccetliiindu-i, adică ungîndu-i mai înlîi, cu sfînlul mir la frunte, la ochi, la nas, la gură şi la urechi zicem: "Pecetea Darului Duhului Sfînt". - "Iar pe evnomiani, care se botează cu o singură afundare, pe monlanişli care acum se numesc frigieni (care zic că Montan e Duhul
Sfînt), pe sabelieni care învaţă iopatria (adică Fiul este o persoană identică cu Tatăl) şi alte rătăciri vătămătoare şi pe toate celelalte eresuri, căci acum sînt multe eresuri care vin din părţile Galaiiei, (care nu botează în numele Sfintei Treimi) pe toţi aceştia, care doresc să vină la ortodoxie, îi primim ca pe păgîni, prin botez. Astfel, în ziua înlîi, le dăm binecuvîntarea creştină, în a doua îi facem catehumeni, şi în a treia îi supunem exorcismelor (lepădărilor), sufiînd de trei ori pe fa[a şi urechile lor, şi aşa îi catehizăm, şi-i orînduim să stea aşa mai multă vreme în biserică ascultînd scripturile, apoi îi botezăm" - n ec.7.
190. -"Hotărîm ca preoţii care liturghisesc sau botează înparaclisele caselor particulare, să facă aceasta numai cu învoirea episcopului eparhiot. Clericul care nu se va supune să se caterisească"
-Ilec. 31.
191. -"Botezul nu trebuie să se facă în paraclisul din casele particulare. Cel ce trebuie botezat, să fie adus'la biserica obştească şi, acolo să primească danii botezului. Dacă va fi cineva, care nu va (ine seama de această hotărire a noastră (VI. 31), de va fi cleric să se caterisească, iar de va fi laic, să se afurisească" -VI ec. 59.
192. -"Unnînd legiuirilor canonice ale părinţilor (Cart. 72) cu privire la pntncii găsiţi, hotărîm ca atunci cînd nu se vor găsi martori, care să adeverească că sînt botezaţi şi, nici copiii nu vor putea, mărturisi cu îndestulare dacă au primit taina botezului, fiind mici de vîrslă, aceştia, fără de nici-o îndoială trebuiesc botezaţi, ca nu cumva să-i lipsească de curăţia minunată a sfinţeniei botezului" -VI ec 84.
193. - "(Se repetă exact: II ec.7)... "Dar pe maiiihei (care învaţă că sînt doi dumnezei şi metempsihoză), pe valentinieni (antitrinitari), pe marcioniţi (docheţi antitrinitari) şi pe toţi cei ce vin din eresuri asemănătoare, îi primim în biserică ca pe păgîni prin botez. Pe evtihiani şi severiani (monofiziţi şi hidroparastaţi) şi, toţi cei ce vin din erezii asemănătoare (care botează în numele sfintele Sfintei Treimi) trebuie să mărturisească în scris şi, să anatematizeze eresurile lor şi, pe Nestorie şi pe Eutihie şi, pe Dioscur şi pe Sevirşi, pe toţi corifeii acestor feluri de eresuri şi, pe toţi cei ce cugetă ca ei şi, pe toate eresurile pomenite mai înainte (în I ec. 19; II ec.7) şi aşa se fac părtaşi de comuniunea bisericii, fără a fi botezaţi din nou" -vi ec.95.
194. -"Femeia nebotezată, fiind gravidă, poale să se boteze cînd vrea, căci femeia nu este părtaşă cu copilul care se va naşte, fiindcă (la săvîrşirea tainei) se cere mărturisirea credinţei libere a
fiecărei persoane" - Neocez. 6.
195. S-a hotărît să nu se dea euharistia Impurilor moarte, căci scris este: "Luaţi, mîncaţi (Matei 26, 26), dar tnipurile morţilor nu pot lua şi nici mînca (VI ec. 83). Presbiterii să nu boteze din
neştiinţă pe cei ce au murit deja"... -Cartag. 18-b.
196. -"Bolnavii care nu pot răspunde (fiind în nesimţire), numai atunci să se boteze, cînd vor ajunge să poată mărturisi conştient de sine însuşi, cu propria lor primejduire" (VII ec. 8) -Cartag. 45-a.
197. -"Referitor la însărcinarea ce ni s-a dat nouă ca la timpul potrivit să raportăm şi cele ce s-au hotărît la sinodul din Capua, să nu se permită a se face botezări din nou, saujiirolonisiri din nou, sau transferări de episcopi"... Cartag. 48.
198. -"Cu privire la copiii, despre care nu se ştie sigur, nici de alţii şi, nici ei nu pot mărturisi sigur dacă sînt botezaţi s-au nu, aceştia să se boteze fără nici-o piedică, ca nu cîndva această îndoială să-i lipsească de curăţenia păcatelor dată prin această taină. Fraţii delegaţi ai Maurilor ne-au recomandat acestea, deoarece mulţi copii se cumpără de la barbari şi nu se ştie dacă au fost botezaţi, (ea şi cei găsiţi)" - Cartag. 72.
199. -"Aşijderea ,s-a hotărît că oricine tăgăduieşte, ori zice că pmneii cei mici şi de curind născuţi din pîntecele maicelor botezîndu-se, nu se botează întru lăsarea păcatelor, şi că nu moştenesc nimic din păcatul strămoşesc al luiAdam, de care trebuie să se cureţe prin baia renaşterii (de unde urmează că la aceştia nu se înţelege forma botezului cea întru lăsarea păcatelor cea adevărată, ci cea mincinoasă) să fie anatema. Nu într-alt fel trebuie să se înţeleagă cele spuse de apostol: Precum printr- un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, şi astfel moartea a trecut la toţi oamenii, prin care greşală toţi au păcătuit, (Rom. 5, \2),fără numai în felul în care punirea le-a înţeles soborniceasca biserică, cea răspîndită şi întinsă pretutindenea. Deci, pentru canonul acesta al credinţii şi pruncii, care n-au putut săvîrşi nici unul din păcatele omului matur, cu adevărat întru iertarea păcatului strămoşesc, ei se botează şi se curăţă prin renaştere de tot păcatul moştenit prin naşterea cea veche a lui Adam" Cart. 110.
200. -"Iubiţilor fraţi (ai Bisericii Romei), fiind noi întruniţi în sfat obştesc, am citit scrisorile trimise de la voi, în privinţa celor care cred a fi botezaţi de eretici, ori de schismatici şi vin la soborniceasca biserică, care una este, în care ne botezăm şi ne renaştem. In privinţa cărora sîntem încredinţaţi că şi voi înşivă procedînd în acelaşi chip, păstraţi tăria canonului bisericii ecumenice. Insă, fiindcă sînteţi în comuniune cu noi, şi voiţi să cercetaţi aceasta din dragostea obştească, nu vă punem înainte o socotinţă nouă, nici acum întocmită, ci pe cea încercatcl din vechime cu ţoală grija şi sîrguinţa de înaintaşii noştri şi păstrată de noi, o împărtăşim şi vouă şi o susţinem, hotărîm şi cum tot ceea ce cu tărie şi statornicie totdeauna ţine, că nimeni nu se poate boteza afară de soborniceasca biserică; fiindcă botezul este unul şi se află în soborniceasca biserică. Că scris este: Pe mine m-a părăsit izvorul de apă vie şi s-au săpat lor fîntîni crăpate, care nu pol [ine apă", (lercmia 2, 13). Şi iarăşi odinioară Sfînta Scriptură vestind, zice: "Depărta(i-vă de apa cea necurată şi să nu beţi din izvor străin'' (Pilde 5, 15-16). Ei se cuvine ca mai înlîi apa pentm botez să se curăţească şi poate şterge păcatul omului care se botează. Şi prin proorocul Iezechil zice Domnul: "Şi voi stropi pe voi cu apă curată şi vă voi curaţi pe voi, şi voi da vouă inimă nouă şi duh nou vă voi da vouă. Deci, nu poate curaţi şi sfinţi apă cel ce însuşi este necurat şi, la care nu este Duh Sfinl" (Iezechil 36, 25); La Numeri zice Domnul: "Şi toate, de care se va atinge cel necurat, necurate vor fi" (Numeri 19, 22). Deci cel ce nu poate lepăda păcatele sale proprii, fiind afară de biserică, cum poate, botezînd, să dea altuia iertare de păcate? Căci însăşi întrebarea, care se pune la botez este dovada adevărului, zicînd celui ce se cercetează: "Crezi că primeşte iertare de păcate şi viaţă veşnică?" nu zice altceva, decît că aceasta se poate da în soborniceasca biserică. Dar la eretici, unde nu este biserică, e cu neputinţă a primi iertarea păcatelor. Şi prin urmare, apărătorii ereticilor sînt datori ori .să schimbe formula întrebării, sau să apere adevărul acestei întrebări, dacă nu cumva le recunosc că ei şi adevărată biserică, acelora despre care şi ei susţin că au botez adevărat" - Sin. Cartag. 256-a.
201. -"încă trebuie ca cei ce se botează să se ungă şi cu sfînlul mir, pentru ca primind ungerea, să se facă părtaş lui Hristos. Deci, ereticul care nu are nici jertfelnic, nici' biserică, nu poale sfinţi untdelemnn; prin urmare, ereticii nu pol avea taina mirului. Este clar, că la eretici cu nici-un chip nu se poate sfinţi untdelemn spre lucrarea harului tainic. Fiindcă sîntem datori să ştim, că s-a scris: "Untdelemn al păcătosului să nu ungă capul său" (s. 140, 6), ceea ce de chiar de multă vreme e vestit Duhul Sfînt în psalmi. Ca nu cumva, vreun credincios abălîndu-se şi rătăcindu-se de la calea cea dreaptă, să se ungă de la eretici, duşmanii lui Hristos. Căci cum se va mga cel ce nu este preot pentm cel ce s-a botezat, fiind batjocoritor de cele sfinte şi păcătos, deoarece Scriptura zice că "Dumnezeu pe cei păcătoşi nu-i ascultă, ci numai dacă este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face numai voia lui, pe acela îl ascultă" (Ioan 9, 31). Numai prin sfînta biserică înţelegem că se dă iertare păcatelor; dar cine poate să dea ceea ce el însuşi nu are? sau cum poate săvîrşi cele duhovniceşti cel ce leapădă pe Duhul cel Sfînt? Pentru aceasta cel ce vine către biserică este dator a se reînnoi, ca să se sfinţească înlăuntru prin sfinţi, căci scris este: "Fiii sfinţi precum sfînt sînt eu", zice Domnul (Levit 11, 44; 19, 2; 20, 7). Mai înlîi preotul cel cuprins de rătăcire trebuie să se dezbrace el însuşi de aceasta prin botezul adevărat, şi bisericesc, fiindcă oricare om venit către Dumnezeu, şi căutînd preot, dar stămind în rătăcire, a căzut în sacrilegiu" - Cartag. 256-b.
202. -"Admiterea botezului ereticilor şi schismaticilor cuprinde în sine şi recunoaştererea celor botezaţi de dînşii. Fiindcă validitatea nu poate fi recunoscută parţial. Dacă preoţii lor au putut să boteze, au putut să dea şi pe Duhul Sfînt; iar dacă n-au putut, din cauză că sînt afară de biserică, ei n-au pe Duhul Sfînt şi nu pot boteza pe cei ce vin la ei, deoarece botezul este unul, şi unul este Duhul Sfînt, şi una biserica întemeiată de Hristos Domnul nostru, fiindcă dinlm început a zis apostolul Petm că ea este întemeiată pe unitate. Prin urmare, cele ce se săvîrşesc de dînşii, fiind mincinoase şi deşarte, toate sînt fără valabilitate. Nici o taină nu poale fi primită de Dumnezeu dintre care se fac de aceia pe care Domnul în Evanghelie îi numeşte vrăjmaşi şi potrivnici ai Săi: "Cel ce nu este cu mine, şi cel ce nu adună cu mine, risipeşte" (Matei 12, 30). Şi fericitul apostol Ioan, întru păzirea poruncilor Domnului, a scris odinioară în epistolă: Aţi auzit că vine Antihrist, şi chiar şi acum s-au făcut mulţi antihrişti? (1 Ioan 2,18); Drept aceea, ştim că este vremea cea de pe urmă; Ereticii dintre noi au ieşit, dar n-au fost dintre noi. Drept aceea şi noi sîntem datori a pricepe şi a înţelege că vrăjmaşii Domnului ce se numesc antihrişti, nu sînt în stare să dea hanii Domnului. Şi pentm aceasta noi ce sîntem cu Domnul şi păstrăm unirea cu Domnul, şi sîntem chemaţi după voia legilor Lui, administrînd preoţia lui în biserică, sîntem datori a lepăda şi a înlătura şi a dispreţui şi a socoti ca spurcate pe toate cele ce se săvîrşesc de potrivnicii lui, adică ereticii şi antihriştii. Şi ereticilor care vin de la rătăcire şi răzvrătire la cunoaşterea adevăratei credinţe în sîmd bisericii, să le dăm îndeobşte taina puterii dumnezeieşti, a botezului, a unirii, a credinţei şi a adevăndui" (VI ec. 2) - Sinodul din Cartag. anul 256-c.
203. -"Dacă un copil calehumen ca de şapte ani, sau om matur s-ar împărtăşi din neştiinţa lui şi a preotului "trebuie a se boteza căci de Dumnezeu a fost chemat" - Timotei 1.
204. -"Ccileluunenul îndrăcit, care doreşte el însuşi sau nuiele lui să se boteze, "dacă nu se va curaţi de necuratul duh, nu va putea fi primit la sfînlul botez, daria sfirşiiul vieţii se botează" Timotei 2.
205. -"Dacă un catehumen bolnav îşi iese din minte şi nu poate mărturisi credinţa, şi nidele lui se roagă să fie botezat cît este în viaţă" se poate boteza dacă nu este bîntuit de necuratul duh -Timotei 4.-
206. -"Dacă copilul moare nebotezat din neglijenţa părinţilor săi, părinţii se înlătură de la împărtăşanie pe trei ani, mîncînd în aceşti trei ani, mîncare uscată şi să se roage lui Dumnezeu cu plîngcre şi cu metanii, ca să capete milostivire. Dar dacă copilul ' este de şapte zile şi moare nebotezat,^părinţii se înlătură de la împărtăşanie timp de şapte ani, canonisindu-i să mănînce mîncare uscată şi să facă în fiecare zi cîte 40 de metanii" - I Post. 37.
207. -"De va naşte femeia, şi pruncul este în primejdie (de moarte), după trei sau cinci zile, să se boteze acel prunc, dar se cuvine ca altă femeie botezată şi curată să-l alăpteze; iar mama lui nici să nu intre în dormitorul, unde este pruncul, şi în general, ni,ci să nu se atingă de el, pînă ce nu se va curaţi după patnizeci de zile şi va primi de la preot nigăciunea" -Nichifor 38.
208. -"La nevoie şi simplul monah sau diaconul poate să boteze" - Nichifor 44.
209. -"Dacă nu se găseşte preot, (iar copilul este în primejdie de moarte), pe copiii nebotezaţi poate să-i boteze, fără a greşi, oricine este de faţă, chiar însuşi tatăl lor sau altcineva nu/nai să fie creştin" -Nichifor 45.
210. -"Botezul ,dar, se dă spre închipuirea morţii lui Hristos (II Petru 2, 9; i Tim. 3, 15). Apa ţine loc de monnînt, untdelemn locul Sfiitului Duh, pecetea locul cnicii, iar mind este întărirea mărturisirii. De Tatăl se aminteşte ca pricinuitor şi trimiţător, Sfînlul Duh se ia ca martor. Cufundarea în apă înseamnă împreună-murirea (cu Hristos), scoaterea din apă înseamnă împreună-învierea (cu El), Tatăl este Dumnezeu cel peste toate, Hristos este Dumnezeu cel unul născut, Fiul cel iubit, Domnul slavei; Sfînlul Duh este Mîngîietonil, care de Hristos se trimite, de El e învăţat şi pe El îl vesteşte" (ioan 15, 26; 16,13-14) - Const. Apost. III, 17.
211. -"Cel botezat să fie departe de orice fel de nelegiuire, nelucrător spre păcat, prieten al lui Dumnezeu, duşman al diavolului, moştenitor la Tatălui, împreună moştenitor al Fiului Său, desfăcut de satana (Rom. 8, 7) şi de demonii lui şi de amăgirile lui fără prihană,
curat, evlavios, iubitor de Dumnezeu, nigîndu-sc ca un fiu către Tatăl şi zicînd ca unul ce face parte din adunarea credincioşilor: Tatăl nostru"... (Matei fi, 9- 13) - Const. Apost. III, 18.
212. -"Preotul să nu boteze pe mireni după ce au mîncat, iar de va fi vreo nevoie să nu moară cineva nebotezat, de va fi şi la miezul nopţii să meargă şi să-l boteze" - PBG, 51.
213. -"Dacă vreun cocon va fi pe moarte, şi părinţii lui vor chema pe preot să-l boteze, şi din neglijenţa preotului va muri nebotezat, acel păcat este al preotului. Iar de se va sili preotul, şi-l va găsi gata de moarte (dar nu mort cu desăvîrşire), să-l stropească cu apă de la bobotează şi să-i citească molitvele de la botez şi aşa cu Dumnezeu este botezai. Iar de va muri nebolezal din neglijenţa părinţilor, acel păcat este al lor, deci să aibă pocanie doi ani şi metanii 36 pe zi" -PBG, 123.
214. -"Cînd botezi copilul, trebuie să ai scăldătoare, sau alt vas deosebit şi cu trei luminări aprinse în chipul Sfintei Treimi. De aceea cînd vrei să bagi untul în scăldătoare, cum spune la tocmeala slujbei, alunei ia-i tu preote din untul care este în vas cu trei degete, şi unge copilul cruciş, atunci să ia şi naşul din unt şi să ungă copilul pe toate mădularele, cum este tocmeala tipicului, de aceea dacă îl va unge el, i-ai tu preote aşa cum este gol şi stai drept căutînd spre răsărit şi tu şi copilul şi-l botezi în trei afundări, făcînd semnul crucii, zicînd aşa: Botează-se robul lui Dumezeu (N) în numele Tatălui, amin; şi al Fiului, amin, şi al Simţului Duh, amin; acum şi pururea şi în vecii vecilor amin.. Apoi îl iei din scăldătoare şi-l dai naşului şi zici molitvele şi faci toată slujba cum te învaţă rîndul şi tocmeala tipicului şi dai otpustid" - ILT, 141.
215. -"Iar cine nu botează în trei afundări, ci înlr-una, aceluia să i se ia darul. Pentru că zice să fie trei afundări şi trei scoateri. Iar cine va trece, sau va călca acest canon, de va afunda în apă pe cel
ce se botează numai o dată şi nu va mai zice chemarea Tatălui, şi a Fiului şi a Sfiitului Duh, pe unii ca aceia li se ia darul şi-i dăm anatemii... Cîţi botează într-o afundare, pe aceia să-i boteze a doua
oară" - ILT, 142.
216. -"Copilul cînd îl botezi trebuie să caute cu faţa spre răsărit, în chipul Domnului şi Dumnezeului şi Mînluitorului nostru Iisus Hristos. Căci, cînd s-a răstignit spre răsărit căuta,
iar nu spre apus, şi spre răsărit noi creştinii ne închinăm; şi raiul spre răsărit s-a sădit. Deci, cînd vor să zică blestemul şi lepădările de copil, spre apus să stea şi să le zică ca un loc ce este întunecat şi groaznic şi dacă, de vreme ce apune soarele la apus, înclupuieşte că de într-acolo iese întunericul, iar răsăritul lumina înclupuieşte, pentru că de la răsărit iese lumina, adică soarele străluceşte şi luminează toată lumea, pentru aceea se cheamă răsăritul, lumină" - ILT, 143.
217. -"Copilul cînd îl desfaşă din scutecele lui, faşa şi alte cu cîte este înfăşat, închipuiesc dezbrăcarea omului celui vechi şi de viaţa cea dinlîi, adică de călcarea lui Adam şi de hainele de piele şi de păcat care-l dobîndi călcarea lui Adam. Şi arată desfăşarea şi desbrăcarea aceea, care desbracă copilul de tot tntpul, cum se desfaşă şi se desbracă de tot acea urgisită viaţă a vechiului Adam" - ILT, 144.
218. -"Iar întoarcerea, care întoarce copilul spre apus, ca să vadă acea parte a apusului, şi-i sînt mîinile în jos cînd se leapădă de satana, atunci arată şi cu chipul şi cu gonirea mîinilor cum se desparte şi goneşte pe satana de la dînsul. De aceea, atunci, înlorcîndu-se spre răsărit şi-şi ridică mîinile în sus, arată adevărat, că acela ce va să ia sfînlul botez, trebuie să gonească de la dînsul răutatea cea întunecată, adică păcatul şi aşa cu starea care stă înaintea dumnezeieştii lumini, care înclupuieşte întoarcerea şi starea către răsărit, că se fac moştenitori dumnezeieştii lumini şi se face cu totul luminat, una căci a venit înlr-adevărata lumină a priceperii lui Dumnezeu, adică la dătătond de lumină Hristos, iar a doua că se desparte de păcate şi vine de se face una cu cuvîntătoarele oi ale sfintei turme a lui Hristos şi Dumnezeul nostru" - ILT, 145.
219. -"Iar unsoarea, adică sfiitul unt cu care se unge copilul pe tot Impui (înainte de afundare), înclupuieşte că se unge ca să fie guta spre sfintele patimi, penlni ca purtătond de patimi Hristos, să se lupte cu puterile cele potrivnice şi vrăjmaşe şi să omoare cu botezul pe tmpul acela care se unge, ca să învie cu sufletul. Şi iar arată împreună cu unsoarea aceea şi luminarea sufleteştii vieţi. De aceea, după aceasta, îl aduce ce va să se boteze la scăldătoare, cum aducea pe Hristos la groapă. Iar pentm trei afundări în apa scăldătoarei şi trei scoateri arată întmparea şi învierea Domnului după cea de a treia zi. Penlni că, cum fu Domnul în inima pămînlului trei zile şi trei nopţi, adică în monnînt, aşa se închipuiesc şi cei botezaţi prin trei afundări şi scoateri, cele trei zile şi cele trei nopţi din groapa Domnului. Pentm că, cum îi cel din noapte, de nu te vede, iar acela ce este în zi, petrece întm lumină: aşa este şi întm afundări ca şi întru noapte nu vede nimica acolo unde se botează, iar dacă-l scoate, el vede lumina zilei, făcîndu-se apa aceea la cel ce se botează şi groapa trupească şi mumă sufletească. Aşijderea şi bimitonil Hristos, dacă se botează întru Iordan ieşind din apă, ahinci lumină întm dînsul Duhul Sfînt" -ILT, 146.
220. -"Aşijderea botezaţii se ung cu sfînlul şi marele mir pe trupul gol, iar cu duhul, sufletul se sfinţeşte, şi înlîi se unge la frunte, pentru izbăvirea ruşinii călcării lui Adam şi ca să vadă slava Domnului cu faţa descoperită cum scrie. După aceea la nări, să miroase cel botezat dumnezeiescul mir, mirodenia lui Hristos, şi el a doua oară se naşte. După aceia pe piept ca îmbrăcîndu-se întru platoşa dreptăţii, să bată vîrtos şi să stea împotriva vrăşmaşului nostru, drac nevăzut, care se bate cu noi" -ILT, 146 (V. Mirul).
221. -"Botezîndu-se în numele Tatălui, pentm că Sfinţia Sa este începătura tuturor; într-al Fiului, penlni că este întocmitor zidirilor; întru Duhul Sfînt, pentru că este obîrşitor tuturor, adică obîrşeşte şi umple toate. Iar de va gîndi cineva cînd ne botezăm în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfînlului Duh şi va amesteca pe cineva cuvîntul apostolului care zice: "Cîţi cu Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat. Să ştiţi de aceasta că Humele Sfintei Troiţe este, căci cu acest nume, adică Hristos înclupuieşte pe Tatăl care a uns şi pe Fiul care s.-a uns, iar unsoarea este Duhul. Drept aceea grăieşte apostolul: cîţi întru Hristos v-aţi botezat, adică înclupuieşte Sfînta Treime, aşa cum s-a zis mai sus. Deci se cade celor ce se botează, să se boteze aşa, cum a pontncit Domnul la Evanghelie apostolilor, zicînd: duceţi- vă de propovăduiţi la toate limbile, bot'ezîndu-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfînlului Duh" - ILT, 147.
222. -"Cntcile care pun la cocon, închipuiesc răstignirea şi pogorîrea, adică legarea patimilor tmpeşti şi ale lucmrilor lui: ca să omorîm mădularele pe pămînt şi să umblăm întm smerită viaţă" -ILT, 148.
223. -"Iar tunderea, care tund pe cel botezat, aceea înseamnă că se tocmeşte şi se socoteşte cel'botezat, întm cuvîntătoarea lunnă a lui Hristos, şi-l tunde în cap cniciş, ca şi oaia, cînd o semnează stăpînul, ca să o cunoască, că oaia este a turmei lui Hristos, iar nu a altcuiva" -ILT, 148.
224. -"Iar scutecele în care se îmbracă de sînt albe şi noi, acelea închipuiesc, cum că cel ce se botează se îmbracă cu noul om, adică cu Hristos cel înoil, pe chipul celui ce l-a zidit, după cum şi scrie Scriptura" - ILT, 148.
225. -"Sfintiil mir are chipul ca şi pecetea împăratului, de vor pecetlui cu dînsa, nici un om nu îndrăzneşte să meargă să se apropie acolo, pentru că, cunosc că este împărătesc cel pecetluit de împărăteasca pecete. într-acest chip ştiu şi duhurile cele viclene, pe cel uns cu marele mir şi depărtează de dînsul, deci, cînd îl ungi cu sfîntul mir, zici: "Pecetea dandui sfîntului Duh, Amin" - ILT, 149.
226. -"Iar scăldătoarea are chipul groapei a biruitorului şi epîntecele cel sufletesc, din care ne naştem sufleteşte, care ne botezăm într-însa: şi fiii lui Dumnezeu după dar ne facem" - ILT, 149.
227. -"Pentm că lepădările şi molitvele se zic la cel botezat mai înainte de botez, adică înainte de cele trei afiuidări; iar după botez, de aceea nici lepădările zici, nici molitve, că nu se cade dacă obîrşeşti taina şi zici cele ce sînt mai înainte deobîrşenia tainei, că nu aflăm această pomnca nici la un sfînt canon. Iar dacă se va boteza copilul (grabnic, în pericol de moarte) cum am zis mai sus şi întru acel ceas nu va muri, atunci săvîrşeşti şi cealaltă slujbă, care este după (afundare) botezul copilului, adică zici molitva sfîntului mir şi toate celelalte" -ILT, 151.
228. -"Iar care preot va lua jertfa ereticului sau a agareanului sau va boteza copilul lui, sau pentm cumetria copilului va primi pe dînsul, sau nun la nuntă, aceluia poruncesc să i se ia dand. Pentm că cine va avea părtăşie cu necredinciosul, sau ce amestecare are lumina către întuneric?" -ILT, 152.
229. -"Iar dacă se vor boteza de preoţi nesfinţiţi, aceia a doua oară să se boteze. Preoţii cei nesfinţiţi se chiamă care s-au hirotonit de arhierei eretici, aşijderea şi cei ce li s-a luat darul, cărora li s-au luat de sobond arhieresc, pentm vini şi greşeli ce au avut" - ILT, 152.
230. -"De se va afla cineva într-un loc pustiu nefiind la vreme acolo preot, şi vreunul din aceştia este în pericol să moară nebotezat, însă de se va întîmplă diacon sau călugăr, atunci să-l boteze, iar de nu se va afla cineva dintre aceştia, trebuie să se boteze şi de creştinii care se vor afla acolo, iar de va fi tatăl copilului singur şi alt creştin să nu se afle, ahtnci să-l boteze chiar tatăl că păcat nu are, adevărat cu apă, şi de muierea lui nu se desparte" - ILT, 153.
231. -"Numai de nevoie să se boteze copilul de om mirean, ci încă acel mirean şi dumnezeiasca taină să-i dea, adică să-l pricestuiască şi de va muri, se primeşte la Dumnezeu botezat; şi se socoteşte în ceata acelor coconi botezaţi şi se slujeşte şi se pomeneşte cum e obiceiul. Iar de nu va muri copilul, ci va trăi, atunci să nu se boteze a doua oară de preot" - ILT, 153.
232. -"Pentru copiii care mor ncboteza(i nu se află nicăieri învăţătură, fiindcă viaţa oamenilor, atît a celor maturi cît şi a copiilor necreştini, este în mîna Făcătorului lor, care nu poate fi obligat să descopere toată iconomia providenţei Sale, muritorilor dornici de a cunoaşte şi ceea ce nu este de folos. Chemarea glasului Său răsună mereu în lume, şi cei ce aud au datoria să
răspundă numai în măsura de ei înţeleasă şi pentm ei dată. De bună seamă că Dumnezeu nu pedepseşte pe cei ce nu-i cunoaşte legile, mai ales pe copiii care mor nebotezaţi, ba dimpotrivă, El a creat pe om spre fericire şi deci copiii care n-au putut folosi libera lor voinţă şi putere în virtutea scopului pentru care omul a fost creat, el îi fericeşte pentru existenţa lor aşa cum şi ei îl laudă pentru aceeaşi existenţă nevinovată şi frumoasă creaţiune naturală. Astfel, ei sînt rînduiţi la fericirea naturală a existenţei, dar nu la cea a răsplătirii, după merite, înlmcît n-au fapte virtuoase. Fericirea naturală o dă Dumnezeu automat şi necesar, fără a mai fi nevoie
de eforturile omului, nici nu mai e nevoie a se vorbi de ea între oameni, ci, revelaţia ne arată numai pe acea fericire la care şi omul contribuie (II Cor. 12, 4; Apoc. 21, 22). "Iară cîţi coconi ai creştinilor mor nebotezaţi, aşijderea şi ai paginilor, aceia nici nu merg în împărăţia centrilor, nici în muncă, ci numai la un loc luminos".
233. -"Iar cînd se botează se deschid cerurile, care le închisese Adam pentru neascultare, şi au fost tot închise pînă cînd a venit Domnul nostru Iisus Hristos, şi a dat darul sfînlului botez în lume" - ILT, 154.
234. -"De se va întîmpla ca într-un loc să fie numai preot, sau de nevoie de va fi a muri copilul său, atunci acela botează ca un preot pe copilul său, de aceea nu se desparte de preoteasa lui, căci l-a primit altul (ca naş) de în sfînlul botez, şi de aceasta nu apără pravila, iar de-l va lua de la scăldătoare să sefacăjn loc de cumătni (naş) atunci se desparte de preoteasa lui, căci a făcut-o soră sufletească" - ILT, 155.
235. -"Nu s-a dat voie preoţilor, dacă vor mînca şi vor bea să boteze, ci trebuie ca mai înainte de liturghie ca să poată pricestui copilul, însă de nu-i va fi nevoie; iar de va fi nevoie, atunci trebuie în orice ceas vor chema pe preot, atunci neapărat să-l boteze măcar noaptea de va fi, măcar ziua" - ILT, 156 şi Trebnic p. 1112.
236. -"Aşijderea nici în postul mare nu se botează copii, pentru că sînt zile de jale şi zeciuială a tot anul, fără de numai de va fi nevoie: atunci poţi să-l botezi măcar de ar fi şi în săptămîna mare" -ILT, 156.
237. -"Iar de se va afla la sfîrşit să moară copilul şi vor chema pe preot să-l boteze, iar preotul se va lenevi şi copilul v-a muri nebotezat, atunci păcatul este al preotului şi se canoniseşte de aceasta, cum va socoti arhiereul lui, sau oprire din preoţie sau alt canon. Iar de va muri nebotezat de lenea părinţilor, atunci se canonisesc mai vîrtos, adică trei ani să nu se cuminece şi peste toate zilele să mănînce sec, adică lunea, miercurea şi vinerea şi să facă în toate zilele metanii" -ILT, 157 şi Trcbnic p. 522.
238. -"Şi se zice: botează-se, iar nu botez eu... că de voie vine cel ce se botează: "Că botez eu", nu arată pe cel botezat că se botează cu voia lui, ci de nevoie cu oarecare silă şi cum, că preotul botează singur cu de la sine putere pe cel ce se botează. Iar "botează-se", înseamnă cum de bună voie se botează cel ce se botează şi cum că de la arhiereu sau de la preot se botează, care lucrează atunci lucrul lui Dumnezeu cel în Treime, al cărui şi nume la cel ce se botează într-auzire se grăieşte"... - s. Tes. 1,64.
239. -"Iată pe scurt care sî/it roadele botezului: ştergerea păcatelor (strămoşeşti şi personale), împăcarea omului cu Dumnezeu, sălăşluirea lui Dumnezeu în om, deschiderea ochilor sufleteşti în faţa razei celei dumnezeieşti, cu un cuvînt orînduirea vieţii în aşa fel încît să privească omul numai spre viaţa viitoare... Dacă această taină, nu lucrează în toţi cei botezaţi aceleaşi roade, de aici nu umiează că avem drept să învinuim taina că ar fi neputincioasă. Greşeala constă în oamenii care nu s-au pregătit bine (prin catehizarea şi îndrumarea naşului) pentm primirea 'handui, sau au risipit comoara" (prin păcatele lor personale) - N. Cabasiia D. v. R. I.
240. -"Sfînlul botez înaintea dumnezeieştii liturghii trebuie să fie ca să se pricestuiască pmncul la liturghie, de va îngădui vremea, adică afară de nevoie, penlni că botezul trebuie să fie înaintea liturghiei, iar numele pnincilor la botez se dă" - Trcbnic 101.
241. -"De nu va fi alt preot, singur, preotul să-şi boteze pmncul său, iar el, să-l boteze cu alt primitor (naş). Iar el, de va fi primitor (naş) pntncului său, atunci se desparte de femeia sa, adică de mama pntncului, pentru că s-au făcut între dînşii cumetri" - Trebnic, 102.
242. -"Pentm că cel ce a fost botezat şlpăzeşte botezul înlărindu-l prin porunci, nu mai plăteşte moartea ca o datorie pentm păcat, ci primeşte întrebuinţarea morţii ca o osîndă a păcatului care să-l treacă în chip tainic la viaţa dumnezeiască şi fără sfîrşit.... Fiindcă, dacă păcatul se slujea de moarte ca de o annă pentm nimicirea firii în cei ce săvîrşeau păcatul asemenea lui Adam, tot aşa se va sluji firea de moarte, ca de o annă spre nimicirea păcatului, în cei ce săvîrşesc dreptatea prin credinţă" - Filoc. III. 341.
243. •"Botezul este cel mai însemnat act juridic şi tainic, săvîrşit pe temeiul legilor şi faptelor revelate de către Dumnezeu şi de către fiecare ins în parte, ca personalitate stăpînă pe sine. El anulează actul juridic întemeiat pe minciuna înşelătoare a diavolului şi a slăbiciunii primilor oameni, şi astfel, cei ce se botează îşi recapătă vrednicia legală a raiului pierdut şi devine fiu al lui Dumnezeu, ca o nouă făptură, un om nou. După cum, actul voinţii personale a protopărinţilor, a fost esenţial în legămîntul paradisiac încheiat cu Dumnezeu şi apoi în niperea lui şi alcătuirea altuia nou cu diavolul, tot aşa şi în actul juridic al tainelor, este absolut necesar actul juridic al voinţei primitorului tainei. Omul, prin voinţă, numai doreşte, se manifestă, cere, dar, procesul dăniirii este gratuit dăniit şi potrivit cu capacitatea lui de primire şi folosire a omului. El nu era vinovat în actul voinţei sale personale de actul păcatului strămoşesc, dar acest păcat îl moştenea juridic, ca fiinţă dependentă de tulpina generaţiilor născătoare. Acum, prin actul botezului, omul s-a nipt din tulpina păcatului odată pentru totdeauna, de aceea, botezul odată făcut, nu se mai repetă, după cum nu se mai poate repeta nici actul răscumpărării făcut de Hristos pe altarul crucii. In Urma botezului, omul rămîne pe deplin curat, dar nu desăvîrşit în fiinţa sa supusă devenirii, căci el poartă în sine insuficienţa răvăşirii de odinioară, cu mari contradicţii în fiinţa sa morală, care servesc ca imbold spre activitate în fiinţa sa morală şi aducătoare de merite şi răsplătire. (Rom, 7, 1-19). De aici se naşte nevoia educaţiei, a conştiinciozităţii, a luptei prin efort, al voinţei personale şi al ajutomlui dat de biserică prin învăţătură şi taine" (V Tainele, Catehizarea).

CANONISIREA

2009-09-16T02:42:00.000-07:00

CANONISIREA
245. - Canonisirea este totalitatea mijloacelor folosite de duhovnic pentru a îndepărta pe cel păcătos, în conformitate cu legea Domnului. Această îndreptare el trebuie să o dovedească prin fapte sufleteşti şi trupeşti, care aduc vindecarea şi împăcarea lui cu Dumnezeu (Num. 12, 15; I Cor. 5, 1-3; II Cor. 2, 6-11). Duhovnicul are putere de a lega şi dezlega numai în conformitate cu legea Domnului (Ioan 20, 23; Matei 18, 18). Prin legătura canonisirii celei drepte, omul se vindecă de păcate; prin dezlegarea pentru împărtăşanie, oriiul se desăvîrşcşte întru mîntuire (Matei 5, 48). Canonisirea trebuie să fie dată numai în conformitate cu legea Domnului, Care ne este dală în Sfînta Scriptură, canoanele bisericii şi povăţuirile sfinţilor părinţi, căci altfel, ea nu ar aduce nici un folos, ba chiar devine primejdioasă pentru sufletul penitentului şi mai ales a duhovnicului: "Vai de cel ce face slujba Domnului în nepăsare" (Ier. 48, 10). Prin călcarea legii, necinstiţi pe Dumnezeu, căci din pricina voastră se huleşte numele Domnului printre neamuri (Rom. 2, 23-24; II Regi 12, 14; Is. 52, 5; Ier. 13, 9-10; Matei 7, 22-23; 12,4345; Luca 24, 26). Omul duhovnicesc poate judeca totul, dar pe el nu-1 poate judeca nimeni (I Cor. 2, 10-16; I Tes. 5, 21; I Ioan 4, 1; Prov. 28, 5). Duhovnicul trebuie să aibă întotdeauna în minte cele spuse de Domnul: "Nu pot face de la mine nimic, după cum aud, (în legea Domnului) judec şi judecata mea dreaptă este, pentm că nu fac voia mea, ci voia Celui care m-a trimis" (Ioan 5, 30) ca duhovnic (Sf .Gr. Nisa
246. - La fiecare păcat, duhovnicul trebuie să dea canon, potrivit cu înţelegerea, starea sănătăţii, posibilitatea materială şi familială, cu slujba sau îndeletnicirea, pregătirea culturală, felurile păcatelor spovedite şi evlavia întru pocăinţă a penitentului, aplicînd canonisiri potrivite, care să ducă la îndreptarea şi întărirea duhovnicească. Canonisirea prea aspră duce la deznădejde (II Cor. 2, 5-11), iar, cea prea îngăduitoare, duce la încurajare spre păcat şi astfel, duhovnicul în loc să îndrepte, mai rău strică. "Unii ca aceştia, leagă în chip uşuratic raitele fiilor poponilui meu, zice Domnul spunînd: pace, pace, dar pacea Domnului nu există" (Ier. 8, li). Canonisirea trebuie să se facă numai după legea Domnului, căci duhovnicul nu judecă după1 legile făcute de el, ci este slugă şi ispravnic pus de Domnul pentru mîntuirea sufletelor, care este obligat să împlinească poruncile Stăpînului său. Duhovnicul trebuie să pună înaintea celui păcătos calea vieţii şi calea morţii arătată numai şi numai de legea Domnului, iar nu de închipuirea sau păcatele sale, prin care ar voi să aprecieze pe ale altuia (Ier. 21,8; Simeon al Tes. IX, 72).
247. - Cel ce nu s-a stăpînit în tinereţe, cu greu se va putea îndrepta la bătrîneţe, în care stare păcatul îl va părăsi pe el, lăsîndu-1 pustiu, iar nu el pe păcat, ca să devină om îmbunătăţit sufleteşte. Astfel, de exemplu, în cuget va curvi, deşi în fapte va deveni neputincios, care lucru se va cunoaşte din vorbele murdare, din plăcerea de a discuta despre sexualitatea plantelor, animalelor etc. Va privi pe alţii cu păreri şi vorbe bănuitoare, îndemnîndu-i la păcate, va recomanda să se citească romane păcătoase şi se va desfăta cu închipuirea păcatelor de odinioară, căci cum îi vor fi ideile îi vor fi şi faptele. Răutatea veche, bunătatea nouă, nu se mai
poate face decît numai prin excepţia planurilor iconomiei providenţiale (Luca 11, 24- 26; 17, 1-6; 19,1-10; Ioan 5, 14; Sf. Măria Egipt.). De aceea s-a prevăzut trepte de penitenţă într-un timp mai mult sau mai puţin îndelungat, ca să se poată alege bine adevărata pocăinţă de cea falsă şi făţarnică (I ec. 12; III ec. 5; IV ec. 16; Ancira 5; Cart. 6; Sf. Or. Nisa 1).
248. - Canonul nu trebuie să se dea numai după mulţimea păcatelor, ci mai ales după voinţa păcătosului de a se îndrepta. De multe ori dorinţa prea mare a duhovnicului de ă reface ceea ce a
stricat, mai mare pagubă face şi, în loc să ridice ceea ce este căzut, mai rău îl distruge. Astfel, cei ce sînt bolnavi şi moleşiţi, cei dedaţi la plăcerile lumeşti şi cei stăpîniţi de mîndria puterii lor sociale, puţini se gîndesc la păcatele lor şi numai cu încetul se vor izbăvi de povara
lor. Duhovnicul care doreşte să-i îndrepte deodată, i se poate întîmpla să nu obţină nimic. Sufletul care a căzut în nesimţire duhovnicească, cînd i se face cunoscut, mărimea şi mulţimea păcatelor sale cade în deznădejde, nu mai ascultă de sfaturile bune, nu se mai teme de ameninţare, şi nu se mai hotărăşte să facă faptele îndreptării, ci devine mai rău decît cetatea de care zice proorocul:
"Faţa ta este ca a unei curve şi nu te mai mşinezi de nimic". De aceea, duhovnicul are trebuinţă de multă ştiinţă şi pricepere ca să pătrundă toate înclinările sufletului omenesc. Uneori, mulţi cad în nebunie şi deznădejde, neputînd suporta doctoria prea amară a canonisirii, iar alţii, nefiind canonisiţi potrivit cu canonul lor, îşi neglijează sufletul, se dau şi mai mult la păcate, făcîndu-se şi mai răi. De aceea, duhovnicul trebuie să ţină seamă de toate acestea, să chibzuiască bine şi să întrebuinţeze toate mijloacele ca să obţină rezultatul adevăratei vindecări - sf. Ioan llrisostom, Sint. At. IV, 387.
249. -"Leagă bine pe cel păcătos, pînă ce se va împăca cu Dumnezeu. Nu-l lăsa nelegat ca nu cîndva să fie legat de dreapta judecată a lui Dumnezeu. Dacă îl voi lega cu, Dumnezeu nu-l mai leagă, iar dacă nu-l voi lega eu, atunci îl aşteaptă legăturile cele nedezlegate. "Că dacă ne-am judecat pe noi înşine, nu am mai fi judecaţi de nimeni" (I Cor. 11, 31). "Deci, să nu crezi că aceasta este o cnizime şi o neomenie, ci ea se naşte din bunătate şi din dorinţa de vindecare şi a bunei griji. Dar vei zice, că i s-a dat un timp destul de lung ca pedeapsă. Cît timp? Un an, doi sau trei? Dar eu nu caut la mulţimea timpului sau anilor, ci la îndreptarea sufletului... Dacă cel păcătos s-a smerit, dacă s-a pocăit, atunci s-a făcut totul; dacă nu este aceasta, apoi timpul cel îndelungat nu foloseşte la nimic! Căci noi nu căutăm dacă rana a fost legată un timp mai îndelungat, ci dacă legătura a folosit la ceva. Dacă a folosii şi într-un timp mai scurt, să n-o mai pui, iar dacă n-a folosit la nimic, atunci pune-o şi după zece ani! Aceasta, să-ţi slujească de hotar pentm dezlegarea ranei: Dobîndirea spre viaţa veşnică şi vindecarea celui legat de păcate" -Ioan llrisostom, l Cor. Om XIV.
250. - Dezlegarea imediată se întemeiază pe faptul că mărturisirea însăşi este o canonisire. Duhovnicul, oricîtă pregătire ar avea, nu poate pătrunde şi aprecia toate ascunzişurile faptelor trecute şi viitoare ale penitentului. Această rezervă a conştiinţei sale îl face pe duhovnic să împartă povara păcatelor în trei: o parte să o laşe în seama milostivirii lui Dumnezeu, "care este plin de milă şi îndurare, zăbavnic la mînie, plin de bunătate şi blîndeţe, care-şi tinde mila sa pînă la mii de neamuri, iartă păcatele şi nelegiuirea, dar nu socoteşte pe cel vinovat ca pe un nevinovat şi ,pedepseşte nelegiuirea părinţilor (care se trasmite prin educaţie) în copii şi nepoţi pînă în al palntlea neam" (iixod. 34, 6-7). Iar Solomon, zice: "Să miluieşti pe toţi, că'toate le poţi şi le treci cu vederea păcatele oamenilor pentm ca ei să aibă timp de pocăinţă" (înţelep. 11, 23). O altă parte a păcatelor, duhovnicul o ia asupra sa, în virtutea puterii sale de a lega şi dezlega oaia cea rătăcită, rugîndu-se ca Moise: "Doamne iartă-i păcatele, iar dacă nu, ştcrge-mă din ca/tea celor vii"... (Exod. 32, 32; Rom. '), i-3). A treia pane, rămîne în seama conştiinţei penitentului de a se îndrepta ca fiul cel pierdut, sau a continua ca Iuda. De felul cum penitentul îşi va curaţi partea sa de păcate, adică va face tot ceea ce va putea, el se va folosi de nigăciunile bisericii şi a liamlui iertării dat lui prin taina spovedaniei, "căci în lege este dreptand conştiinţei depline şi a adevănilui" (Rom. 2, 20), pentru mîntuirea sufletului său. - Fără îndreptare, nu poate să existe iertare (i Tim. l, 7; Iez. 4.18; ILT, 322).
251. - în chip excepţional, duhovnicul aplică amînarea dezlegării celor ce au o situaţie complicată cu mult feluritele păcate, pentru care duhovnicul nu poate găsi imediat soluţionarea potrivită cu legea Domnului şi cu situaţia penitentului, în aşa fel ca nici legea, să nu fie nesocotită, sau exagerat aplicată, şi nici penitentului să nu i se ceară nici prea mult nici prea puţin (Luca 12, 40; 13, 1-5). De asemenea ea se aplică celor nesinceri şi şovăielnici ca nişte învechiţi în rele, precum şi celor ce-şi justifică păcatele cu viclenie şi rea credinţă, ca nişte pui de năpîrci (Matei 3, 7; 12, 33-37; 23, 32-26). Unii ca aceştia trebuiesc sfătuiţi cu blîndeţe, dar hotărît, pentru ca ei ori să se îndrepteze ori să nu mai încurce lumea, căci, mai rău, vor fi osîndiţi (II Cor. 26. 20-22; Ier. 15, 1-2; F. Ap. 13, 8-11; 1 Tim. 1, 18-20). Această amînare poate să varieze de la cîteva zile pînă la mai mulţi ani, după cum va chibzui duhovnicul. După ce se va prezenta din nou, i se va citi canoanele şi documentele scripturistice, care-i osîndesc purtările, apoi dacă se va constata îndreptare, i se va da dezlegare condiţionată de îndeplinirea canonisirii pînă Ia o nouă spovedanie, şi apoi dezlegare deplină. "Cine va întoarce pe cel păcătos de la rătăcirea căii lui, va mîntui suflet de la moarte, şi va acoperi mulţime de păcate" (Iacob 5, 20). în caz că nu se observă nici-o îndreptare, doctrinisînd păcatul, un astfel de penitent trebuie trimis la alt duhovnic, sub motiv că nu se pricepe a-i dezlega nevoile sufleteşti, şi un alt duhovnic poate va fi mai priceput în a-l satisface (Luca io, 16; li, 24-26; Matei 12, 43-46). Penitentul care huleşte cele sfinte, prin cuvinte şi fapte, ca Iuda trebuie să i se zică: Să nu mai fie în tine rod în veac (Matei 21, 19; V. Afurisirea).
252.- Treptele vechilor canonisiri: "Plîngerea, este starea celui ce a păcătuit şi este rînduit să stea în afară de uşa bisericii, unde să ceară, de la credincioşii care intră, să se roage pentm el. Ascultarea este şederea înlăuntru, lîngă uşa din tindă (pronaosul) bisericii, unde stau cei ce au păcătuit, la urina catehumenilor, pînă ce vor asculta citirea scripturilor şi învăţăturilor şi la anunţul: "Cîţi sîntt'ţi chemaţi ieşiţi..", ei vor părăsi biserica. îngenuncherea este starea în ghenunchi înlăuntru, lîngă uşa din naosul bisericii, şi după liturghia celor chemaţi, ieşeau afară cu catehumenii. Starea împreună este şederea la un loc cu credincioşii în naos. Ei nu ieşeau cu catehumenii, ci stau la toată liturghia credincioşilor. Cea mai de pe urmă stare este împărtăşirea cu sfintele taine" - Sf. Grigore
Neocez. 11.
253. -"Plîngerea este ca omul cel păcătos dacă greşeşte, să stea în afară de biserică sau afară de curtea sau tinda bisericii şi cîţi intră în biserică înaintea tuturor să cadă şi să-i roage plîngînd, cu
lacrimi ca să se roage pentru dînsul, că acela ce plînge este lepădat afară de curte sau tinda bisericii, ca să se pocăiască atîta vreme cît îi este poruncit". "Ascultarea este ca omul cel păcătos dacă greşeşte să asculte dumnezeiasca Scriptură, stînd lîngă uşile bisericii, pentru că cel ce ascultă, stă în curte sau în tindă, iar în biserică nu-i este iertat şi nici n-are voie să intre pînă ce nu va săvîrşi pomnciţii lui ani. Căderea este adică posluşania, cel ce greşeşte să stea înlăuntru. în
biserică, mai îndărăt pe partea amvonului, pentm că cel ce cade, acela stă în biserică pînă la sfînta evanghelie, cînd zice diaconul: "Cei chemaţi ieşiţi, atunci iese şi el cu cei chemaţi şi stă afară de
biserică, pînă ce se stîrşeşte dumnezeiasca slujbă". Starea cu credincioşii este că stă omul cu credincioşii în biserică înlăuntru pînă la sfîrşitul dumnezeieştii slujbe, iar sfintei pricestanii nu se
pricestuieşte pînă ce îşi umple poruncită lui vreme, iar dacă îşi umple vremea stînd cu credincioşii, atunci se învredniceşte împreunării Sfintei Taine a Preasfîntului Trup şi Preacuratului sînge a Domnului Iisus Hristos. "Deci cu aceste palm locuri, se obîrşeşte şi
se umple toată pocania. Drept aceea, cade-se episcopului sau preoţilor duhovnici în toată vremea canonisirii, ori multă ori puţină, tot pe aceste patru locuri s-o împartă, şi aşa să cureţe de păcate pe acela ce se căieşte şi se pocăieşte" - ILT, Nom. p. 328.
254. -"Canonisirea materială a milosteniei trebuie aplicată cu multă pnidenţă. Duhovnicul să nu ia el milostenia ca să dea la săraci, ci să trimită pe cei săraci la cel canonisit ca să le dea bani sau
materiale, ferindu-se astfel, de orice bănuială. Un adevărat slujitor al Domnului trebuie să se ferească şi de umbra lui, fiindcă cele materiale duc la ispită, şi în plus duc la sminteala altora. "Duhovnicul să nu primească cu uşurinţă a împărţi milostenia celor canonisiţi, ca să nu dea pricină de defăimare şi sminteală. El numai să dea îndrumări, dar să nu ia nimic, afară de cele ce i se dau lui ca să se roage penlni sufletul celor împovăraţi de păcate, la slujbe şi liturghii. Cel ce i-a plată penlni liturghii şi nu le slujeşte, vinovat este, pentm lencvire şi jefuirea aproapelui ca cel ce lipseşte pe fratele său de sfinţire" - Sim.Tes. IX, 73, 74.
255. - Canonisirea clericilor trebuie să fie mai aspră decît a mirenilor, fiindcă trebuie să fie lumina lumii prin învăţătura lor şi sarea pămîntului prin exemplul"şî faptele vieţii lor (Matei 5, 13-16). Păcatele, neştiute de nimeni altul decît de făptaş şi Dumnezeu, se vor canonişi ca şi la mirenii obişnuiţi, luîndu-se măsuri de a nu se mai repeta. Păcatele cele cunoscute, mai mult sau mai puţin în public, se vor canonişi cu mult mai aspru, fiindcă, prin această sminteală, el a devenit feştilă fumegîndă pe care Dumnezeu abia o tolerea/ă (Maici 12, 20) şi sare împuţită care se aşteaptă să fie arucată în focul cel veşnic (Matei 5, 13), iar în ziua dreptei judecăţi, li se va zice că nu vă ştiu pe voi (Matei 7, 21-23). Ei sînt cei ce au ştiut voia Stăpînului şi se vor osîndi mai greu decît cei neştiutori (Luea 12, 47-48; Iacob 4, 17), căci nu s-a luptat pînă la sînge (Evrei 12, 4). Să li se citească cu răbdare şi pentru păcatele grele să fie trimişi la episcopul de care depind şi nu la altul.
256. -"înainte de timpul profeţilor, Dumnezeu voind să arate că păcatele săvîrşite de preoţi, trebuie să primească o pedeapsă cu mult mai mare decît alunei cînd ele ar fi săvîrşite de popor, a poruncit ca pentru păcatele preoţilor să se aducă o atît de mare jertfă, la fel cu aceea ce se aduce pentru un popor întreg (i.cv. 3, 4). Aceasta nu probează nimic altceva, decît că runele sufletului preotului cer o mare îngrijire, adică într-atîlu cît să fie la fel cu îngrijirile raitelor unui întreg popor. Ele n-ar cere o mai mare îngrijire dacă n-ar fi şi mai periculoase. Şi n-ar fi aşa de periculoase prin firea lor, ci din cauza demnităţii preotului, care a cutezat să se încarce cu ele (Deut. 22). Şi ce să mai vorbesc eu de bărbaţii care sînt obligaţi să-şi îndeplinească datoria de slujitori ai bisericii, căci şi fiicele preotului, care n-aveau nimic de-a face cu preoţia, sufereau lotuşi, din cauza demnităţii părinteşti, erau supuse la o mai aspră pedeapsă pentru păcatele lor. (Lev. 21, 9). Şi cu toate că păcatele lor materiale erau la fel cu ale fiicelor poporului, căci tot desfrîu este şi de o parte şi de alia, totuşi pedeapsa lor era cu mult mai aspră decît a fetelor mirence. Vezi dar, cît de convingător vrea să ne arate Dumnezeu, că pentm conducători se cere o pedeapsă cu mult mai mare, decît pentru supuşi. Căci cel ce pedepseşte pe fiica preotului (cu moartea) cu mult mai rău decît pe altele, din pricina demnitarii tatălui ei, apoi cu atît mai rău va pedepsi pe însuşi preotul mai mult decît pe mirenii simpli, cu toată dreptatea. Căci sminteala adusă de păcatele preotului, nu se mărgineşte numai la pierderea lui însuşi, ci aruncă în prăpastia pierzării şi sufletele celor slabi şi care iau exemplul rău din faptele lui. Aceasta ne învaţă şi Iezechiel (34, 17), cînd profeţeşte despre judecată, întm despărţirea oilor de capre" -Sf. Ioan Hrisostom - Despre Preoţie, VI, 575-578.
257. -"Cei ce de la Dumnezeu au primit puterea de a lega şi dezlega, trebuie să ţie seama de însemnătatea păcatului şi de hotărîrea spre pocăinţă a celui păcătos, şi astfel, să dea canonisirea cea mai potrivită cu păcatul, ca nu cîndva să aplice pe amîndouă fără măsura dreptăţii în a lega şi a dezlega şi astfel, să primejduiască mîntuirea celui păcătos. De obicei boala păcatului nu este simplă, ci are multe feluri şi înfăţişări. Ea odrăsleşte multe vlăstare ale pierzării, din care răul se răspîndeşte şi lăţeşte sub toate fonnele, pînă acolo, încît se împotriveşte chiar puterii de vindecare a doctondui. Cel ce are pricepere în vindecarea duhovnicească, mai înlîi trebuie, să cerceteze starea sufletească a celui păcătos, dacă înclină spre vindecare, sau dimpotrivă, dacă prin felul său de viaţă, cultivă păcatul. Duhovnicul trebuie să observe în ce chip se îngrijeşte penitentul de îndreptarea sa în vremea canonisirii, dacă nu cumva iese ceva, care se împotriveşte vindecării sale, iar rana sufletului său se măreşte prin întrebuinţarea doctoriilor aplicate ei nepotrivit, şi astfel, el trebuie să chibzuiască necontenit asupra milostivirii iconomiei handui cu puterea de vindecare a bolnavului. Căci poninca lui Dumnezeu şi toată grija duhovnicului cămia i s-a încredinţat misiunea pastorală, este de a întoarce oaia cea rătăcită şi de a vindeca pe cea rănită de diavolul. El trebuie să fie cu grijă ca să n-o împingă spre prăpastia deznădăjduiţii, şi nici să slăbească frinele, care mijlocesc întoarcerea de la viaţa păcătoasă şi de la nepăsarea întm păcate. El este dator să întrebuinţeze toate mijloacele de a se împotrivi păcatului, ori prin canonisirile cele mai aspre şi neplăcute, ori prin cele îngăduitoare şi blînde şi să se silească a vindeca rănile păcatului cercetînd roadele pocăinţei aduse de canonisire şi călăuzind înţelepţeşte pe omul cel chemat la fericirea cea de sus. -Deci, se cuvine ca noi să cunoaştem şi să folosim bine amîndouă metodele pe a severităţii şi a îngăduinţa, şi acolo unde una nu merge, să aplicăm pe cealaltă, aşa cum ne învaţă Sfînhd Vasile" -VI, ec. 102
259. -"...Patima lăcomiei, care este mama tuturor relelor (i Tim. 6, 10) trebuie să fie înfrînată, ca nimeni să nu răpească cele ale altuia sau să calce hotăririle părinţilor pentm cîştig sau vreun cleric să ia camătă. Faptele rele, încă necondamnate de Scriptură, se vor cerceta de noi şi se va holări pedeapsa lor. Despre cele ce Scriptura a legiuit lămurit, nu ni se cade să mai hotărîm, ci numai să le aplicăm. Prin urmare, ceea ce este osîndit la mireni, cu atît mai mult trebuie să fie osîndit la clerici. întreg sinodul a zis: Nimeni nu poate lucra împotriva celor hotărîte de prooroci, şi de Evanghelii, fără primejduirea mîntuirii sale" - Cart. 5.
260. -"Episcopul Aureliu zice: dacă cineva care nu şi-a îndeplinit canonul primit, fiind în primejdie de moarte, ar cere dezlegare ca să se împace cu sfintele altare spre a se împărtăşi, în lipsa episcopului, atunci cu bună dreptate presbiteml, poate să ceară voie de la episcop şi numai după dispoziţiile lui, să dea dezlegare de vechea canonisire celui ce este în pericol de moarte. Această rînduială, trebuie să o întărim ca pe o hotărîre mîntuitoare. Toţi episcopii au răspuns: Se hotărăşte ceea ce sfinţia voastră crede de cuviinţă să aprobăm în chip necesar" - Cart. 7.
261. -"Celor ce se pocăiesc să li se hotărască timpul de pocăinţă după judecata (aprecierea) episcopilor numai potrivit cu gravitatea păcatelor. Prezbitend să nu dea dezlegare celui ce se pocăieşte, fiind canonisit de episcop, fără ştirea acestui episcop, decît numai în lipsa episcopului din cauza nevoilor constringătoare cu ameninţarea morţii. In caz că păcatul celui ce se pocăieşte este public şi cunoscut de toţi, şi a produs sminteală în biserică, asupra acestuia, în public înaintea uşii bisericii să i se pună mîna, pentm dezlegarea şi primirea în biserică" -Cart. 43.
-"Dacă cineva a căzut în păcatele înşirate mai sus (C, 51,73, curvie, furt, ucidere, apostasie etc.) şi va arăta multă sîrguinţă în mărturisire, astfel, duhovnicul cel ce are puterea de a lega şi dezlega prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu, dacă va face pogorămînt, văzînd mărturisirea cea deplină şi hotărîtă a celui păcătos, şi astfel va micşora timpul canonisirii, nu se va face vrednic de osîndă. Scriptura ne arată că, cei ce se mărturisesc cu o mai mare zdrobire de inimă
(Matei 27, 75), mai degrabă se învrednicesc de iubirea de oameni a lui Dumnezeu" - Sf.Vasile 74.
262. -"Ţoale acestea le scriem ca să se cerceteze bine rezultatele pocăinţei, căci negreşit nu după timpul de canonisire judecăm păcatele, ci ţinem seama de felul pocăinţei, care este hotărîloare. Celor ce se despart cu greu de păcatele lor şi vor să slujească mai mult plăcerilor tntpeşti decît lui Dumnezeu, şi refuză să trăiască după ponincile Evangheliei, cu aceştia mpem legătura duhovniciei, căci în privinţa celor nesupuşi şi îndărătnici întm pocăinţă, ne-am învăţat cele zise: Mîntuind, mîntuieşte-ţi sufletul tău (Fac. 19, 17), prin despărţirea de cel învechit în rele" - Sf.Vasile 84.
263. -"Deci, să nu ne înşelăm şi să ne lăsăm a pieri împreună cu cei nepocăiţi, ci, temîndu-ne de greaua osîndă şi avînd înaintea ochilor ziua cea înfricoşată a judecăţii Domnului, să nu fim nepăsători primejduindu-ne mîntuirea din pricina păcatelor străine. Dacă n-am învăţat nimic din ponincile cele înfricoşate ale Domnului, şi nici nu ne-au înţelepţit pedepsele cele mari, cum că penlni păcatele noastre ne-a părăsit Domnul şi ne-a dat robiei..., ce avem noi comun cu cei păcătoşi? Ci noi trebuie să le arătăm păcatele ziua şi noaptea, în particular şi în public, dar să nu ne lăsăm înşelaţi de păcatele lor, ci mai degrab să ne nigăm Domnului ca să-i cîştigăm şi să-i scoatem din cursele diavolului. Dacă nu vom putea face aceasta, să ne sîrguim, cel puţin, a ne mîntui sufletele noastre de veşnica osîndă, ferindu-ne de păcate Străine" (I Tim. 5, 22 ; II Ioan 11) - Sf.Vasile 85.
264. -"Eu socotesc că duhovnicilor celor ce judecă drept nu li se poate părea că scurtarea de către noi a timpului pocăinţei n-ar fi o măsură de suflet mîntuitoare, căci nici părintele Vasile cel Mare şi nici cei mai vechi părinţi n-au stabilit pentru păcătoşi vreo poslire, priveghere sau metanii, decît numai oprirea de la împărtăşanie. Noi am socotit să scurtăm timpul de pocăinţă pentru cei ce se căiesc cu adevărat, şi-şi chinuiesc Impui, şi cu înţelepciunea îşi schimbă viaţa părăsind răutatea învechită a păcatului. De pildă: dacă cineva se învoieşte să nu bea nici vin în anumite zile; să-i reducem un an din vremea hotărîlă de părinţi. Deasemeni, dacă ar făgădui că se înfrînează de la carne pentru un timp, să-i reducem încă un an; de la brînză, ouă, peşte, ulei, pentru fiecare să-i iertăm încă un an; tot astfel, dacă el vrea să îmblînzească pe Dumnezeu prin bogate metanii şi mai ales dacă dovedeşte rîvnă şi hotărire întru facere de milostenie. Dacă cineva după păcătuire se devotează vieţii după iubirea lui Dumnezeu, şi trăieşte singuratic, socotesc că este bine să ia canonisireşi mai scurtă, căci prinlr-o astfel de vieţuire, el stinge în viitor patimile păcatului făcute în cursul vieţii de pînă atunci" - loan Post. 3.
265. -"Se cuvine a canonişi pe cineva după canoniconul lui loan Postnicul? R: Fiindcă acest canonicon se foloseşte de multă\ blîndeţe, pe mulţi i-a pierdut. Din această cauză, cei ce cunosc binele şi se abat de la el, trebuie a se îndrepta, adică a nu aplica numai scurtarea timpului, ci a aplica şi condiţiunile, prin care el justifică valabilitatea timpului prescurtai" - Nicolae 11.
266. -"l.-Ce înseamnă ceea ce zice Sf.Vasile în privinţa epitimiilor mici: să fie înlăturat de la binecuvîntarea potrivit măsurii greşelii? R: însemnează a se lipsi cineva de biecuvîntarea care se dă în biserică". -Sf.Nicolae 9.
267. -"Femeia mireancă sau călugăriţa să nu se alunge, din biserică (afurisească) pentru oarecare mari păcate, ci să fie numai oprită de la împărtăşanie. Canonul 34 (Sf.Vasile) ne învaţă să facem aşa, din cauză că multe femei s-au sinucis de nişine. Tot aşa trebuie procedat şi cu prezbitend şi diaconul potrivit acestei rînduieli: Nu vei pedepsi de două ori pentm acelaşi păcat" (Num. l, 9) - loan Post. 46.
268. -"Duhovnicul care primeşte mărturisirea celor ce spun păcate multe ascunse (neştiute public), trebuie să-i oprească de la împărtăşire, dar să nu-i oprească a intra în biserică (ca să se atragă atenţia altora), nici să dea în vileag (prin semne externe) cele ce ştie despre ei, ci, în taină, să-i sfătuiască cu blîndeţe ca ei să slămiască în pocăinţă şi rugăciune, şi să le dea canonisirile ce li se cuvin, potrivit cu predispoziţiile sufleteşti ale fiecănu în parte" - sr.Nichifor 28.
269. -"Dacă vreun mirean îşi va mărturisi păcatele sale cu voia (din iniţiativa şi rîvna mîntuirii), duhovnicul poate să procedeze mai îngăduitor, după chibzuiala sa" (în aplicarea canoanelor, ca durată de timp, mijloace, etc, numai să poată vindeca răul) - Sf. Nichifbr 29.
270. -"Cine va lua canonisire de la duhovnicul său, ca să nu se împărtăşească, şi se va pricestui să se despartă de biserică trei ani, că se cade ca cel ce leagă să-l şi dezlege. Insă de-l vor lega alţii, alţii să-l dezlege, iar de se va pocăi, să-l primească la împărtăşanie, că scris este: cine va veni către mine, nu-l voi scoate afară". -PBG, 115.
271. -"Preotul trebuie să afurisească, cînd este după pravilă, ca să nu se încarce cu păcate străine, că nu este aceea răbdare, ci va fi pricină de pierzare, şi nici se cuvine a fi mai milostiv decît părinţii. Arhiereul sau duhovnicul, fiind ştăpînit de aceleaşi păcate, ca şi penitentul, să nu socotească că i se va ierta lui acele păcate, dacă va fi îngăduitor şi va uşura pe cei păcătoşi călcînd legile Domnului. Ci pentm ale sale păcate să ceară iertare, iar legea lui Dumnezeu s-o aplice cu dreptate. Trebuie să fie îngăduitor numai cînd păcătosul se va hotărî să se îndepărteze de la rău şi se va smeri întm pocăin(ă". -Sim.Tes. IX. 30.
272. Pentm venituri şi pentm agonisirile lor, mulţi au multă giijă, iar pentm a face comoară în cer, de suflete mîntuite, puţină grijă... împreună cu episcopii să se silească şi preoţii care au luat slujba aceasta prin poruncă, şi nu trebuie să caute cineva către dobîndă tmpească, care este mare pagubă, nici să înveţe afară de pravilele sfinţilor părinţi, pentm ca nu cumva să-şi ia asupra lor păcatele... Se înşală cel ce i se pare că ar fi mai milostiv decît părinţii, învăţînd şi uşurînd canoanele..., căci acelea sînt făcute şi îndestulate de mulţi purtători de Dumnezeu, ca să respecte canoanele". -Sim.Tcs.v, 254.
273. -"Cel ce spală (de păcate) haina cea ntptă a aproapelui cu cuvinte dumnezeieşti sau o coase prin daruri (de la Sfîntul Duh), se arată ca unul care, stăpîn fiind, îmbracă înfăţişare de slugă. Dar (duhovnicul) să ia seama cel ce face aceasta, ca nu cîndva nefăcînd-o ca slugă să'-şi piardă deodată cu plata sa, şi cinstea puterii de stăpîn, (duhovnicesc) care i se cuvine, pentru slava cea deşartă". -Filoc. IV, 288, 50.

CARTEA CANONICĂ

2009-09-16T02:40:00.000-07:00

CARTEA CANONICĂ
274. - Cartea canonică este scrisoarea de slobozenie şi recomandare dată de episcop clericilor, care trec dintr-o eparhie într-alta. Sînt clerici care sînt împinşi de diferite interese, sau şi-au creat o atmosferă rea într-o eparhie şi atunci se duc într-alta. Acolo nu poate fi primit fără carte canonică a eparhiotului, în care se menţionează dacă are reputaţie bună şi este vrednic să mai slujească. Sînt laici care nu au loc în eparhia lor, dar au reputaţie bună şi merită să fie hirotonisiţi; atunci ei caută să se ducă în altă eparhie şi deci au nevoie de scrisoare de recomandare. In orice caz recomandarea trebuie să fie făcută cu multă grijă şi numai dacă se întemeiază pe adevărul temeinic verificat al vredniciei, căci altfel se introduc în slujba Domnului cei nevrednici, iar recomandaţia devine o trădare a Capului Bisericii, Hristos Domnul. (Luca'), 58; F. Ap. 21,26; II Tim. 2,36).
275. -"Dacă vreun cleric sau laic, afurisit sau neprimit (la candidatura de hirotonie), dueîndu-sc în altă cetate va fi primit fără scrisoare de recomandare, să se afurisească şi cel ce l-a primit şi cel ce a fost primit". -Apost. 12.-
276. -"Iar dacă cel ce vrea să treacă în altă eparhie, ar fi dintre cei afurisiţi, să i se prelungească afurisirea, ca unuia ce a minţit şi a amăgii biserica lui Dumnezeu". -Apost. 13.-
277. - Nici unul dintre episcopii sau preoţii sau diaconii străini să nu se primească fără scrisoare de recomandare, iar cînd le vor aduce, să se cerceteze şi dacă vor fi propovăduitori ai dreptei credinţe să se primească, iar de nu, să li se dea cele de trebuinţă şi să nu fie primiţi la împărtăşanie, fiindcă multe se fac prin amăgire... -Apost. 33.-
278. -"S-a hotărît ca cei săraci şi cei ce au nevoie de ajutor, după ce vor fi cercetaţi, să călătorească numai cu epistole în care să se arate că sînt oameni paşnici, iar nu cu scrisori de recomandare, căci se recomandă numai persoanele care se bucură de oarecare merite". -IV ec. 11.
279. -"Clericii streini şi necunoscuţi să nu liturghisească în altă cetate, fără epistolă de recomandare de la propriul lor episcop", (cum că au preoţie lucrătoare). -IV ec. 13.
280. -"Deoarece unii clerici au părăsit bisericile pentm care au fost hirotoniţi, şi fără ştirea episcopului lor, s-au dus la uiţi episcopi şi s-au aşezat la biserici străine, şi prin aceasta ei au devenii nişte nesupuşi, hotărîm ca din luna ianuarie a trecutului indiction al patndea (692), nici unul dintre clerici în orice treaptă s-ar afla, nu are voie să se aşeze la altă biserică, fără scrisoare de slobozenie de la episcopul său. In viitor, cel ce nu va respecta această hotărire, ci va ntşina pe cel ce l-a dăniit cu hirotonie, să se caterisească atît el, cît şi cel ce l-a primit în chip ilegal". -VI, ec. 17.
281. -"Nici unul dintre clericii străini să nu fie primit de alt episcop fără de scrisori de pace (în care să i se arate că are preoţia lucrătoare). -I Antioh.7.
282. -"Prezbiterii săteşti (fiind simpli parohi) să nu dea scrisori canonice, pentru clericii supuşi lor decît numai către episcopii învecinaţi, trimiţîndu-le scrisori simple spre infonnare. Insă Iwrepiscopii neprihăniţi prin autoritatea lor morală, pot să dea scrisori în care să se arate felul paşnic al clericilor de sub oblăduirea lor". -Antioh. 8.

CASA DE TOLERANŢĂ

2009-09-16T02:39:00.000-07:00

CASA DE TOLERANŢĂ
283. - Casa de toleranţă, sau prostituţie din oraşe, este cea mai scîrboasă adăpostire şi ocupaţie. Dacă curvia era pedepsită cu moartea prin ardere (Lev. 21, 9; Deut. 22, 21), apoi cei ce neguţătoresc acest păcat, cu atît mai mult merită osîndă. Bărbaţii care dau soţiile lor, părinţii care dau fetele lor la astfel de păcate, prostituatele şi cei ce le ocrotesc şi neguţătoresc acest păcat, nu pot primi dezlegare la spovedanie şi nici măcar să intre în biserică, sau să li se primească darurile, pînă ce nu se pocăiesc deplin. Ei se canonisesc ca şi preacurvarii. In caz că s-ar primi din neştiinţă vreun dar de la astfel de oameni, cu el să se cumpere numai cărbuni şi lemne pentru a fi daţi la baia publică. La moartea lor să nu se îngroape în cimitir fără o deplină îndreptare.
284. -"Hotărîm ca cei ce adună curve şi le întreţin spre pierzarea sufletelor în case de prostituţie, dacă vor fi clerici să se caterisească şi apoi să se afurisească, iar de vor fi laici să se afurisească definitiv",

CASTRAREA

2009-09-16T02:37:00.000-07:00

CASTRAREA
285. - Castrarea sau scopirea este tăierea testiculelor, devenind famen din înţelegerea greşită a celor spuse de Domnul: Dacă ochiul tău te supără, scoate-1... (Matei 5, 27-32), aşa cum au făcut unele secte din trecut şi cum fac şi acum lipovenii sau scapeţii. Scriptura recomandă numai castrarea stăpînirii de sine pentru împărăţia lui Dumnezeu, pe care o preţuieşte ca pe o mare virtute întemeiată pe un "dat" sau dar de sus: "Şi sînt fameni care singuri s-au făcut fameni pentm împărăţia cerurilor. -Cine poate să primească aceasta, să o primească". (Matei 19, n-12; I Cor. 7,2-20).
286. -"Cel ce s-a castrat fără de voie, sau în timpul persecuţiilor, a fost lipsit de cele bărbăteşti, precum şi cel ce s-a născut famen, dar, este vrednic să se facă episcop". - Apost. 21.-
287. -"Cel ce s-a castrat pe sine, să nu se facă cleric, fiindcă este de sine ucigaş şi vrăjmaş al operei lui Dumnezeu". -Apost. 22.-
288. -"Dacă cineva fiind cleric se v-a castra pe sine, să se caterisească, fiindcă este ucigaşul propriei sale vieţi". - Apost. 23.-
289. -"Laicul, caslrîndu-se pe sine, să se afurisească trei ani, pentm că este vrăjmaş al vieţii sale proprii". -Apost. 24.-
290. - Dacă cineva fiind bolnav, a fost operat de medici, sau a fost castrat de barbari, acesta rămîne în cler. Iar dacă cineva fund sănătos, s-a castrat de bună voie, acesta să se îndepărteze din cler, şi pe viitor, nici unul dintre aceştia să nu mai fie primit la hirotonie, după cum s-a hotărît despre cei ce fac astfel de fapte şi îndrăznesc a se castra pe sine. Dacă cineva s-a făcut famen de către barbari sau de către stăpîni, iar el ca om este vrednic, pe unul ca acesta canonul îl primeşte la hirotonie (I ecl).
291. -"Pentru cei ce se castrează pe sine însuşi, sfintele canoane ale apostolilor îi socoteşte ca sinucigaşi, iar dacă sînt clerici U cateriseşte. Dacă nu sînt clerici îi opreşte de la hirotonie, lămurit fiindcă, din această pricină s-a hotărît că, dacă cel ce se castrează pe sine este sinucigaş, apoi cel c% castrează pe altul, cu adevărat este ucigaş, căci unul ca acesta se socoteşte ca un duşman al făpturii lui Dumnezeu. Pentru aceasta, sfînlul sinod a hotărît că: a castra pe cineva, fie direct fie prin altul, unul ca acela să se supună caterisirii, iar de ar fi mirean să se afurisească, afară de cazul de boală, cînd ar fi silit să i se taie organul de care suferă.' Că, după cum primul canon al sinodului din Niceea nu pedepseşte pe cel ce din pricina bolii s-a castrat, tot aşa şi noi nu osîndim pe preoţii care îndeamnă să se castreze cei bolnavi, şi nici pe mirenii care operează nu-i osîndim, fiindcă aceasta noi o socotim ca o vindecare a bolii, iar nu ca vrăjmăşie a făpturii sau defăimare a creaţiunii lui Dumnezeu".

CATEHIZAREA

2009-09-16T02:03:00.001-07:00

CATEHIZAREA
292. - Catehizarea este slujba de a învăţa pe altul adevărurile de credinţă şi morala evanghelică. Clerul (Vil ec. 2), ca urmaş al apostolilor, în primul rînd are această misiune, la care se adaugă sfinţirea şi îndrumarea (Matei 5, 19-20; 28, 16-20; Marcu 16, 15-19; F. Ap. 2). într-un cadru restrîns, orice creştin sau creştină sînt datori să înveţe pe cei din familia lor, sau pe aproapele lor. Naşii de la botez, cununie sau călugărie îşi iau asupra lor misiunea de a învăţa pe finii lor morala individuală şi familiară după învăţătura evangheliei. De aceea, a fi naş, înseamnă răspundere înaintea lui Dumnezeu. Sub conducerea ierarhiei bisericeşti, orice mirean, bărbat sau femeie, poate împărtăşi adevărurile de credinţă şi morală celor neştiutori, fie ei creştini sau necreştini, căci fiecare are datoria de a învăţa corect pe altul, şi această corectitudine o garantează preotul care conduce turma, căci orice creştin trebuie să mărturisească pe Hristos (Ex. 19, 6; Amos 7,14-15; Matei 5, 11; I Cor. 11,1-3).
293. -"Deci, cine vrea să fie catehizat cu învăţătura evlaviei, mai înainte de botez, să fie învăţat cum să cunoască pe Dumnezeu cel nenăscut, cum să cunoască pe Fiul cel Unul născut şi pe Prea Sfîntul Duh. -Să înveţe despre creaţiunea mult felurită a hunii, despre îndrumările providenţa şi judecăţile legilor din Scriptură. Să fie învăţat pentru ce a fost făcută lumea aceasta, şi cu ce scop a fost omul cel dintîi cetăţean al lumii, să-i cunoască bine firea cum este şi cum lucrează. Să înveţe cum Dumnezeu a pedepsii pe cei răi în orice vreme, iar pe cei drepţi i-a învrednicit de mare cinste, ca pe Sit, Enoh, Noe, Avraam şi urmaşii lui, pe Melchisedec, Iov, Moise,... Să se ştie cum Dumnezeu în pravilele Sale, n-a lepădat de la sine neamul omenesc, ci, în diferite vremi l-a chemat la sine din adîncul rătăcirii şi al deşertăciunii, ca să vină "la cunoştinţa adevărului" scoţîndu-l din robia şi slăbiciunea în care căzuse, ridicîndu-l iarăşi la libertate şi evlavie, ca să lucreze dreptatea în loc de nedreptate, să moştenească viaţa cea veşnică, în loc de moartea cea de veci. Acestea şi cele asemenea acestora trebuie să înveţe la cateheză catehumenul care vine la credinţa creştină". - Const. Apost. VII,. 39.
294. -"Episcopul sau prezbitend care nu poartă grijă de cler sau de popor, lenevindu-se a-i învăţa pe ei buna cinstire de Dumnezeu, să se afurisească oprindu-se de la slujbă. Iar dacă slămiesc în nepăsare şi lenevite, să se caterisească". -Apost. 58.-
295. -"Fiindcă, pînă acum multe călcări s-au făcut împotriva canoanelor bisericeşti (Apost. 80), fie din nevoie sau prin intervenţia oamenilor, mulţi dintre oameni venind de curind de la viaţa păgînească la cea creştină şi după ce s-au catehizat puţin timp, îndată au fost botezaţi şi apoi s-au ridicat la treapta de episcop sau preot. De acum încolo s-a hotărît, ca să nu se mai facă aşa ceva, fiindcă, se cere mult timp pentm catehizare, iar după botez mai multă încercare, pînă
ce se va dovedi cineva vrednic de hirotonie. Căci Apostolul învaţă / lămurit: "Cel de curînd botezat să nu fie hirotonisit, ca nu cumva mîndrindu-se, să cadă în osîndă diavolului" (I Tim. 3, 6). Iar dacă în curgerea vremii s-ar dovedi că cel hirotonisit are asupra sa un păcat greu, unul ca acela să înceteze a mai fi preot, după ce a fost dovedit cu doi sau trei martori. Cel ce ar lucra nesocotind acest canon să-şi piardă dreptul de cleric". -I ec. 2.
296. -"Proesloşii bisericilor trebuie să înveţe, în toate zilele şi mai ales în duminici întreg clerul şi poporul cuvintele dreptei credinţe, culegînd adevărurile şi îndrumările din Sfînta Scriptură, fără a trece peste hotarele dogmelor deja puse, sau peste tradiţia sfinţilor părinţi. Şi dacă s-ar întîinpla vreo nedumerire scripluristică, aceasta să nu se interpreteze altfel, decît. aşa cum au expus-o părinţii luminători şi învăţători ai bisericii în scrierile lor. Mai bine să-şi agonisească cinstea de învăţător, predicînd din cuvînlările lor, decît să alcătuiască cuvîntări personale rătăcindu-se de la adevăr, din pricina nepriceperii. Pentru ca prin învăţătura susnumiţilor părinţi, poporul învăţînd şi cunoscînd cele folositoare, precum şi cele nefolositoare şi vrednice de lepădat îşi va îndrepta viaţa spre mai bine şi nu va mai cădea în primejdia neştiinţei, ci, luînd aminte la învăţătura cea dreaptă, va fi în stare să înlăture răul lucrînd binele mîntuirii de frica muncilor celor viitoare". -VI ec. 19.-
297. - Exorciştii aveau hirotesic specială. Ei aveau misiunea de a alunga duhurile cele rele din păgînii care se pregăteau pentru botez, şi-i învăţau adevărurile de credinţă, adică îi catehizau. "Cei ce n-au hirolesia (de exorcist) de la episcop, nu pot catehiza (şi a citi lepădările) nici în biserică şi nici în case particulare". -Laod. 26.
298. -"Catehumenii care n-au venit de la început, nu trebuie a fi primiţi după a doua săptămînă a patmzecimii să fie botezaţi în săplămîna mare (ci amînaţi)". -Laod. 45.
299. -"Catehumenii sînt datori să înveţe adevămrile de credinţă şi în fiecare joi să vină în faţa episcopului sau a presbiterului spre a fi examinaţi". -Laod. 46.
300. -"Exorcistul nu se hirotoniseşte, căci cununa (acestei misiuni de exorcist) alîmă de voia liberă şi hand lui Dumnezeu prin Hristos şi insuflarea Duhului Sfînt, deoarece cel ce primeşte dând tămăduirilor este arătat de Dumnezeu prin descoperire, şi tuUiror le este cunoscut danii ce se află în el (I Cor. 12.). Iar de va fi trebuinţă de el, să fie ales episcop, preot sau diacon, se hirotoniseşte". -Const. Apost.VIII, 26.

CATEHUMENII

2009-09-16T02:01:00.000-07:00

CATEHUMENII
301. - Oamenii care nu sînt creştini şi vor să se pregătească pentru botez se numesc catehumeni. Copilul pînă ce se botează este catehumen în virtutea credinţei părinţilor şi a naşului său.
Catchumenii vîrstnici trebuiesc pregătiţi mai mult timp, pentru ca mai înlîi să înveţe dogmele de credinţă morală şi cultă şi apoi, după ce dau dovadă de statornicie în credinţa creştină, să fie botezaţi. (Luca 1, 4; F. Ap. 18, 28; I Cor. 14, 19; Gal. 6, 6). Ei pol Sta la slujba liturghiei numai pînă după citirea evangheliei (l,aod. 19). De regulă catehumenii se botează la Paşte, Rusalii, Crăciun şi Bobotează, însă excepţional se pot boteza orieînd. Cel ce învaţă pe catehumen, se numeşte catchet, iar cartea în care se cuprind pe scurt învăţăturile creştine se numeşte catehism.
302. -"Un făcător de nelegiuiri mari, un desfrînat, un molatic, un vrăjitor, un deseîntător, un astrolog, un ghicitor, un fermecător, un cîntător cu fluierul, un şarlatan, un făcător de amulete, unul care stropeşte cu apă vrăjită, un tălmăcitor de semne,... să fie pus la încercare multă vreme, căci răutatea lor cu greu se poate curaţi. Dacă încetează de la aceste fapte rele, ei pot fi primiţi, dacă nu se supun să fie îndepărtaţi... Catehumenul să fie trei ani catehizat, însă, dacă este destoinic şi are bunăvoinţă la fapte bune, să fie primii, căci nu timpul, ci felul vieţii se are în vedere". - Const. Apost.VIII, 32.-
303. -"Celor ce se calehizează se cuvine a învăţa credinţa (crezul şi dogmele ortodoxe) şi, în a cincea zi din săptămînă (joia) să rostească în faţa episcopului.

CATERISIREA CLERICILOR

2009-09-16T01:58:00.000-07:00

CATERISIREA CLERICILOR

306. -"Caterisirea este ridicarea darului Sf.Duh, dat unui bărbat prin taina hirotoniei din pricina nevredniciei omeneşti a purtătondui acestui dar, constatat prin judecata făcută de conducerea canonică a bisericii, conform cu legile scripturislice şi canonice. Prin caterisire se ridică omului, care poartă hirotonia, numai dreptul de a o exercita în sînul bisericii, însă pecetea hirotoniei rămîne asupra omului primitor ca un fapt care nu se mai poate despărţi de fiinţa lui. Iuda a fost
apostol, şi ca apostol a rămas să fie judecat; şi clericul, cleric rămîne, dar pentm nevrednicia întrebuinţării apostolatului, i se zice şi lui ca şi lui Iuda: Mai bine nu s-ar fi născut (Matei 24, 24; ioan 13, 27). în ziua judecăţii nu i se va zice că a fost cleric, ci: Nu mie mi-ai slujit (Matei 7, 22-23). Deci, pentm sinea primitomlui, hirotonia nu se poate şteige cu toată răspunderea ei, dar lucmrile ei faţă de obştea bisericii, desăvîrşit se anulează prin caterisirea canonică fiind confonn cu legea Domnului (Matei 7,15-16; 24, li; F. Ap. 20,29). "Mai bine ar fi fost pentm ei să nu fi cunoscut calea Domnului, decît după ce au cunoscut-o, să se lepede de sfintele porunci date lor" (ii Petru 2,1- 22). 307. - Se aplică caterisirea canonică pentru următoarele păcate:
a). învă(ături contra adevărurilor de credinţă dogmatică, contra cărora, însuşi Domnul Iisus, apostolii şi toţi sfinţii, părinţi au luptat cu tărie, apărînd adevărurile revelate, cu preţul vieţii lor. (V. Dogmele).-
b). Tratează, sub diferite forme, adevărurile de credinţă, sub înşelăciunea milostivirii, a îngăduinţei condamnabile (Apoc. 2, 4-5; 3, 15-19) şi a neglijenţei misionare (Apost. 3,29,45,46,47,49,58,62, IV ec. 2; VI ec. 3, 6; MI, 2; Apoc. 21,8; 22,15).
c). Nu se îngrijeşte de viaţa morală şi duhovnicească a păstoriţilor, el însuşi trăind în nepăsare şi imoralitate provocînd sminteală şi pierzarea pentru mulţi (Apost. 5,25; 27,42,44,58,62; I ec. 10; 17; IV ec. 22; VI ec. 3,4, 6,12,10, 13, 23,50; I-II, 16; Galat. 5, 19; I Cor. 3, 3; 6, 9-10; Efes. 3, 3-6; Iacob 3,14-15).
d). Păcate liturgice (Ap. 46, 47,49; 50,56; VI ec. 31,32, 50,55,59; VII ec. 7, 10; I-H, 10,12; Ant. 10).
e). Rigorism anticanonic exagerat pentru sine şi pentru păstoriţi contra legilor Domnului dat oamenilor în chip firesc prin natură şi revelaţie (Ap. 32,52,66,68,84. MI, 13,14; Ant. 13).
f). Neascultarea anarhică şi perseverenţă contra adevărului (Apost. 31,55,84; IV ec. 10, VI, 7; VII ec. 10; Ant. 1 5,1-II 13,14,15). .
308. - Se numeşte caterisire provizorie sau vremelnică de la slujbă pe un timp limitat, din cauza unor greşeli care nu duc la căderea din har (Gal. 5, 4; VI ec. 21), şi prin care clericul este supus
pocăinţei şi îndreptării ca apoi, să revină iarăşi la slujba rangului său. Aceasta se mai numeşte şi afurisire sau excomunicare clericală, de la slujbele sfîntuiui altar, însă el ca un creştin are
dreptul de a se împărtăşi ca mirean (Apost. 5,12,13,25,32,35,45,48,59, 64; IV ec. 20; VI ec. 36; Sard. 14; Cart. 11, 133).
309. - Caterisirea pronunţată de judecata bisericească eterodoxă asupra vreunui cleric ortodox, nu are nici-o valoare (III ec. 3.). Clericul caterisit după legile canonice este coborît în rîndul
mirenilor şi nu mai are putere de a mai face nici-un fel de slujbă (Cart. 27, 28; Nicolae 8). Cel ce va îndrăzni să mai slujească acum va fi supus şi afurisirii ca un mirean (Ap. 28; Ant. 4). Clericul caterisit definitiv pentru păcate grele, în caz de pocăinţă, nu i se mai poate ridica caterisirea, dar i se poate îngădui să poarte numai haina clericală (V. ec. 3, 6, 21). Clericul necaterisit, care se roagă cu cel caterisit, se cateriseşte şi el împreună cu cel deja caterisit ca şi complice în idei şi fapte (Apost. 11,45; Ant. 14). (VTovărăşia la rău).
310. -"Dacă vreun episcop sau preot sau diacon, fund caterisit pe dreptate (statornicită judiciar) şi pentm greşeli evidente, va îndrăzni să se atingă de slujbele odinioară încredinţate lui, să se caterisească definitiv şi fără apel de la biserică". -Apost. 28.-
311. -"Despre Maxim filozof cinic, care a făcut tulburare în Constantinopol (ca simoniac uzurpator de hirotonie, de scaut şi tulburător vanitos şi pervers) se hotărăşte, că el n-are hirotonie valabilă şi nici nu poate fi episcop, iăr cei hirotonisiţi de el în orice treaptă a clendui vor fi, sînt şi rămîn fără har. Toate slujbele pe care el le-a făcut sau le-a ordonat sînt nule". -II ec. 4.- 2>\2.-A retrograda pe episcop (preot sau diacon) din treapta de preot (diacon), se cheamă dezbrăcare de cele sfinte, o ierosilie (ca cel ce a fost chemat de Dumnezeu). Insă, dacă din vreo pricină dreaptă episcopul a fost îndepărtat de slujba episcopală, atunci el nu este vrednic să deţină nlcJJpcul de preot (diacon). Dar dacă vreun episcop a fost înlăturat pe m/drept de slujba sa, atunci el trebuie să-şi reia demnitatea sa de episcop". -IV ec. 29).
313. -"Cei ce s-au făcut vinovaţi de încălcări canonice, şi din această cauză a fost pedepsit cu caterisirea definitivă şi continuă şi au fost coborîţi iarăşi în starea laicilor, dacă de bună voie au revenit la pocăinţă şi au lepădat păcatul, pentm care au căzut din har, şi s-au înstrăinat de acelea cu desăvîrşire să se tundă în chipul clemlui (adică să poarte uniforma cu cinste de cleric); iar de nu va alege aceasta de bună voie (să se pocăiască sincer), să poarte pănd ca şi laicii (adică
n-au dreptul nici să poarte părul şi uniforma clericală), ca unii ce preţuiesc mai mult cele lumeşti decît viaţa cea duhovnicească".
314. -"Dacă vreun episcop caterisit de sinod sau presbiler sau diacon ar îndrăzni să lucreze ceva din cele liturgice încredinţate lor odinioară, alît episcopul cît şi presbilend şi diaconul să nu mai aibă vreo nădejde, că la alt sinod vor putea să se mai apere şi să-şi recapete reintegrarea. Şi cei ce sînt păcătoşi în complicitate cu ei să fie lepădaţi din biserică, mai ales dacă ei au ştiut de hotărîrea caterisirii dată mai înainte". -Antioh.4.-
315. -"Sfiitul şi ecumenicul sinod a hotărît ca acei clerici ori mireni ori episcopi din Italia, care petrec în Asia sau Europa sau Libia (şi) au fost puşi sub legătură, sau caterisire sau analemalisire de către prea sfinţitul Papa Ioan, unii ca aceştia^ să fie puşi şi de către Folie prea sfinţitul patriarh al Conslantinopolului sub aceeaşi hotărire de pedeapsă, adică să fie ori caterisiţi, ori anatematisiţi ori afurisiţi. Dar şi acei clerici, sau laici sau cei din tagma arhierească, sau ieralicească, din care oricare parohie pe care Folie, prea sfinţitul nostm patriarh, îi va pune sub afurisire, sau caterisire sau analemalisire, să-i aibă pe ei şi prea sfinţitul Papă Ioan şi sfiita lui Dumnezeu Biserică a romanilor supusă lui, sub aceeaşi sentinţă a pedepsei, şi să nu se schimbe ceva nici din prerogativele cuvenite prea sfinţitului scaun al bisericii romanilor, nici din totalitatea prerogativelor întîiului şezător al ei, nici acum, nici în viitor", -sf. Sofia l.
316. - "Canoanele (Apost. 25, 30; I ec. 2) au hotărît, fără deosebire, aceeaşi pedeapsă pentm clericii căzuţi în păcate de moarte (c. 32.) adică să fie caterisiţi, fie că sînt în ierarhia superioară a hirotoniei, jie că sînt clerici inferiori". (SF.Vasile 51. VI ec. 3,6,26).
» 317. -"Preotul care va fi caterisit pentru vinovăţii canonice sau se
va lăsa de preoţie de voia sa, fiind mustrat de conştiinţa sa, mai poate da binecuvînlare zicînd: "Binecuvîntat este Dumnezeul nostru..." sau "Hristos adevăratul nostru Dumnezeu..." sau "să cădească sau sa se împărtăşească în sfînlul altar'!"
Răspuns: "Nu. Nimic din toate acestea nu se cuvine a lucra, nici pe altele'a le face, ci vafi rînduit la un loc cu mirenii". -Sf. Nicolac 8.-
318.- Caterisirea definitivă se oficiază de episcop în chipul următor: "După ce s-a citit în public sentinţa dată de tribunalul spiritual, arhiereul care o execută, dezbracă pe cel condamnat, de felonul şi epilrahilul, cu care era îmbrăcat zicînd: Tu, care astăzi pentru ultima oară, te numeşti preot al Dumnezeului ceresc, de aici înainte vei fi despoiat de darul preoţiei, pe care l-ai avut pînă acum şi pierzi darul preoţesc, cu care te-ai împodobit şi bucurat pînă acum în societatea omenească...". După aceea strigă: "Nevrednic este!" apoi îi tunde cu foarfecă barba în partea dreaptă şi' stingă, precum şi pănd din cap în trei locuri zicînd: "Nevrednic este!". -(Milaş, Canoanele Voi. I, part. II, p. 377.
319. -"Cel caterisit, dacă mai slujeşte, îşi sporeşte mai mult nevrednicia. Cei ce primesc slujba celui caterisit cu bună ştiinţă, devin osîndiţi ca şi el, şi deci, se afurisesc pe termen limitat sau nelimitat. Cei ce o primesc din neştiinţă sau constringere, se canonisesc cu chibzuială. Se pare că botezul făcut de preotul caterisit se poate recunoaşte ca şi cel făcut de mirean; însă taina hirotoniei făcută de arhiereu caterisii, nu poate fi recunoscută, fiindcă episcopul caterisit
este arhiereu numai pentm răspunderea sufletului său, dar pentm misiunea bisericii este mirean, iar cel ce a primit o astfel de hirotonie, cu deplina cunoştinţă de cauză, nu numai că este hirotonisit, dar el pierde şi dreptul mireanului obişnuit de a mai putea fl hirotonisii, fiind
socotit ca un lîlhar de cele sfinte, fiindcă prin acest furtişag viclean, el s-a arătat şi dovedit pe deplin nevrednic de afi cleric". (II ecum. 4; Apoc. 3,13-20).

CĂSĂTORIA

2009-09-16T01:43:00.000-07:00

CĂSĂTORIA LEGALĂ
320. - "In general, Sf.Scriptură şi canoanele au oprit căsătoria între rude de sînge şi încuscririle pînă la al patmlea grad (Lev. 18 ; VI ecum. 54 ; Sf.Vasile 87), dar nu s-a spus că în gradul al cincilea, al şaselea şi al şaptelea este pennisă. Astfel, întreaga tradiţie a Bisericii fonnulată de
Sf. Părinţi în decursul timpului, consemnată în prescripţiuni canonice, care se găsesc în Nomocanoane, hotăriri sinodale, scrieri bisericeşti, etc, au oprit aceste căsătorii cel puţin pînă la cinci grade şi cel mult şapte grade inclusiv, aşa cum s-a respectat şi se respectă în întreaga
Bisericâ Ortodoxă. Excepţiile pe care arhiereii le pot face de la caz la caz, ca o iconomisire între a alege un rău mai mic faţă de altul mai mare, nu le pot face fără o canonisire mai mare sau mai mică, fiindcă ei au răspundere în faţa lui Dumnezeu. Cei ce cer şi obţin aceste iconomisiri, să nu-şi închipuiască că excepţia poate înlocui legea, fiindcă legile morale sînt mai presus de orice putere şi dezlegare omenească, iar răzbunările dreptăţii acestor legi pot ajunge pe om mai curînd sau mai tîrziu, în lumea pămîntească, dar mai ales în cea de dincolo". (Deut. 30, 31 ; Ier. 5, 31 ; 6, 13-14 ; 17, 9-10 ; Iez. 33, 34). Sfîntul Ioan Botezătorul a mustrat pe Irod că a luat pe cumnata sa (Matei 14, 4; Sintag. Aten. IV. p. 421424; V. 341-353; 8-19; 341-368; 421424; VI, 125425).
321. - Căsătoria este un act juridic de drept natural, moral şi religios în cadrul legilor dumnezeieşti, prin care bărbatul se uneşte cu femeia pentru toată viaţa pămîntească. Pregătirea sau introducerea în căsătorie se numeşte logodnă. în prealabil, se face cercetarea reciprocă a celor doi tineri prin ei înşişi cu ajutorul părinţilor sau a tutorilor. Cînd preotul trebuie să i-a declaraţie
scrisă cu privire la: a). Consimţămîntul absolut liber al logodnicilor, verificat într-un timp mai îndelungat; b). Vîrsta bărbatului trebuie să fie între 18 şi 70 ani, iar a femeii între 16 şi 60 ani, nu cum se prevede în vechile legi păgîne vîrsta minimă a bărbatului de 14 ani şi a femeii de 12 ani (i Tim. 5, 9-14; Clement Alexandrinul Pedagogul II, 10). c). Vîrsta între logodnici să nu varieze prea mult decît între 8 şi 10 ani;
d). Unul dintre logodnici să nu fie căsătorit legal, căci poligamia, adică căsătoria cu mai multe femei deodată, sau poliandria, adică căsătoria cu mai mulţi bărbaţi deodată este cu desăvîrşire oprită. Adevărata căsătorie creştină este monogamia ; e). Unul dintre ei să nu fi fost monah sau hirotonisit (Apost. 26; IV ec. 16; VII ec. 44; Neocez. 1; Sf. Vasile 3,6,18,42; V. Apostazia monahului, clericului); f)- Să nu fie rude între ei.
Se obişnuieşte ca preotul să afişeze pe uşa bisericii cu 20-30 de zile mai înainte proiectul de logodnă, pentru ca, comunitatea să contribuie la dovedirea legalităţii şi canonicităţii viitoarei căsătorii, întrebînd în mai multe duminici după liturghie, spre a atrage atenţia enoriaşilor.
322. -Logodna consfinţită prin slujba bisericească are putere indiscutabilă de Căsătorie (Deut. 22, 23-24; Matei 1, 18; VI ecum. 98; Sf.Vasile 22, 69; I Post. 22). în caz de desfacerea logodnei, căsătoria viitoare a fiecărui logodnic este socotită ca a doua nuntă. Acest soi de înrudire se opreşte de la căsătorie pînă la al treilea grad inclusiv, pentru ceilalţi membri ai foştilor logodnici. "Şi cei logodiţi întm acest chip, de va muri, logodna lor, cei ce vor să se facă preoţi, nu mai pot lua altă femeie, fiindcă se socotesc că şi cum s-ar fi căsătorit a doua oară. Şi totuşi, de se vor fi căsătorit nu pot fi primiţi la preoţie, iar de se vor hirotoni neştiind arhiereul se caterisesc. Mirenii nu mai pot lua pe sora, vara şi alte mde ale fostei logodnice". -Pidalion grec. p. 456.-
323. - Cei ce renunţă la logodna neconsfinţită bisericeşte din cauza neînvoielii sau ilegalităţii canonice sau naturale, cum ar fi sila (Sf.Vasile 38,40,42; II Cor. 6, 14-16; IV ecum. 14; VI ecum. 72; Laod. 10,31; Sf.Vasile 39), vîrsta nepotrivită, erezia, descoperirea faptelor vicioase, boala, etc, ea n-are valabilitatea bisericească şi intrarea fiecărui membru în altă logodnă şi căsătorie, este liberă. Siluirea ambilor logodnici sau a unuia, din motive indicate de rude, adeseori devine nenorocită, căci dragoste cu sila nu se face. De asemenea, răpirile sînt osîndite (IV ecum. 27; VI ecum. 92), însă, cînd răpirea a fost făcută cu voia logodnicii constatată prin dovezi anterioare şi posterioare răpirii, după ce rudele se învoiesc, se aprobă şi de biserică, fiindcă voinţa logodnicilor trebuie să decidă în croirea soartei lor de viitor (Apost. 67; Ancira 11; Cart. 27; Sf.Vasile 22, 30).
324. - înrudirea de sînge sau consangvinitatea este de două feluri: I. în linie directă care se opreşte la infinit: a) în linie suitoare: mama, bunica, străbunica, strămoaşa, etc. şi b) în linie coborîtoare: fiica, nepoata, strănnepoata, etc. II. în linie colaterală, adică rudenia după fraţi, unchi, veri, etc, care se opreşte pînă la al şaptelea grad (spiţă) inclusiv, după sinodul patriarhal din Constantinopol din 1166 (Sintag, Aten. V, 95-99). Astfel tata şi mama sînt gradul zero; fiul cu părinţii sînt în gradul întîi; fraţii născuţi succesiv adică gemeni sînt în gradul al doilea; verii primari în gradul al patrulea; verii ai doilea în gradul al şaselea, etc. Vărul al doilea, nu poate lua pe nepoata sa de văr al doilea, căci sînt în gradul al şaptelea, dar poate să ia pe nepoata de fiu (fiică) al aceluiaşi văr al doilea, căci sînt în gradul al optulea.- Schemă:
325. - Precizarea gradelor de înrudire de toate soiurile, se face prin întocmirea unei scheme, folosindu-se următoarele semne convenţionale: Pentru un bărbat viu un cerc (O), iar pentru cel mort un cerc tăiat; - Pentru femeie un triunghi (V), iar pentru cea moartă un triunghi tăiat; -Semnul proiectului de logodnă este o linie curbă tăiată cu (p), iar semnul unei căsătorii deja consumate este o linie curbă netăiată; O linie dreaptă care leagă semnele pe linia suitoare între fiu, tată, bunic, etc, sau pe linia coborîtoare între tată, fiu, nepot, etc, serveşte ca indicator succesiunii şi al numărului naşterilor. întotdeauna schema porneşte de la logodnici la strămoşul comun, fie el bărbat sau femeie, legîndu-se cu linii drepte, la nevoie scriindu-se la fiecare semn chiar şi numele. Cîte linii vor fi între semne de la un logodnic pînă la strămoşul său, atîtea naşteri şi grade sînt, adică ca şi cum ar număra semnele înseşi şi din numărul lor ar scădea unul. Apoi cîte linii vor fi de la strămoşul comun şi pînă la celălalt logodnic, atîtea naşteri şi grade avem. Suma liniilor sau naşterilor cu unghiul în strămoşul comun este egală cu numărul gradelor de înrudire între aceşti doi logodnici. Unii numără persoanele, scad una şi află gradele, dar e mai greu (la citirea fiecărui articol din acest capitol să se facă şi să se urmărească înţelesul după schemă).
326. - încuscrirea a două neamuri se face cînd Un membru dintr-un neam s-a căsătorit cu alt membru al celuilalt neam, care pînă atunci fuseseră streini de înrudire. Acum, cînd doi membri din aceste neamuri vor să se căsătorească, ei se opresc de la căsătorie datorită înrudirii precedente, pînă la al cincilea grad inclusiv, aşa cum a statornicit Sinodul Patriarhal din Constantinopol în 997 (Sintag. Aten. V, p. 11-19). însă cînd intervine o amestecare de nume, se opreşte pînă la al şaselea şi al şaptelea grad inclusiv astfel:
a). înrudirea în linie dreaptă, adică legătura între un soţ şi rudele celuilalt soţ în linie dreaptă, de ex. mama, bunica, etc, a soţiei, sau fiica, nepoata legitimă sau înfiată, etc, soţul văduv nu le poate lua în căsătorie, fiind oprite la infinit ca şi cele de sînge, fiindcă în linie coborîtoare este propria sa fiică, etc. (VI ecum. 54 ; Sf.Vasile 78, 87).
b). Intre soţ şi rudele colaterale ale celuilalt soţ, cum ar fi: bărbatul faţă de sora, vara, mătuşa, nepoata, etc. de sînge a soţiei sale, în caz de văduvie, el este cel oprit a le lua în căsătorie pînă la al şaptelea grad inclusiv, ca şi la înrudirea de sînge, fiindcă el este în acelaşi grad cu rudele de sînge ale soţiei sale, aşa cum este cu rudele sale, ca cei ce sînt amîndoi un trup (Schema).
c). înrudirea membrilor colaterali ale căror două neamuri prin căsătorie încheiată, de ex. fratele, vărul, nepotul, etc. al soţului, faţă de sora, vara, nepoata, etc, a soţiei, toţi aceştia se înrudesc şi se opresc de la căsătorie pînă la al cincilea grad inclusiv, însă pentru a evita amestecarea de nume, acest fel de căsătorii se opresc pînă la al şaselea şi al şaptelea grad inclusiv (Siniag.Aten. v,ii-i'J).
327.- Schema de încuscrire se formează, pornindu-se de Ia membrii deja căsătoriţi, folosind ştiutele semne convenţionale. In cele două laturi ale căsătoriţilor se face schema înrudirii fiecărui membru deja căsătorit, ajungîndu-se pînă la membrul proiectat de logodnă, apoi se numără gradele de înrudire, începîndu-se cu cel căsătorit pînă la ruda cea proiectată în căsătorie, suindu-se şi coborîndu-se prin strămoşul comun. Apoi se numără de la celălalt soţ pînă la ruda neamului de sînge, statornicindu-se numărul de grade. Suma celor două numere ale celor doi soţi se adună, scăzîndu-sc un număr, şi astfel se află numărul gradelor de la un logodnic la altul. Să nu se piardă din vedere că cei doi soţi formează o unitate (Efes. 5, 31) şi astfel, soţul cu soţia sa este în gradul zero, închizîndu-se la nevoie cu un cerc mare. Soţul cu părinţii soţiei, adică socrii săi este în gradul întîi ca şi cu proprii săi părinţi ; cu fraţii soţiei, adică cumnaţii în gradul al doilea, etc. -Fratele soţului cu sora soţiei sînt în gradul al patrulea, etc.
328. - Tata şi Iluştrii. Bărbatul care s-a căsătorit cu o văduvă cu copii, el împrumută acestor copii nume de tată, iar copiii soţiei sale devin fii ai lui vitregi, adică fiaştri, ţinînd pentru ei locul părintelui pierdut. Astfel, dacă ar muri şi această soţie, el nu poate lua pe fiica sa vitregă, fiind în gradul întîi, ca cel ce s-a făcut un trup cu mama ei (l Cor. 6,16; Efes. 5, 31). Acelaşi nu poate lua nici pe nepoata după fiica sa vitregă fiind în gradul al doilea ca şi la înrudirea de sînge, etc.
329. - Doi soţi văduvi, fiecare avînd copii din căsătoriile anterioare, au făcut ca şi copiii lor să devină dubli fraţi vitregi, unii după tată, alţii după mamă. Dacă unul din aceşti soţi devine iarăşi văduv, el nu poate lua pe fiica (fiul) soţiei sale, fiind în gradul întîi ca şi cu fiica sa legitimă, etc. Deasemcnea, fraţii vitregi, fie că locuiesc în aceeaşi casă, fie tă ei vor fi rămas la casele lor fiind majori, nu mai pot contracta între ei căsătorii, fiind în gradul al doilea, nici între copiii lor, fiind în gradul al patrulea ca veri primari, etc, ca şi la înrudirea de sînge. Dar nepoţii lor, în gradul al şaselea, se pot căsători, fiindcă nu sînt rude de sînge direct.
330. - Două familii, - una în linie dreaptă, alta în colaterală, adică tatăl şi fiul (vitreg gri) nu pol lua două surori (gr.2) fiind în gradul al treilea. -Aceiaşi, nu pol lua unul pe mătuşa (unchi, tanti) şi celălalt pe nepoatele ei de frate (gr.3), fiind în gradul al patrulea. -Aceiaşi, nu pot lua două vere primare (gr.4) fiind în gradul al cincilea cu amestecare de nume, adică, soţia tatălui ar mai deveni şi soacră pentru vara ei, iar vara sa, soţia fiului său, l-ar deveni acum şi noră. Aceiaşi, pot lua pe mătuşă şi pe nepoata ei de vară primară, (gr.5) căci sînt în gradul al şaselea, iar amestecarea de nume dispare.
331. - Bunicul şi nepotul de fiu (fiastru) nu pot lua pe bunică şi pe nepoata ei de fiu (gr.2) fiind în gradul al patrulea, cu amestecare de nume. -Aceiaşi, nu pot să ia pe străbunică şi pe strănepoata de fiu (fiică) fiind în gradul al cincilea. - Aceiaşi nu pot să ia nici două vere primare, fiind în gradul al şaselea cu arhestecare de nume, devenind cumnaţi după soţiile lor.
332. - Bunicul şi nepotul de fiu (fiică), fiaşlri, (gr.2) pol lua pe răsbunica şi răsnepoata ei de fiu (fiică), fiaştri, (gr.4) fiind în gradul al şaselea, nefiind amestecare de nume.
Aceiaşi, pot lua pe mătuşă şi pe nepoata ei după soră (frate), fiind în gradul şase, nefiind amestecare de nume. -Aceiaşi, pot lua pe mătuşa şi nepoata ei după vara primară, fiind în gradul al şaptelea, cu neamestecare de nume.
333. - Străbunicul şi strănepotul de fiu (gr.3) nu pot lua două surori, (gr.2) fiind în gradul al cincilea. Aceiaşi, nu pot lua două vere întîi (gr.4), deşi sînt în gradul şapte, fiindcă este amestecare de nume, adică bărbaţii devin cumnaţi după soţiile lor, vere întîi. -Aceiaşi, pot să ia pe mătuşă şi pe nepoata ei, fiica fratelui, (sora gr.3) căci sînl în gradul al şaselea, fără a fi amestecare de nume.
334. - Cel ce se căsătoreşte a doua oară, din rudele de sînge ale fostei lui soţii, nu poate lua pe cumnata, sora fostei soţii, fiind în gradul al doilea, ca şi cu sora sa de sînge; -nici pe fiica, nepoata sau strănepoata aceleiaşi cumnate, fiind în gradul al treilea, al patrulea şi al cincilea; -nici pe vara primară a fostei soţii, fiind în gradul al patrulea, şi nici pe fiica ei, fiind în gradul al cincilea; -nici pe vara a doua a fostei lui soţii, fiind în gradul al şaselea cu amestecare de nume, adică pe lîngă că este cumnat de vară,, ar deveni acum şi soţ.
335. - Rudenia colaterală de încuscrire, se opreşte de la căsătorie pînă la al cincilea, al şaselea, ba chiar şi al şaptelea grad inclusiv, cînd este amestecare de nume. Doi fraţi (gr.2) nu pot lua
două surori (gr.2) fiind în gradul al patrulea, în plus amestecare de nume, adică pe lîngă numele de fraţi ar deveni în reciprocitate şi cumnaţi; -Aceiaşi fraţi nu pot lua pc mătuşă (unchi, tante) şi pc fiica fratelui ei, (gr.3) fiind în gradul al cincilea; -Aceiaşi, nu pot lua două vere primare, (gr.4) fiind în gradul al şaselea cu amestecare de nume, însă unul poate lua pe fiica unuia dintre ei, aceste două vere întîi, fiind de gradul al şaptelea, etc.
336. - Unchiul şi nepotul de frate, (soră gr.3) nu pot lua pe mama şi pe fiica ei, (gr.l) fiind în gradul al patrulea. - Aceiaşi, nu pot lua pe mătuşă şi pe nepoata ei după fiică (fiu) căci sînt în gradul al cincilea. Unchiul şi strănepotul de frate, (gr.4) nu pot lua pe mama şi pe fiica ei, fiind în gradul al cincilea cu amestecare de nume; -Aceiaşi, nu pot lua pe mama şi pe nepoata ei de fiică, fiind în gradul al şaselea; -Insă aceiaşi pot să ia pe mătuşă şi pe nepoata ei de soră, fiind în gradul al şaptelea.
337. - încuscrirea a trei familii se opreşte pînă la al treilea grad inclusiv, astfel: Tatăl (mama) vitreg, în văduvie nu poate lua pe soţia văduvă a fiului său vitreg, fiind în gradul întîi; - Acelaşi nu poate să ia pe fiica vitregă a cumnatului său, fiind în gradul al treilea cu ea. -Acelaşi, dacă a avut pe soţia unchiului răposat, nu mai poate lua şi pe nepoata ei de frate (gr. 3) fiind în gradul al treilea ca şi unchiul răposat; -Acelaşi, dacă a avut pe mama, nu mai poate lua şi pe nora ei după fiul ei vitreg mort, căci sînt în gradul al doilea; -Acelaşi, nu poate lua pe fiica vitregă (gr. 2) a fiicei sale vitrege (gr. l), socotindu-se ca bunic în gradul al doilea; -Acelaşi, nu poate lua pe soţia a doua a cumnatului său, care urmase după moartea sorei sale, căci sînt în gradul al doilea. De asemenea, tatăl şi fiul vitreg nu pot lua soacra şi pe nora ei căci sînt în gradul al treilea; -Doi fraţi nu pot să ia pe mama şi pe fiica ei vitregă, sau pe soacra şi pe nora ei, fiind în gradul al treilea.
338. - Căsătoria după trei neamuri este slobodă numai în astfel de cazuri: un văduv poate lua pe cumnata cumnatului său, adică pe soţia fratelui cumnatului său răposat, fiind în gradul al patrulea; -Doi fraţi pot lua pe nora şi pe mama ei după fiul ei vitreg, fiind în gradul (3) al patrulea; -Aceiaşi pot lua pe bunică şi pe nepoata ei după fiu (fiică) fiind în gradul al patrulea; - Aceiaşi pot lua pe mătuşă şi pe nepoata ei după frate, fiind în gradul al cincilea. Doi cumnaţi pot lua pe mătuşa şi pe nepoata ei de frate fiind în gradul al cincilea.
339. - înrudirea spirituală ca naş la sfîntul botez, nu şi la căsătorie, s-a hotărîl în sinodul VI ecumenic, c. 53, superioritatea ei constând în măreţia tainei- şi nu în mulţimea gradelor, oprindu-se numai pînă la al treilea grad inclusiv. Astfel, naşul nu poate lua pe fina sa fiind în gradul întîi ca şi cu fiica sa proprie; Acelaşi naş nu poate lua nici pe mama sau pe fiica finului său, fiind în gradul al doilea; -Acelaşi nu poate lua nici pe sora finului, fiind în gradul al treilea. Fiul naşului nu poate lua pe fina tatălui său, fiind în gradul al doilea. Acelaşi nu pote lua nici pe sora finului tatălui său şi nici pe mama ei, fiind în gradul al treilea. Un băiat şi o fată botezaţi de acelaşi naş nu se pot căsători, fiind în gradul al doilea. Un bărbat nu poate lua pe soţia fratelui său din botez, fiindu-i cumnată spirituală de gradul al doilea. Ginerele văduv nu poate lua pe fina socrului său, ca ceea ce este soră cu fosta lui soţie, în gradul al doilea. Băiatul botezat de soţ, iar fata de soţia lui, aceşti copii nu se pot căsători, fiindcă sînt fini la amîndoi soţii, iar ei fraţi în gradul al doilea. Acelaşi bărbat nu poate lua pe rînd două femei botezate de acelaşi naş, fiind surori în gradul al doilea. Dacă cineva va fi naş al propriului său copil, el trebuie să se despartă de soţia sa, ca cei ce au devenit fraţi (cumetri) duhovniceşti... (V. Botezul).
340. - La înrudirea spirituală este îngăduită căsătoria: cumătrul poate să ia pe sofa cumătrului (tatăl finului), fiind în gradul al patrulea. Fratele naşului poate să ia pe sora finului fratelui său, fiind în gradul al patrulea. Doi fraţi trupeşti pot lua două fete botezate de acelaşi naş, fiind în gradul al patrulea. Copilul botezat de socru poate lua pe fata botezată de ginere, deşi ar fi în gradul al treilea, însă sînt îndepărtaţi prin familii diferite.
341. - Rudenia prin adopţiune sau înfiere (luare de suflet) se opreşte de la căsătoria copilului adoptat, pînă la al treilea grad inclusiv cu rudele ambilor părinţi adoptivi, fiindcă el a devenit fiul lor. Astfel, copilul adoptiv, nu poate să ia pe mama adoptivă fiind în gradul întîi. -Acelaşi, nu poate lua nici pe sora tatălui său, sau a mamei sale, fiind în gradul al treilea. Tatăl adoptiv nu poate lua pe sora fiului adoptiv, fiind în gradul întîi. -Acelaşi, nu poate lua nici pe soţia fiului adoptiv, fiind în gradul întîi. -Acelaşi, nu poate lua pe fiica fiului adoptiv, fiindu-i nepoată în gradul al doilea.
342. - întrucît, nunta se face cu veselie, iar Domnul a zis că oamenii înainte de potop mîncau, beau şi se însurau (Matei 24, 38-39), biserica a oprit a se face nunta în timpul posturilor, fiind un timp de pocăinţă şi smerită rugăciune. Astfel, se opreşte a se face nunta: în postul Naşterii Domnului de la 14 noiembrie pînă la Botezul Domnului de la 6 ianuarie; Tot postul mare şi săptămîna Pastelor pînă la Duminica Tomii; postul Sf. Apostoli din Duminica Rusaliilor pînă la 29 iunie; postul Sfintei Marii de la 1-15 august; 29 august la 14 septembrie şi în toate miercurile şi vinerile de peste an. Pentru cazuri excepţionale, logodnicii trebuiesc îndrumaţi la episcopul locului ca să chibzuiască asupra dezlegării cînd nunta se face fără muzică şi fără veselie, avînd de suportat şi o canonisire cum o va aprecia arhiereul (v. Postul).
343. - Slujba căsătoriei fiind un act juridic şi indisolubil, se face în public, fiindcă soţii vor trăi în societate, avînd ca martori şi îndrumători în viaţa de căsnicie pe naş şi naşă. Ea se face în biserică după slujba liturghiei; dar se poate face şi în altă vreme a zilei. Numai excepţional, se poate face şi în afară de biserică. Preotul trebuie să consemneze în registrele parohiale orice căsătorie potrivit regulamentelor în vigoare (V. Tainele).
344. -"Dacă cineva ar ademeni şi ar silui o fecioară nelogodită şi ar ţine-o în ascuns ca o concubină, să se afurisească, şi să nu-i fie iertat a lua altă femeie, ci pe aceea care a ales-o, chiar de arfi săracă". (Apost. 67).
345. -"Deoarece în unele eparhii s-a dat voie citeţilor şi cîntăreţilor să se căsătorească, sfiitul sinod a hotărît să nu li se îngăduie a lua soţie eterodoxă. Iar, cei ce au avut copii dintr-o astfel de căsătorie, dacă au apucat să-i boteze, la eretici trebuie să-i aducă la comuniune cu biserica cea sobornicească. Dacă nu i-a botezat, n-au voie să-i boteze la eretici, iudei sau păgîni, afară de cazul cînd persoana cu care se căsătoreşte, ar făgădui că vine la credinţa ortodoxă. Iar, dacă cineva, ar călca această hotărire a sfiitului sinod ,săfie pedepsit după canoane, cu depunerea din treaptă sau afurisire". -IV ee. 14.
346. -"Sfiitul Sinod a hotărît ca cei ce răpesc femei sub motiv de căsătorie, sau cei ce colaborează cu ei, sau cei ce ajută prin înţelegere cu răpitorii, dacă vorfi clerici să se caterisească, iar dacă vor fi mireni să se anatematisească". (IV, ec. 27 egal cu VI, ec. 92.)
347. - Sfînta Scriptură ne învaţă aşa- "Nu vei intra la nici o nidenie a trupului tău spre ai descoperi nişinea. (Lev. 18, 6- 20). Sfiitul Vasile a înşirat în canoanele sale cîteva din căsătoriile oprite, lăsînd 4 sub tăcere pe cele mai multe, însă printr-amîndouă felurile nu s-a adus folos; ca să nu se spurce scrierea prin cuvinte, a însemnat necurăţiile cu numiri generale, prin ceea ce ne arată îndeobşte căsătoriile nelegiuite, trecînd cu vederea mulţimea cuvintelor mşinoase. întrucît, prin tăcerea şi necunoaşterea opririi căsătoriilor nelegiuite, se tulbură însăşi firea, noi am socotit să le precizăm mai lămurit, hotărînd ca de acum încolo, cel ce se va împreuna cu vara întîi şi a doua prin legătura de căsătorie, sau tatăl şi fiul cu mama şi cu fiica, sau tatăl şi fiul cu două surori, sau mama şi fiica cu doi fraţi, sau doi fraţi cu două surori, să fie canonisiţi şapte ani, despărţindu-se şi de această căsătorie nelegiuită". -VI ec 54.
348. -"Nu este iertat bărbatului sau femeii ortodoxe să ia în căsătorie soţ eretic. Dacă cineva va face aşa ceva, să se anuleze şi să se dezlege nelegiuita căsătorie, căci nu trebuie a uni cele neamestecate, nici să se împreune oaia cu lupul, nici păcătoşii să se facă părtaşi cu Hristos. Cei ce vor călca cele de noi hotărîte, să se afurisească. însă, dacă doi soţi încă înainte de a se face creştini s-au căsătorit legal, apoi unul dintre ei s-ar conveni la lumina adevărului creştin, iar celălalt va rămîne în necredinţă, dar doreşte să trăiască mai departe cu soţul cel credincios, sau invers, cel credincios cu cea necredincioasă, după zisa apostolului, să nu se despartă, fiindcă bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbat" (I Cor. 7,14). vi ec 72.
349. -"Dacă femeia, al cărei bărbat este dus, şi despre care nu se ştie unde este şi se căsătoreşte cu alad înainte de a se încredinţa despre moartea primului soţ, se canoniseşte ca o preacurvă. La aceeaşi canonisire se supun şi femeile ostaşilor, care se mărită întrucît nu ştiu de bărbaţii lor; tot aşa se canonisesc şi femeile care nu aşteaptă pe bărbaţii lor care lipsesc. Totuşi, aceste cazuri au iertare, în măsura în care bănuiala de moarte a soţidui a fost mai mare sau mai mică. Femeia care s-a măritat din neştiinţa cu un bărbat pe care l-a lăsat soţia pentm o vreme, apoi ea fiind alungată că i-a venit bărbatului soţia celui dintîi, deşi ea s-a căsătorit din neştiinţă, ea se socoteşte ca o preacurvă; cu toate acestea, nu i se interzice altă căsătorie unei astfel de femei; dar mai bine ar fi dacă ar rămîne văduvă. Dacă după un timp oarecare, ostaşul a cănii soţie s-a măritat cu altul din cauza lipsei îndelungate, iar el, s-ar întoarce acasă şi ar voi să-şi ia pe fosta lui soţie, din cauza neştiinţei, femeia să se ierte, precum şi bărbatul care s-a căsătorit cu ea prin a doua nuntă". -VI ec. 93.
350. -"Cel ce va lua în căsătorie pe o femeie care a fost căsătorită cu altul, logodnicul cel dintîi fiind încă în viaţă, acela să fie socotit ca un preacurvar". -VI ec. 98.
351. -"Fetele care s-au logodit, şi în urină au fost răpite de alţii, sinodul a hotărît ca să se dea înapoi celor logodiţi cu ele de la început, chiar dacă ar fi suferit şi silă de la răpitori". -Ancira 11.
352. -"Logodindu-se cu o fecioară, iar mai înainte el necinstise pe sora lui rămasă gravidă şi, după ce s-a cununat cu cea logodită, sora lui necinstită s-a sinucis, sinodul a hotărît ca toţi ce au ştiut de aceste fapte şi n-au oprit-o, să se primească la pocăinţă împreună cu cei ce stau în biserică, după zece ani de canonisire, respectînd treptele hotărîte". -Ancira 25.
353. -"Femeia care se va mărita cu doi fraţi succesiv, să nu se împărtăşească pînă la moarte. Dacă în faţa pericolului morţii, ar făgădui că va desface căsătoria şi se va însănătoşi, din milă va fi primită la pocăinţă şi împărtăşire. Dacă femeia sau bărbatul va muri într-o astfel de căsătorie, atunci soţul rămas în viaţă cu mare greutate va fi primit la pocăinţă prelungindu-i-o spre sfirşitul vieţii". -Neoccz. 2.
354. -"De asemenea, s-a hotărît ca fui clericilor, să nu se căsătorească cu paginii sau cu ereticii". - Cart. 21.
355. -"Nu se cuvine ca cei ce sînl clerici ai bisericii, să unească cu nebăgare de seamă pe fiii lor cu ereticii, prin legătura căsătoriei". -Laod. 10.
356. - "Nu trebuie a se încheia căsătorie cu nici un fel de eretic, sau a da pe fii sau fiice după eretice, ci numai ducă ar făgădui că s-ar face creştini". - Laod. 31.
357. - "Cel ce a răpit femeia logodită cu altul, nu se cade a-l primi la spovedanie pînă ce nu va lăsa acea femeie spre a o lua logodnicul de la început, dacă acesta mai vrea să o ia înapoi".-
"Cel ce a răpit pe o fecioară liberă, el n-o poate ţine, ci s-o dea înapoi părinţilor, sau tutorilor ei; iar, dacă aceştia vor să o lase lui de soţie, să cadă la învoiala căsătoriei, fără a se sili cineva. Insă, cel ce şi-a luat soţie prin mijloace de siluire, de necinste, sau răpire pe ascuns, trebuie supus la o canonisire grea de patm ani, pentm curvie şi anume: în primul an să stea plîngînd la uşa bisericii, în al doilea an să asculte mgăciunea din fundul bisericii, în al treilea an să stea la biserică, la mgăciune cu ceilalţi şi numai după patm ani să se primească la împărtăşire". - Sf. Vasile 22.
358.- "Penlni cei ce s-au căsătorit cu două surori, sau cele ce s-au căsătorit cu doi fraţi, noi am trimis o scrisoare a cărei copie am trimis-o evlaviei tale. (c. 87). Iar, cel ce a luat pe so[ia fratelui său, nu va fi primit la pocăinţă înainte de a se despărţi de ea". - Sf.Vasile 23.-
359. -"Cel ce s-a căsătorit cu o femeie pe care mai înainte a necinstit-o, se va supune canonisirii (pe patru ani c. 22), dar se îngăduie apoi, să trăiască cu ea". -Sf.Vasile 25.
360. -"Curvia nu este nuntă şi nici început de nuntă. De aceea, dacă este cu putinţă e bine să se despartă cei ce s-au luat prin curvie. Iar, dacă ei stămiesc să trăiască împreună, să fie supuşi la canonisire pentm curvie (7 ani) şi apoi să li se îngăduie a trăi împreună, ca să nu se întîmple ceva mai rău". -Sf. Vasile 26.
361. -"Nu este vreun vechi canon contra celor ce răpesc fetele, dar eu îmi dau o părere că răpitorii şi complicii lor trei ani să fie scoşi de la nigăciunile bisericii (c. 22). Iar, pentm fetele răpite cu voia lor, nu se poate spune ceva dacă pînă la cununie nu s-a întîmplat nici-o necinstire. Văduva poate dispune de sine cum voieşte, iar dacă se preface că a fost răpită, noi nu ne ocupăm de aparenţele exterioare ale acestui caz". -Sf. Vasile 30.
362. -"Fecioarele care se duc după bărbat fără voia tatălui lor, curvesc. Impăcîndu-se cu părinţii (fetei şi băiatului), se pare că fapta se îmbunătăţeşte (spre admiterea căsătoriei), însă nu se vor primi la împărtăşire degrab, decît după o canonisire de trei ani". - Sf. Vasile 38.
363. -"Tînăra, care fără voia stăpînului său tată, s-a dat pe sine unui bărbat, a curvit. Iar căsătoria care se încheie mai pe urmă cu învoire, este valabilă. Deci cea dintîi este curvie, iar cea de pe urmă este căsătorie". -Sf. Vasile 40.
364. -"Femeia care în văduvie este stăpînă pe sine, se poate căsători fără a fi vinovată, dacă nu este nimeni care i s-ar putea opune legal, căci apostolul zice: Dacă îi va muri bărbatul, femeia este slobodă să se mărite cu cine voieşte, numai să fie întru Domnul". (I Cor. 7, 39) - Sf. Vasile 41.
365. -"Căsătoria făcută fără voia părinţilor sau a tutorilor, este curvie. Dacă tatăl sau tutond este în viaţă, tinerii căsătoriţi stau sub vuwvăţia curviei pînă ce li se va aproba căsătoria, căci numai cu aprobarea lor se întăreşte nunta". -Sf. Vasile 42.
366. -"Femeia, care fără să ştie, s-a măritat cu un bărbat pe care l-a lăsat soţia pentm un timp şi, apoi ea a trebuit să-l lase, căci s-a întors la el soţia dintîi, ea a curvit din neştiinţă. Deci, ea nu se opreşte de a nu se căsători, însă ar fi mai bine să stea necăsătorită". -Sf. Vasile 46.
367. -"Căsătoria între persoanele cu înrudire oprită de canoane, de se va dovedi că s-a făcut din năzuinţa păcatelor omeneşti, va primi canonisirea preacurvarilor după ce se vor despărţi". -Sf. Vasile 68.
368. -"Vom arăta obiceiul care are la noi puterea de lege, fiindcă s-a primit de la bărbaţii sfinţi care ne-au dat legile canonice. Iată-l: Dacă cineva, se va căsători ilegal cu două surori, niciodată să nu fie recunoscută astfel de căsătorie şi nici să fie primit a intra în biserică, pînă ce nu se vor despărţi. însă, pentm că Diodor, episcopul Torsului a îngăduit acest lucm şi, l-a susţinut în scris, întemeindu-se pe Levitic 18, 18, unde se îngăduie căsătoria simultană a două femei (surori), eu răspund că legea veche a căsătoriilor nu obligă decît pe cei ce trăiau în ea. (Rom. 3,19), căci astfel, ar trebui să respectăm şi tăierea împrejur, sabatul şi să nu mîncăm cele de ea oprite. Nu este drept să respectăm acele rînduieli care ne satisfac poftele noastre, iar, acele rinduieli care nu ne plac, să le anulăm cu legile slobozeniei lui Iisus Hristos. La întrebarea: dacă cineva poate să ia de soţie pe cumnata sa, eu am răspuns că nu se poate, cum este adevărat după lege. -Numai legiuitond poate să facă adaosuri la lege, iar cel ce este pus să o împlinească, n-are acest drept... S-a oprit hotărît influienţa păcatelor paginilor (Lev. 18, 3)... Noi nu trebuie să ne ferim numai de păcatele cele scrise direct, ci şi de cele nescrise, care se cuprind în cele deja scrise... Poate unii, vor aduce obiecţia, că această lege n-a interzis tatălui şi fiului să aibă aceeaşi femeie şi, cu toate acestea, proorocul zice: Tatăl şi fiul au curvit cu aceeaşi femeie (Amos. 2, 7). Cîte păcate diavoleşti n-au fost născocite de oameni, pe care ScripUira le-a trecut cu tăcerea, penlni a nu se înjosi demnitatea ei prin arătarea numirilor mşinoase! Ea s-a mărginit, doar să le arate în tenneni generali cum spune Sf. Pavel. cînd el a zis că desfrinarea şi toată necurăţia să nu fie pomenite între voi, aşa cum se cuvine sfinţilor (Efes, 5,3).
Prin cuvîntul desfrînare, el înţelege toate murdăriile pe care bărbaţii şi femeile pot să le facă între ei, aşa că trecerea sub tăcere a anumitor păcate nu înseamnă că se îngăduie celor păcătoşi ca să le facă, adică să aprobe căsătoria cu două surori, despre care legiuitorul n-a vorbit nimic; ci dimpotrivă, vă spune: Să nu intri la femeia, rudenia ta, ca să-i descoperi goliciunea (Levitic 18, 16) în care se vorbeşte şi despre această înrudire, fiindcă nimic nu-i este mai apropiat omului decît soţia sa, ca ceea ce este un trup cu el. Insă, sora soţiei lui devine rudenie a bărbatului, ca soră, căci după cum el nu poate lua pe mama soţiei lui, nici pe fiica soţiei lui pentru că el nu se poate căsători nici cu propria sa mamă, nici cu propria sa fiică, tot aşa nu i se poate îngădui să ia pe sora soţiei ca şi pe propria sa soră. De asemenea, nici femeia nu se poate căsători cu cumnatul ei devenindu-i frate, căci sînt aceleaşi legi pentru amîndouă felurile de înrudire.
"Deci, pe toţi cei ce mă întreabă cu privire la căsătorie, îi sfătuiesc că timpul vieţii acesteia este scurt şi timpul lumii acesteia trece şi, cei ce au femei să fie ca şi cei ce n-ar avea (I Cor. 7,29). Iar, dacă cineva îmi va spune cele din Facere: "Creşteţi şi vă înmulţiţi" (7, 9), eu îi voi răspunde că nu ştie să facă deosebire între felul de a fi al epocilor diferite, cînd legile au fost date. A doua căsătorie, este numai un remediu de potolire a poftelor, dar nu un mijloc de încurajare al dezmăţului. Dacă nu se poate înfrîna, să se căsătorească, zice Sfînlul Pavel (I Cor. 7,9), deci, căsălorindu-se, ei nu pot să calce legea. Această patimă nişinoasă ar putea ea oare să orbească atît de mult, pe cei ce-i stăpînesc, încît să ajungă a nu mai cunoaşte legea naturii care a făcut deosebire între aceste uniri? Atunci cum s-ar mai numi copiii care ar ieşi dintr-o astfel de căsătorie? Vor fi ei fraţi sau veri? Confuziunea înmdirii le-ar putea da un nume amestecat".
"O, omule, să nu faci pe mătuşa să devină (prin căsătoria ei cu tine) mama vitregă a copiilor tăi (cu fosta soţie, sora ei) şi astfel cea care trebuie să iubească ca o mamă (pe copiii soră-sei), să devină o mamă vitregă plină de ură. Urîciunea acestor fel de mame vitrege, este atît de grozavă, că ea trece şi asupra mamei moarte a copiilor. Duşmanii încetează cu ura lor, cînd cei pe care i-aii urît mor, mamele vitrege încep ura numai după ce soţiile precedente au murit, lată ce am voit să-ţi spun pe scurt. Dacă cineva voieşte să se căsătorească după lege îi este deschisă toată lumea care-l înconjoară, însă dacă năzuinţele sale sînt pătimaşe, el este dator să se stăpînească şi să înlăture poftele cele rele, pentm ca el să devină sfînt şi să înlăture poftele cele- rele, pentm ca el să devină sfînt şi cinstit cu tnipul său, înlătxirîndpoftele păcătoase" (I Tes. 4,4). -Sf. Vasile 87.
369. - "Clericul care este chemat să slujească o căsătorie nelegiuită (între rude), dacă el ştie că este nelegiuită, nu se cuvine a săvîrşi slujba şi a se face părtaş la păcate străine". -Timotei ii.
370. -"Canonul sinodului VI ec. 98, osîndeşte ca pe un preacurvar pe cel ce ia în căsătorie pe cea logodită legal cu altul", -ioan Post. 22.
371. -"Canonul sinod. VI ecum. 72, hotărăşte că dacă un ortodox se căsătoreşte cu o femeie eretică, nunta să fie fără valoare şi căsătoria să se desfacă, iar de vor stand în această căsătorie, să se afurisească". -Ioan Post. 23.
372. -"Preotul, care va lua soţie încă fiind mirean, şi se va afa mdă de a lui, care după lege nu poate s-o ia, acel preot să ţină numai scaunul de la sobor cu alţi preoţi, iar, de dregătoria preoţiei, să fie cu totul lipsit; ci nu numai de Liturghie, ci şi de toate slujbele bisericeşti; să se ţie numai scaunul, cum am zis, adică, să şază în rind cu alţi preoţi. Şi această iertăciune s-a făcut şi s-a dat să şază în rind, căci s-a făcut acel lucni al nunţii fără de lege, neştiind el, dar a blagoslovi o slujbă nu-i dau lui voie purtătorii de Dumnezeu Părinţi, dar cumva să şi blagoslovească el pe altul? Cînd el trebuie să-şi poarte grija de păcatele sale, că blagoslovenia este darul Sfînlului Duh şi dare către alţii şi unul ca acela nimic nu se amestecă nici darului, nici sfinţeniei de la Duhul Sfînt, pentm păcatul amestecării de sînge care l-a făcut şi dacă, de vreme ce n-are dintr-acel dar, cum va putea să dea altui om lucni care n-are? Cel ce dă către alţii şi blagoslovenie şi sfinţenie, iar cel ce n-are cum va putea să dea? Ce voi mai zice că nici pe ascuns, nici pe faţă să îndrăznească a blagoslovi nici să pricestuiască pe vreun om, că aju/ige lui numai şederea în scaunul preoţilor, iar altă treabă bisericească să nu slujească, cum am zis mai sus; fără să se roage lui Dumnezeu cu lacrimi să-i ierte fărădelegea amestecării de sînge, care a făcut şi acea nuntă fără de lege să se despartă şi el mai mult, către femeia aceea să nu mai meargă, deci de va face aşa să nu se lipsească de scaun, iar, de nu se va despărţi, nu numai de scaun să se lipsească, ci şi cu încă acea femeie fără de lege, care a luat-o, să fie afară de biserica lui Hristos, pînă vor veni spre pocanie să se despartă unul de altul, atunci să-i primească, iar, de nu vor suferi, să se despartă unul de altul de voie, atunci să se despartă cu sila omenească, adică cu judecata de afară". -ILT, 82.
373. -"De se va afla cineva cu soacra sa tmpeşte, adică să facă păcat cu mama logodnicii lui, sau cu altă mdenie după tmp a ei, mai înainte de blagoslovenia nunţii, atunci să nu se făcă acea nuntă, ci să se oprească. Iar, dacă se va fi blagoslovit cu femeia lui, atunci îi va fi venit acel păcat de va fi făcut împreunare de sînge, atunci nunta să nu se despartă, ci numai să se canonisească cei ce au făcut amestecare de sînge. Iar, canonul lor este ani doisprezece, şi-l vor tăia mai puţin, de vor vrea să facă post, metanii şi milostenii". -ILT, 238.
374. -"Cine va însura feciori şi fete, cu cei de altă credinţă, să aibă pocanie cinci ani, aşijderea şi preoţii cei ce-i vor cununa să aibă pocanie trei ani afară de biserică".

CĂSNICIA

2009-09-16T01:17:00.000-07:00

CĂSNICIA
416. -Biserica nra fixai soţilor un program de convieţuire, căci nu poate intra în amănuntele zilnice, ci a lăsat totul la conştiinţa lor şi la posibilitatea de a se iconomisi unul pe altul, potrivit cu natura, mijloacele şi idealul fiecăruia. în general, soţii au datoria de a se ajuta unul pe altul şi la voie bună şi la necaz şi, mai ales, la greutăţi de boală şi de viaţă socială. Crcdincioşia unuia faţă de altul trebuie să fie sfîntă, copiii să fie bine crescuţi, gospodăria bine chibzuită şi, demnitatea morală şi socială cu grijă păstrată. "Căsătoria să fie păzită în toată cinstea şi palul să fie nespurcat, căci Dumnezeu va judeca pe curvari şi pe preacurvari" (Ev. 13,4).
417. -"Iar, cei ce sînt legaţi prin căsătorie, trebuie să fie loruşi judecători; fiindcă au auzit pe Pavel, care scrie că este lucru cuviincios a se îndepărta unul de altul, la un timp prin consimţămînt, pentru ca să slăruiască în rugăciune şi apoi să se aproprie" (I Cor. 7, 4). -Dionisie 3.-
418. -"Celor căsătoriţi legal, apostolul le zice: "Să nu vă lipsiţi unul de altul, decît numai prin înţelegere, pe un anumit timp, ca să vă îndeletniciţi cu rugăciunea şi apoi iar să vă împreunaţi, ca să nu vă ispitească satana pentru neînfrînarea voastră" (I Cor. 7, 5). Insă, este de trebuinţă de a se feri de împreunare sîmbăta şi duminica, pentni că în aceste zile, se aduce Domnului jertfa cea duhovnicească" Timotei 13.
419. -"Preoţii şi diaconii nu se opresc de la amestecare cu femeile lor, fără numai la zile ce vor să slujească liturghie, atunci trebuie să se slăpînească... Drept aceea, trebuie într-acea zi să se ferească de pofta trupească". 1LT, 99.
420. -"Nu s-a oprit bărbahd şi femeia de la împreunarea trupească, decît numai cînd vor să se pregătească pentni rugăciune şi sfînta împărtăşanie".-\W, i7o.
421. -"Trebuie să ştim, că cei ce se însoţesc prin nuntă, s-au legat de la Dumnezeu şi sînt curaţi cu chemarea Celui curat. Deci, trebuie să păzească unul faţă de altul nunta nespurcală şi să vieţuiască in pace şi evlavie. Cei ce s-au unit de la Dumnezeu cu cinste, curăţie şi dragoste, să păzească însoţirile într-un cuget cu pace ca un mare dar, pentru că vor răspunde de ea alături de celelalte îndatoriri dumnezeieşti..., îngrijindu-se nu numai de tmp ci şi de sufletul lor, căci numai aşa Dumnezeu va fi cu ei. Să-şi crească copiii cu fiica lui Dumnezeu (Efes. 6,4), să facă milostenie ca să se mînluiască". Sim. Tes. V, 282.
422. -"Bărbatul şi muierea să nu se afle în pofta tmpească nici sîmbăta, nici dumineca, că într-aceste două zile mai mult se face dumnezeiasca Liturghie; însă: sîmbăta pentm sufletele pristăviţilor noştri, iar dumineca pentm învierea Mînluitondui nostm Iisus Hristos şi aceasta, să fie cu întocmirea amîndurora, adică să fie şi voia bărbatului şi a muierii" -ILT, 171.
423. "...Păzească-se pe sine, cei hirotoniţi de legătura cu soţiile lor cînd vor să slujească liturghie şi după liturghie într-acea zi ca cei ce sînt cinstiţi cu cuminecătură... Deci, dacă nu mai mult, cel puţin în ziua şi în noaptea aceea dinaintea liturghiei şi în cea după liturghie trebuie neapărat a se feri".- Sf. Sini. Tes. IX, 14-15.

CELIBATUL

2009-09-16T01:14:00.000-07:00

CELIBATUL
424. -"Celibatul religios este făgăduinţa de a trăi necăsătorit toată viaţa, numai cu scopiri de a sluji Domnului în toată deplinătatea şi nu altfel. Căsătoria, este legea obştească. Celibatul este o excepţie care îşi are temeiul în daml lui Dumnezeu. Nu toţi pot primi nccăsăloria, ci numai celor ce le este dat" (Maici. 19, i). El este un sfat celor ce se simt în stare să-l împlinească. "Cel ce nu este căsătorit, se îngrijeşte de slujba Domnului, cum să placă mai bine lui Dumnezeu; cine este căsătorit se îngrijeşte mai mult de lucnuile lumii, cum să placă soţiei" (I Cor.7,2,34; I Tim. 5,5). Orice preot este liber să aleagă viaţa de căsătorie sau feciorie celibatară. Astfel, celibatarul are datoria să-şi cerceteze sufletul său dacă poartă în sine acel foc al harului şi a unei credinţe mai tare decît moartea, dacă are voinţă de a duce greul singurătăţii şi al gospodăriei personale prin sine însuşi, dacă are înclinări de a se ocupa cu rugăciunea, slujba şi misiunea bisericească, care să-i ocupe tot timpul, căci altfel se poale înşela. Celibatul este foarte uşor pentru cine îl trăieşte cu vrednicie deplină pentru Dumnezeu, după exemplul proorocilor, apostolilor şi a sfinţilor părinţi din toate timpurile şi, se va bucura de roadele înfrînării şi ale faptelor bune. "Ei nu s-au întinat cu femei, căci sînt feciorelnici şi urmează Mielul oriunde el merge. Ei au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintîi rod pentm Dumnezeu şi pentm Miel". -(Apoc. 14, 4 şi 12-13).
425. -"Deoarece, am aflat, că în biserica romanilor s-a rînduit sub formă dc canon, ca cei ce vor să se hirotonisească întm diacon sau preot, să declare că nu vor mai avea legături cu soţiile lor, noi urmînd vechiul canon al apostolilor şi rînduielii fireşti, voim ca însoţirile cele legale ale sfinţilor bărbaţi să aibă tărie şi de acum încolo şi, să nu se despartă de soţiile lor şi nici să se oprească de împreunare cuviincioasă la vreme potrivită". -"Drept aceea, dacă cineva se afă vrednic de hirotonie în ipodiacon, diacon sau preot, să nu fie oprit de la promovarea în această treaptă, din pricină că trăieşte cu soţia sa legitimă, că se va despărţi de soţia sa legitimă, ca nu cîndva prin
această măsură să se defaime nunta cea după lege şi binecuvîntată prin prezenţa lui Iisus căci cvanghelicescul glas strigă: "Ceea ce Dumnezeu a împreunat, omul să nu despartă" (Maici 19, 6), iar Apostolul învaţă: "Cinstită este nunta şi paful nespurcat" (Evrei 13,4) şi: "Legat eşti cu femeia; nu căuta să te desparţi" (I Cor. 7, 27)". -"Dar, ştim că părinţii care s-au adunat la Cartagina (c. 3,4,19,33, &0),purtînd grijă de viaţa curată a slujitorilor bisericeşti, au hotărît ca ipodiaconii care s&aling de Sfintele Taine precum şi diaconii şi preoţii, să se abţină în anumite vremi de la soţiile lor. Astfel şi noi păşirăm cele orinduite prin apostolii din adîncă vechime şi sînt în vigoare, ştiind că lot lucrul îşi are vremea şi mai ales cel al postului şi al nigăciunii. Căci se cuvine ca cei ce se apropie de dumnezeiescul altar, să se înfiîneze întru toate la vreme cînd
slujesc cele sfnle, ca să poală dobîndi ceea ce cer ei de la Dumnezeu"."Deci, dacă va îndrăzni cineva să despartă dc legătura şi împreunarea cu soţiile cele legitime pe careva dintre cei sfinţiţi, adică pe preoţi, diaconi sau ipodiaconi, lucrînd împotriva canoanelor apostolice, să se caterisească. De asemenea, dacă vreun preot sau diacon îşi va lepăda soţia sub motiv de evlavie să se afurisească, iar dacă stăruie în greşeală, să se caterisească". -VI ec. 13. (Ap. 5,26,51; VI ec. 3,12).
426. -"Pafnutie era episcopul unei cetăţi din Tebaida de sus. El
era atît de cuvios că făcea minuni. El avea un ochi scos în timpul persecuţiei... Episcopii, fiind de părere să facă o nouă lege, prin care să hotărască ca episcopii, preoţii şi diaconii, să s'e despartă de femeile ce le luaseră de soţii cînd erau laici. Pe cînd se cerea părerea fiecăruia,
Pafnutie se sculă în mijlocul celorlalţi episcopi şi ridicînd glasul zise, că nu trebuie să se pună un jug atît de greu clericilor, ca o prea mare asprime, care ar putea fi vătămătoare, că nu toată lumea e în stare a păzi o înfrînare atît de perfectă; şi că femeile lăsate n-ar păzi, poate,
castitatea. El numea castitatea, nunta făcută după lege, că era de ajuns ca cei ce fuseseră admişi în cler, să nu se mai însoare a doua oară, după vechea tradiţie a bisericii, fără să se oblige ca cei ce se însuraseră ca aici, a-şi părăsi femeile. Pafnutie susţinu această părere, cu toate că el nu numai că nu fusese niciodată însurat, dar nu avusese vreodată cunoştinţă cu vreo femeie, fund crescut din copilărie în mănăstire şi făcîndu-se acolo admirat prin deosebita castitate. Toţi episcopii primiră părerea sa". - Sonate, Istoria Dis. I, II.

CERŞETORIA

2009-09-16T01:09:00.000-07:00

CERŞETORIA
427. -Cerşetoria ca meserie, practicată fără voie, este un păcat greu, căci cerşetorul nu-şi foloseşte puterile lui trupeşti şi sufleteşti ca să-şi cîştige pîinea şi înşeală şi exploatează pe alţii ca să mănînce pîine şi sudoarea străină. Talantul capacităţii sale îl îngroapă şi astfel în ziua judecăţii va auzi zicîndu-i-se: "Pe acest netrebnic aruncaţi-I în întunericul iadului, unde este tînguirea şi scrîşnirea dinţilor (Matei 25, 30). De aceea, cel ce primeşte milostenii şi bagă de seamă ca să ia numai cînd nu poate cu adevărat munci şi numai cît are nevoie în acea zi. De asemenea, şi cel ce dă, trebuie să bage de seamă cui dă. Cel ce este cu adevărat în neputinţă de a-şi cîşliga pîinea, poate să cerşească, dar să nu bea şi să fumeze ceea cc capătă. El este dator să se roage pentru cei ce-1 miluesc. Săracii şi neputincioşii sînt lăsaţi de Dumnezeu, ca prin ei, să încerce pe cei ce au şi să le dea prilej de iubire şi dărnicie. Cine pe sărac ajută, pe Dumnezeu împrumută (F. Ap. 9, 39).
428. -"Oricine cere ceva de la tine, dă-i şi nu-i mai cere înapoi, căci Tatăl vrea ca tuturor să li se dea din danuile sale. Fericit este cine dă, potrivit pomncilor Domnului, căci acela este neprihănit. Vai de cel ce ia, căci dacă ia fiind lipsit nu se va osîndi, dar dacă ia fără să fie lipsit, îşi va da seama înaintea lui Dumnezeu, de ce, şi pentm ce a luat şi în ceasul dreptelor cercetări va f întrebai de toate cîte a făcut şi nu va scăpa de acolo pînă ce nu va da înapoi şi cel din urmă ban luat fără nevoie (Matei 5, 26). De aceea s-a zis pe bună dreptate despre acesta: Să asude milostenia ta în mîna la, pînă ce vei cunoaşte bine nevoia celui cămia i-o vei da". Doctrina c. 12 Ap

CIMITIRUL

2009-09-16T01:08:00.001-07:00

CIMITIRUL
429. -Cimitirul este locul dc odihnă unde se îngroapă trupurile celor ce au adormit întru Domnul. El este depozitul unde se păstrează trupul, pînă la învierea şi judecata cea de apoi. El este simt, fiindcă şi trupul creştinului este sfimUt prin rugăciune şi fapte bune, ca o biserică a Duhului Sfînt (i Cor. 3, 16-17). De aceea, marc pomană face, cel ce dăruieşte loc pentru îngropare, îngrijeşte mormintele şi le respectă, fiindcă între sutele şi miile dc răposaţi, se vor găsi şi un număr mare de sfinţi şi, sfînt este lot cel ce s-a mîntuit de păcate (lobii 1-4). Toţi aceştia sînt prietenii lui Dumnezeu (Iacob 2-23) şi sc vor ruga pentru cei ce-i iubesc, răspunzînd la iubirea celor-de pe pămînt (Apoc. 14,3-14).
430. -In cimitirul creştin trebuie să se îngroape numai cei ce au credinţa şi nădejdea învierii şi a dreptelor răsplătiri şi au slujit Domnului cu dragoste şi dreaptă credinţă. în cimitirul creştin nu se poate îngropa: necreştini, eretici, cei ce au murit nebotezaţi, deşi au făgăduit că se fac creştini, sinucigaşii de bună voie, creştinii care au murit nepocăiţi, dispreţuind tainele bisericii. Pentru toţi aceştia, ca şi cei arşi la crematoriu, nu li se poale face nici un fel de slujbă şi mai ales, să li se scoată miride.
431. -"Drept credincioşilor bisericii, nu le este îngăduit să meargă la cimitirele sau la mormintele celor morţi şi ereticilor pentru / rugăciune sau vindecare. Unii ca aceşlia, de vor fi drept credincioşi, să se afurisească pentru o vreme, iar, de se vor pocăi şi sc vor spovedi că au greşit, să fie iertaţi"

CÎNTAREA BISERICEASCĂ

2009-09-16T01:06:00.000-07:00

CÎNTAREA BISERICEASCĂ
432. -Cîntarea bisericească este mijlocul prin care omul îşi închină cugetele sale Domnului şi totodată le îmbracă într-o haină folositoare şi pentru alţii. Ideile rugăciunii se ia din cărţile bisericeşti întocmite pe temeiul Sfintei Scripturi. Ele hrănesc duhovniceşte pe tot cel ce crede şi rîvneşte întru a lăuda pe Domnul. în biserică, slujitorii aduc roadă buzelor, ca jertfă Domnului, folosindu-se şi pe ei înşişi şi pe alţii, de unde aşteaptă o răsplată de la Domnul (Ev. 13,14; Osca 14,2). Şi orice creştin este dator să vorbească în psalmi şi în cîntări duhovniceşti spre a lăuda pe Domnul în toată vremea (Efes 5,19).
433. -"Ce înseamnă şi ce s-a zis de apostoli: "Cînt cu duhul, dar cînt şi cu mintea?" R. "Cîntă cineva cu duhul cînd rosteşte numai cu limba cele cîntate şi, ciulă cu mintea, cunoscînd înţelesul celor cîntale, se veseleşte în contemplarea lor" -Filoc. II, 209,2.
434. -"Cîntarea este o dulceaţă a chitarei, a sufletului, atinsă de cineva dinafară. Iar sufletul, dacă nu-i vine în vremea mgăciunii într-ajutor grăirea tainică în duh, nu se străpunge uşor de cele cîntate. "Căci a ne ruga curn trebuie, nu ştim". La aceasta îl aduce pe cel ce se roagă numai Duhul Sfînt" -Filoc. IV, 297,109.
435. -"Voim ca cei ce vin în biserică spre a cînla, să nu întrebuinţeze strigări necuviincioase, silind firea spre răcnire, nici a pronunţa ceva din cele nepotrivite şi neapropiate de biserică: ci cu multă luare aminte şi cu umilinţă să aducă lui Dumnezeu, priviloml celor ascunse, acest fel de psalmodii. Căci Sfinţitul Cuvînt a învăţat ca fiii lui Izrael să fie evlavioşi" (Lev. 22, 32). -VI ec. 75.
436. -"Afară de cîntăreţii canonici care stau la strană şi cîntă din cărţile de slujbă, nu se îngăduie altora să cînle în biserică, ca să nu facă dezordine." -l.aod.,15.
437. -"Nu este îngăduit citeţilor şi cînlăreţilor a purta orar ca ipodiaconii şi aşa să citească sau să cînle în biserică". -î^iod. 23.
438. -"Nu se cade să se rostească în biserică cînlări alcătuite de oricine, nici să se citească din cărţi neaprobate de biserică, ci numai din cărţile canonice ale Testamentului Vechi şi Nou".

CÎRCIUMA

2009-09-16T01:05:00.000-07:00

CÎRCIUMA
439. -Cîrciuma este bună numai în măsura în care ea satisface nevoile absolut trebuincioase ale vieţii, fără a duce la păcătuire. "Nici unui cleric nu-i este iertai să aibă circiumă. Căci, dacă nu-i este îngăduit nici să intre în circiumă, cu atît mai mult nu va putea sluji altora în această îndeletnicire neîngăduită. Iar dacă va îndrăzni cineva să facă aşa ceva, sau să înceteze de a fi cîrciwnar, sau să se caterisească".-VI ec 9.
440. -"Penlni a se respecta sfinţenia bisericii, nu este îngăduit a se pune în curtea bisericii circiumă, sau tarabă cu mîncări, sau să se facă vreun fel de neguţălorie, căci Mînluiloml nostni şi Dumnezeu ne-a învăţat prin petrecerea Sa în tmp şi ne-a poruncit să nu facem casa Părintelui Său, casă de neguţătorie. El a răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi a izgonit pe cei ce făceau biserica locaş mirenesc (Ioan 2, 16; Mutei 21, 13). Deci, de va săvîrşi cineva această greşeală, să se afurisească". -vi ec. 76.
441. -"Nu se cuvine ca slujitorii bisericii, de la preoţi pînă la diaconi, sau cîntăreţi, sau citeţi, sau paracliseri, sau celor din rînduiala monahilor, să intre în circiumă". -Laod. 24.
442. -"Cine bagă apă în vin şi-l vinde, în cinci ani şi metanii 66pe zi să se canonisească". -PBG, 88 (V. Beţia).

CONCUBINAJUL

2009-09-16T01:02:00.000-07:00

CONCUBINAJUL
443. - Se numeşte concubinaj trăirea bărbatului cu femeia fără cununia bisericească conform canoanelor. El este posibil între animale, dar omul are în plus necesitau şi datorii superioare sufleteşti şi deci are nevoie de binecuvînlarea Domnului. Căsătoria civilă este altceva decît cununia bisericească. Cel ce trăieşte în concubinaj nu poale fi primit la sfintele taine, nu i se poate primi darurile la biserică, adică se afuriseşte ca un înstrăinat dc Dumnezeu şi legea lui. Concubinii, pe lîngă păcatul lor, ei aduc şi sminteală altora, de aceea ei nu pot fi naşi la cununie şi botez, căci cum ar putea ei îndruma pe alţii, cînd ei înşişi nu sînt în stare să se conducă după legea Domnului. înşişi copiii lor vor purta pecetea nelegiuirii părinţilor şi a blestemului. (V. Casat, a III).
444. -"Marele sinod, a oprit cu desăvîrşire, ca episcopul, sau preotul, sau diaconul, sau orice alt cleric să aibă vreo femeie îngrijitoare, afară de mamă, sau soră, sau mătuşă, sau pe anumite persoane, care nu pol fi bănuite de legături de concubinaj". I ec.3.-
445. -Nici unul dintre clerici să nu ţină femeie sau sen'itoare decît pe acele persoane, care în canon (I ec. 3) sînt trecute libere de orice bănuială, păstrîndu-şiprin aceasta, curăţenia morală. Iar dacă cineva ar călca cele hotărîte de noi, să se caterisească. Aceasta să se respecte şi de cei castraţi, avînd giijă de curăţenia lor morală, (fără a face sminteală). Cei ce vor călca această hotărire, de vor fi clerici, să se cate/iseacă, iar de vor fi laici, să se afurisească ". vi ec. s.
446. ..."O, Grigore, nu sîntem noi cei dintîi şi nici singuri care au legiuit ca femeile să nu vieţuiasă împreună cu bărbaţii. Citeşte canonul cel aşezat de sfinţii părinţi în sinodul de la Niceea (3), care
opreşte precis a nu avea în casă femei introduse pe furiş. Necăsătoria este vrednică de cinste numai prin vieţuire separată de femei; căci, dacă ciiîeva făgăduieşte fecioria numai cu numele, dar cu fapta ar face contrariu, este limpede, că ei vînează făţarnic, cinstea fecioriei, dar cu fapta nu renunţă la plăcerile păcătoase. Deci, cu atît mai mult ar fi fost bine a înlătura femeia, după mgămintea noastră decît să le desvinovăţeşli, că eşti scutit de orice patimă trupească. Nici cu nu cred, că tu fiind de 70 de ani, să mai trăieşti în păcate cu o femeie şi nici eu n-am poruncit cele pomncite de canoane ca şi cum aş fi crezut că e la mijloc vreo poftă păcătoasă; ci fiindcă ne-am învăţat de la apostoli a nu face sminteală fraţilor (Rom. 14,13) şi ştim că ceea ce la tine este folositor la alţii devine prilej de păcătuire şi, de aceea, am poruncit, unnînd sfinţilor părinţi, să îndepărtezi acea femeie (ţinută ca servitoare). De ce acuzi pe horepiscop şi pomeneşti de veche neînţelegere? De ce nu te învinovăţeşti pe tine, care nu eşti în stare să alungi pe acea femeie? Deci scoate-o din casa la şi trimite-o la mînăstire pentm ca ea să trăiască cu fecioarele (fiind curată), iar pe tine să te servească bărbaţii (fiind bătrîn). Ca nu cîndva să se hulească numele Domnului penlni sminteala voastră (Rom. 2,24). Pînă cînd' nu vei face aşa, la nimic nu-ţi folosesc nenumăratele scrisori de justificare. Dacă vei muri fără îndreptare, vei răspunde înaintea Domnului pentm lenevirea ta. Şi dacă vei îndrăzni să rămîi în slujba preoţiei, fără a te îndrepta, veif anatema pentm tot popond şi cei ce le vor primi pe tine (ca preot), vorf lepădaţi de întreaga biserică ". -sr. Vasile 88.
447. -"Cel ce are concubină şi, nu voieşte nici a o lăsa, nici a se cununa cu femeia sa, nu se cuvine a-i primi damrile la biserică, ale cărei legi le bîtfeşte şi le defăima prin faptele sale". -Sf. Nichifor 34.

CRUCEA

2009-09-16T00:57:00.000-07:00

CRUCEA
448. Crucea este steagul creştinătăţii, căci pe ea s-a răstignit Domnul Iisus, aşa cum a fost simbolizat prin şarpele de aramă (Num. 24, 5-9; Ioan 3,14-16). Ea este semnul Fiului Omului şi al Bisericii sale (Matei 24,30). Ea este altarul răscumpărării neamului omenesc din robia, păcatului Strămoşesc (Efes. 2, 14-16; Ev. 7, 27; 10, 11-12; Colos. 2, 14) Ea întruchipează suferinţa, pe care trebuie s-o rabde un adevărat creştin, care se devotează să slujească Domnului (Matei io, 38; 16, 24; Luca 9, 23; Gal. 6, 14). Cei ce au înţeles şi şi-au sfinţit taina vieţii creştine, ca nişte ostaşi ai Domnului se laudă întru sfinţenia Crucii (Gal. 6, 14). Cei ce nu-i înţelege însemnătatea şi trăiesc într-o viaţă străină de taina creştinătăţii, se poartă ca nişte vrăjmaşi ai Crucii lui Hristos (I Cor. l, 17-18; Filip. 3, 18; Ev. 6, 6). Pentru noi, Crucea este pecetea lui Hristos Dumnezeu şi icoana vieţii noastre (Gal. 3,1; Apoc. 7, 2-5; 14, 1).
449. -"Crucea cea făcătoare de viaţă prin care ani dobîndit mîntuirea şi prin care am fost izbăviţi de vechea greşeală (strămoşească), trebuie s-o cinstim cum se cade. De aceea, dîndu-i cinstire cu mintea, cu cuvînlul şi cu simţirile, hotărîm ca să se şteargă cu toiul formele cmcii care se fac pe pardoseală, ca nu cumva călcînd peste ele, să se batjocorească semnul izbăvirii noastre. De acum
încolo, cei ce vor mai face chipul cmcii pe pardosele, să se afurisească". Sinodul VI ec. canonul 73.

CTITORIA

2009-09-16T00:56:00.001-07:00

CTITORIA
450. -Ctitoria este de două feluri: a) Ctitoria lumească, cînd cineva donează ceva pentru binele public, o casă, face un azil, un pod etc, de la care aşteaptă laude de la oameni. Aceasta este un bine natural, din care îşi trage răsplătirea din lumea aceasta. Dacă donatorul, face aceasta cu gîndul închinat lui Dumnezeu, atunci după măsura credinţei sale îşi va lua plata de la Dumnezeu! (Matei 6, l- 6), b) Ctitoria pentru Dumnezeu, făcînd slujba de misionar, de preot, de monah etc, după exemplul sfinţilor apostoli etc şi în al doilea rînd, cînd cineva dă din munca şi averea sa şi o pune în slujba Domnului, făcînd lucruri sfinte, biserici şi mînăstiri şi orice lucru bun închinat Domnului. Tot ceea ce omul a făgăduit lui Dumnezeu, făgăduit rămîne pentru totdeauna (V. Făgăduinţa).
451. -"Mînăstirile, odată consfinţite după socotinţa episcopului, să rămînă pentm totdeauna mînăstiri şi bunurile care se cuvin lor, să se păzească şi să nu se mai facă locaşuri lumeşti. Iar, dacă cineva ar voi să facă aceasta, să fie supus certărilor prevăzute în canoane". -IV. ec. 24.
452. -"Fiindcă în urma nenorocirii iconoclaste (720-825), care a venit asupra bisericilor din cauza păcatelor noastre, unele case sfinte, episcopii şi mînăstiri, au fost răpite de oarecare oameni şi le-au prefăcut în locaşuri lumeşti; dacă cei ce acum le deţin, se vor hotărî să le înapoieze, potrivit cu destinaţia de la început, bine şi fmmos este. Dacă nu vor vrea cei din catalogul ieraticesc, pomneim să se caterisească, iar dacă vor fi monahi, sau laici, să se afurisească ca unii ce sînt osîndiţi de Tatăl, de Fiul şi de Duhul Sfînt şi vor fi osîndiţi unde viermele nu doanne şi focul nu se stinge (Isaia 66, 24; Marcu 9, 4448); căci s-a împotrivit glasului Domnului, care zice: "Nu faceţi casa Tatălui Meu casă de neguţătorie" (Ioan 2,16). -vil ec. 13.
453. -"Unii dintre monahi, dorind să sc conducă pe sine au uitat făgăduinţa ascultării şi, au părăsit mînăslirile lor ca să zidească în altă parte casa de rugăciune, fără să aibă cele necesare pentm isprăvirea clădirii. Deci, dacă cineva ar încerca să facă aceasta, să fie oprit de episcopul locului. Insă, dacă se constată, că au cele de trebuinţă pentm isprăvirea lucrărilor, să le dea voie să clădească (IV ec. 4). Această rînduială se aplică şi laicilor şi clericilor" -VI. ec. 17.-

CURVIA

2009-09-16T00:53:00.000-07:00

CURVIA (LAICILOR)
454. -Se numeşte curvie, păcatul sexual făcut de un bărbat şi o femeie, a.căror faptă se numeşte simplă curvie sau desfrînare. Dacă unul este necăsătorit, el face simplă curvie, iar cel căsătorit săvîrşeşle preacurvie sau adulter, sau răsdesfrînare şi se canoniseşte fiecare după situaţia şi fapta sa. în Vechiul Testament curvia se pedepseşte cu moartea: "Dacă fata s-a dovedit a nu fi fecioară, să se scoată la uşa tatălui său şi să fie ucisă cu pietre, pentm că a săvîrşit nelegiuire în Israel. Să se cureţe astfel răul din mijloculpoponilui" (Deut. 22, 13-21). Unirea căsătoriei legiuite are de scop naşterea de copii, pe cînd prin curvie se înfăptuieşte numai păcatul osîndirii de sine şi de altul. "Fugiţi de curvie! Orice păcat pe.care îl face omul, este în afară de tmp, dar cine curveşte într-al său tmp păcătuieşte. Oare nu ştiţi că Impui vostru este biserica Duhului Sfînt, care locuieşte întm voi şi, pe care l-aţi primit de la Dumnezeu'/" (I Cor. 6,18-19). Curvarii, împărăţia lui Dumnezeu, nu O vor vedea (I Cor. 6, 9-10; Gal. 5, 19-21; Efes. 5, 5; Apoc.
21,8).
455. -"Dacă cineva, dorind femeie, se va înclina să se culce cu ea, dar dorinţa nu s-a împlinit, învederat este că a fost ajutaj de harul lui Dumnezeu". -Neocez.4.
456. -"Cel ce s-a întinat în somn cu patima scurgerii, o zi se opreşte de la împărtăşanie, va citi psalmul 50 şi va face 50 de metanii şi astfel se socoteşte că s-a curăţit de înlinăciune" I. Post. 8.
457. -"Cel ce s-a întinat cu impui fiind treaz, se opreşte de la împărtăşanie şapte zile, citind în fiecare zi psalmul 50 şi făcînd 50 de metanii" I. Post. 9.
458. -"Cel ce a făcut malahie, se canoniseşte 40 de zile, hrănindu-se cu mîncare uscată şi făcînd în fiecare zi cîte o sută de metanii". -I. Post. 10.
459. -"Iar amestecarea provocării cu alţii, ca ceea ce este o malahie îndoită, se canoniseşte pînă la 80 de zile". I. Post. n.
460. -"Dacă vreun cleric, mai înainte de hirotonie, a căzut în malahie, poate neştiind că numai pentm aceasta nu se va opri de la preoţie, mai întîi să se canonisească îndeajuns şi apoi să fie hirotonisit. Iar, dacă va face acest păcat după hirotonie, după ce va înceta de a mai păcătui, fiind canonisit după cuviinţă, la un an să i se dea să slujească cele preoţeşti. Dar dacă şi după ce va cunoaşte păcatul, ar mai repeta această greşală de două sau de trei ori, să nu mai slujească ca preot, ci să treacă în dreapta citeţilor", i. Post. 12.
461. -"Insă şi femeile vor primi canonisirea pentm malahie, care s-a săndat şi pipăit cu un bărbat, fără a fi stricată. I. Post. 13.
462. -"Canonul al patndea al Sf. Grigore de Nisa, pe cel curvar îl afuriseşte pe un timp de nouă ani de la sfintele taine, iar canonul al 59-lea al lui Vasile cel Mare, pe timp de şapte ani". i.Post. 14; s. Aten. IV, p. 437.
463. -"în canonul al 21-lea al Sf. Vasile,pe cel ce este însurat cu o femeie şi cade în curvie, merită să fie canonisit îndoit mai mult decît cel ce nu are femeie şi este stăpînit de această patimă " I. Post. 15.
464. -"Canonul 4, al Sf. Grigore de Nisa, izgoneşte de la împărtăşanie pe preacurvar pe timp de optsprezece ani. Canonul 58 al Sf. Vasile îi îngăduie să se împărtăşească după cincisprezece ani. Canonul 20 Ancira dispune ca, canonisirea să se tennine după şapte ani. Noi socotim că unul ca acela, după trei ani să se împărtăşească, numai cu condiţia ca, după ceasul al nouălea (15) zilnic, să mănînce mîncare uscată şi să facă 250 metanii. Iar, de va fi neglijat şi nu va
împlini aceasta, va aştepta sfîrşilul timpului hotărît de Părinţi". I. Post. 20.
465. -"De va păcătui cineva cu o păgînă, evreică, turcoaică, sau eretică neavînd soţie legitimă, se canoniseşte trei ani, mîncînd hrană uscată după ora a noua (15) şi făcînd zilnic cîte 200 de metanii. La fel se canoniseşte şi femeia care nu are soţ legitim, dacă va păcătui cu evreu, turc, eretic sau armean. Dacă bărbatul care are soţie şi, femeia care are bărbat legitim, ar păcătui cu astfel de persoane păgîne sau eretice, se canoniseşte palm ani sau cinci ani, mîncînd hrană uscată după ceasul al nouălea (15) şi făcînd zilnic cîte 250 metanii". -I. Post. 61.-
466. -"Dacă o femeie ar păcătui cu un famen, se canoniseşte trei ani, mîncînd hrană uscată după ora a noua (15) şi făcînd zilnic cîte 300 de metanii" I. Post. 64.-
467. -"Cînd apostolul zice: Dacă vreun frate va fi numit desfrînat, cu acesta nu trebuie a sta la masă (l Cor. 5,11), se vede că nu zice cu acela pe care îl ştiu unul sau doi că este desfrînat, ci cu acela pe care to[i îl ştiu că este defrînat. Păcatele făcute fără nişine în public, atrag o mai mare osîndă. (pentru sminteală publică). Nichifor 37.
468. -"Stricările cele făcute prin deplină silire, să rămînă fără canonisire; deci şi sclava, dacă se va silui de stăpînul său, este necanonisită". -Sf. Vasile. 49.-
469. -"Curvaml va fi neîmpărtăşit cu sfintele taine şapte ani; Doi ani tînguindu-se, doi ascultînd, doi îngenunchind şi numai unul stînd împreună, iar în al optulea an, va fi primit la împărtăşire" sf. Vasile 59.-
470. -"Iată cum trebuie să se aprecieze păcatele, care izvorăsc din plăcere şi mişcarea patimilor. Unii le împart în preacurvie şi simplă curvie. Cei mai scmpuloşi au socotit şi curvia egală cu preacurvia, pentru că însoţirea cea legiuită a bărbatului cu femeia este numai una. Deci, tot ceea ce este ilegal, este nedrept şi contra legilor şi, tot cel ce ia altuia, înseamnă că se bucură de ceea ce'nu este al său (furt moţai). Dumnezeu n-a dat bărbahdui decît o singură femeie, iar femeia nu poale să aibă decît un singur cap. Legea naturii nu îngăduie decît plăcerea căsătoriei legitime, celor ce ştiu să-şi stăpînească vasul tntpului tor în sfinţenie şi cinste, aşa cum spune apostolul (i Tes. 4, 4). însă a lua ceea ce este al altuia, însemnează a lua o femeie care nu este a sa, chiar cînd ea n-are bărbat. Deci, cînd se cercetează îndeaproape şi, curvia nu este prea departe de preacurvie, de aceea şi Scriptura zice: "Nu fi prea mult timp cu cea Străină" (Prov. 5,20).
"Totuşi, părinţii au socotit că slăbiciunile celor neputincioşi trebuiesc tratate cu îngăduinţă şi potrivii cu această distincţie generală, ei au zis că curi'ia este o supunere sub năvala poftelor, care nu face nedreptate altei persoane şi, că preacurvia este o nedreptate făcută altuia".
"Stricarea dobitoacelor şi pederastia este ceva asemănător, adică o preacurvie contra naturii, (animalelor şi oamenilor) cărora li se face nedreptate. Pentm toate aceste feluri de păcate, se aplică acelaşfel de tratament, pentm ca cel păcătos să se cureţe de aceste murdării, lepădîndu-se de josnicia poftelor". "întrucît prin curvie, nu se face nedreptate altuia, s-a prescris numai o jumătate din timpul pocăinţei, decît cel pentm preacurvie, stricarea dobitoacelor, sau cuivia cu bărbaţii, adică sodomia, pentru că aceste păcate au o dublă vinovăţie: a plăcerii lor personale oprite şi nedreptatea făcută altuia (a celuilalt bărbat sau animal).
"De asemenea şi canonisirea va fi diferită. Se vapedepsi mai uşor cel ce de bună voie îşi mărturiseşte păcatul, cu toate că nu este ştiut de nimeni şi care deja (înainte de spovedanie) şi-a început vindecarea poftelor sale păcătoase, dînd dovadă de o adevărată pocăinţă. însă, cel care a fost descoperit de alţii, va fi osîndit la o pocăinţă mai lungă şi, nu i se va da voie să se împărtăşească, decît după ce se va curaţi pe deplin".
"Canoanele pedepsesc pe curvari, ca trei ani să fie înlăturaţi de la rugăciunile obşteşti, alţi trei ani să asculte şi, apoi alţi trei ani să îngenunche cu cei păcătoşi şi, apoi (după nouă ani), se va învrednici de sfintele taine".
"Cei ce au dat dovadă de o pocăinţă mai serioasă, vor putea fi scutiţi de o parte a pocăinţei, aşa cum duhovnicii vor socoti că este mai de folos pentru mînhtirea credincioşilor. Aceştia vor putea fi primiţi mai curind la Sfintele Taine, în urma încercărilor şi a canonisirilor la care au fost supuşi. Insă, după cum este oprit de a arunca mărgăriland înaintea porcilor (Matei 7,6), adică de a da sfintele taine cu uşurinţă, tot aşa este o nedreptate de a opri de la sfintele taine pc cel ce s-a lepădat de păcate cu toată hotărîrea, printr-o curată pocăinţă".
"Preacurvia, precum şi toate celelalte păcate (curvia cu dobitoace sau sodomia), se vor canonişi ca şi cuivia, dublîndu-se cele trei stadii de pocăinţă (adică 18 ani). Totuşi, se va ţine seama de felul pocăinţei fiecăruia, pentru a i se iconomisi corect timpul ca să ajungă la împărtăşirea sfintelor taine". -Sf. Gr. de Nisa 4.
471. ..."Cu privire la femeile robite şi necinstite de bărbaţi trupeşte, să nu se canonisească toate la fel. Dacă viaţa vreuneia, mai înainte, era necinstită, după ochii celor ce curvesc, precum este scris, este învederat că depriderea obiceiului curvesc, se socoteşte că a fost urmată şi în vremea robiei şi, unele ca acestea nu trebuie prea lesne împărtăşite. Insă, dacă vreo femeie, mai înainte trăia în neprihănire, dovedindu-se a trăi în curăţie şi departe de orice bănuială, iar acum din silă şi grea nevoie a căzut sub batjocură; cu privire la una ca aceasta, avem pildă în Deuteronom, despre o fecioară, pe care un om a găsit-o la cîmp şi, silind-o Sra culcat cu ea. "Să nu-i faceţi nimic, zice Scriptura, că ea nu a făcut păcat de moarte, căci păcatul ei se aseamănă cu omul căruia s-ar ridica vecinul lui şi l-ar omorî; acea fecioară a strigat după ajutor, dar nu a fost nimeni ca s-o scape (Deui. 22, 26-27). Aşa se judecă şi acest caz". -Sf. Or.; Neocez. 1.

CURVIA - PREACURVIA

2009-09-16T00:49:00.000-07:00

CURVIA - PREACURVIA
472. -Curvia se numeşte preacurvie, cînd cineva lasă soţul legitim şi se duce la altul. în Vechiul Testament se pedepsea cu moartea. "Dacă un om preacurveşte cu o femeie măritată, dacă preacurveşle cu soda aproapelui său, omul acela şi femeia să fie pedepsiţi cu moartea" (Lev. 20, 10; Deut. 22, 22). în Noul Testament nu se mai dă pedeapsă cu moartea trupească, dar s-a legiuit pentru preacurvari moartea sufletească, adică, osîndă în muncile veşnice dacă ei nu se pocăiesc: "Nu vă înşelaţi singuri: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malului, nici sodomiţii, împărăţia lui Dumnezeu nu o vor vedea" (I Cor. 5, y-10; Gal. 5, 21; Ev. 12, 14).
473. -"Bărbatul care nu ştie că femeia sa preacurveşle, n-are păcat , însă dacă el ştie păcatul ei şi n-o îndreaptă şi nici ea nu se pocăieşte, ci statuie în păcat, el se face vinovat de păcatul ei şi părtaş la preacurvie şi de aceea el trebuie să o lase. Dacă ea se pocăieşte, bărbatul poate s-o primească, însă nu dc multe ori, căci pentm robii lui Dumnezeu este numai o pocăinţă. ...Dacă cineva păcătuieşte mereu şi se pocăieşte şi se joacă de-a pocăinţa şi de nici-un folos nu este pocăinţa penlni un astfel de om, căci cu greu va dobîndi viaţa" - Hernia, Păstorul 1-4
474. -"După hotărîrca Domnului, nimănui nu-i este ie/tal să se despartă de soţia sa, decît numai din motive de preacurvie (Maici 5,32), care de asemenea priveşte atît pe bărbaţi cît şi pe femei. Insă, obiceiul nu este chiar aşa, fiindcă femeile sînt mai nedreptăţile, căci apostolul zice, că cel ce se lipeşte de o femeie preacurvă, se face un tmp cu ea (1 Cor. 6,16). Iar Ieremia zice, că femeia de se va împreuna cu alt bărbat, să nu se mai întoarcă la soţul ei, că spurcîndu-se cu altul, spurcată să rămîie (Ier. 3, l). Şi iarăşi: Cel ce va ţine o femeie preacurvă este un om fără de minte şi nelegiuit, (Pilde 18, 23). Iar obiceiul ne arată că femeile pot să ţină pe bărbaţii lor chiar dacă ei au curvit sau preacurvit. Femeia care trăieşte cu un bărbat lăsat de soţia lui, nu ştiu dacă ar fi socotită preacun'ă. Penlni că aici vina se râsfringe asupra femeii care şi-a lăsat bărbatul şi deci a mpt căsătoria; chiar dacă ea a fost bătută şi nedreptăţită, trebuie ca să rabde şi mai mult ca să nu se despartă. Nicăieri nu s-a orinduit ca femeia să se despartă de bărbatul necredincios, chiar dacă el ar fi desfrînat, ci să rabcţe pînă la sfîrşit. Că ce ştii, o, femeie, dacă î[i vei mîntui bărbatul? (I Cor. 7, 6). Dar, femeia care îşi lasă bărbatul şi se duce după altul, este prcaciuvă, iar bărbatul părăsit de ea, este tolerat şi altă femeie care locuieşte acum cu el, ea nu este de osîndit. Insă, dacă bărbatul din iniţiativa lui, despă/rindu-se de soţia sa şi va lua alta el este preacurvar, fiindcă o face pe ea să fie preacurvă, cît şi femeia care vieţuieşte cu dînsul de asemenea este preacurvă, fiindcă a tras la ca bărbat străin" Sf. Vasile 9.-
475. -"Dacă un bărbat căsătorit nu se mulţumeşte cu soţia sa şi ar cădea în preacurvie, el va fi canonisit mai aspm după gravitatea păcatului său. Insă nu avem un canon, care să-l osîndească ca preacutvar, dacă el a păcătuit cu o femeie nemăritată. Dar pentm femeie se spune: Preacurvă spureîndu-se nu se va mai întoarce la bărbatul ei (ier. 3, l), căci dacă o va primi el este lipsit de minte şi nelegiuit (Pildele 18, 22). Dimpotrivă, despre bărbatul care a preacurvit, nu se spune ca el să fie lepădat de femeia sa, ci ea îl va ţine şi după ce a preacurvit. Soţul trebuie să alunge pe soţia sa preacurvă, însă acestei orînduieli cu greu i se va găsi explicaţie, însă aşa este obiceiul pînă acum". -Sf. Vasile 21.
476. -"Părinţii au oprit de a face cunoscută în public femeia care a preacurvit şi care s-a spovedit din evlavie, de teamă de a nu fi expusă primejdiei. însă, ei au pomneit că ea trebuie să fie oprită de la împărtăşire pînă ce îşi va împlini vremea pocăinţei" - Sf. Vasile 34.-
477. -"Dacă femeia şi-a părăsit bărbatul, se cuvine a cerceta cauza acestei părăsiri şi dacă, ea nu este îndreptăţită să-l lase ea va trebui să fie canonisită, iar bărbatul va fi fără vină, fără a fi oprit de împărtăşire cu biserica". Sf.Vasile 35.
478. -"Bărbatul care a luat femeia altuia, după ce ea îi va fi luată prin judecată, el va fi canonisit ca un preacurvar (15-18 ani), iar dacă se căsătoreşte cu alta liberă, nu se osîndeşte" Sf.Vasile 37.
479. -"Femeia care trăieşte cu un bărbat preacurvar şi ea este preacurvă în toată vremea" Sf.Vasile 39.
480. -"Preacurvarul va fi oprit de la împărtăşire cincisprezece ani: Patm ani va plînge la uşa bisericii, cinci ani va asculta, patru ani va îngenunchea şi doi ani va sta cu credincioşii, apoi va primi sfînta împărtăşanie după 15 ani" Sf. Vasile 58.
481. -"Femeia care preacurveşle, sau bărbatul care va preacurvi, se canonisesc şapte ani, după treptele cele rînduite, după care vor fi împărtăşiţi" Ancira 20.
482. -"Femeia care îşi părăseşte bărbatul şi se duce după altul este preacurvă, dar cum arată Sf. Vasile (9, 21), întemeindu-se pe Ieremia 3, 1, care zice că femeia care se duce după alt bărbat, să nu se mai întoarcă la bărbatul cel dintîi, ci spureîndu-se, spurcată să rămînă. Şi iarăşi: Cel ce ia o preacurvă este nebun şi nelegiuit (Prov. 16, 23). Deci, dacă se va dovedi că femeia a fugit, fără motiv, de la bărbatul ei, bărbatul lăsat este vrednic de iertare şi comuniune cu biserica, iar ea de pedeapsă. Bărbatul care îşi va părăsi soţia lui legitimă şi va lua alta, după hotărîrea Domnului (Luca 16,18), el este
supus canonisirii preacurviei. Sfinţii Părinţi au hotărît ca aceştia un an să plîngă, doi ani să asculte, trei ani să îngenuncheze şi al şaptelea dn să stea împreună cu credincioşii şi dacă se vor pocăi cu lacrimi, să se învrednicească de danirile sfintei împărtăşanii" VI ec. 87.
483. -"Cel ce ţine femeie fără de lege (adică rudenie), nu numai din cliros să se gonească, ci încă şi din biserică, pînă ce se va despărţi de ea şi după ce se va despărţi, să se canonisească, ca un amestecător de sînge" -ILT, 82.
484. -"Cel ce ştie că-i cuiveşte muierea şi el tot o ţine în casă şi se face că nu ştie nimic şi, o lasă de a face preacurvie, atunci se cheamă că el o închiriază şi se va pedepsi pentm îndoită cu/vie" ILT, 131.
485. -"Muierea de-şi va lăsa bărbatul ei şi va lua altul..., să aibă pocanie nouă ani să facă în toate zilele 36 metanii; numai pîine să mănînce luni, miercuri şi vineri. Bărbatul care a luat-o, acelaşi canon are"... PBG, 66.
486. -"Nu poate intra în preoţie candidatul a cămi soţie a preacurvit, după spusa canonului al optulea de la Neocezareea. Se hotărăşte că femeia care a preacurvit după hirotonia soţului, să fie lăsată, sau soţul să se lase de preoţie" (dacă mai vrea să o mai ţină de soţie ) -Sf. I. Post. 21.

CURVIA-SODOMIE

2009-09-16T00:40:00.000-07:00

CURVIA-SODOMIE
487. -"Curvia -sodomie este păcatul pe care îl face bărbat cu bărbat sau bărbat cu femeie cînd nu vor să aibă copii. El este păcat strigător la cer. "Strigătul (dreptăţii dumnezeieşti) împotriva Sodomei şi Gomorei s-a mărit foarte şi, păcatul lor este foaiie greu" (Fac. 18,20). "Dacă cineva se va culca cu un bărbat aşa cum se culcă cu o femeie, amîndoi au făcut o mare urîciune, de aceea ei trebuie pedepsiţi cu moartea, iar sîngele lor să cadă asupra capului lor" (Lev. 20, 13; Deut. 23, 17; Rom. i, 26, 32). Sodomiţii şi Gomoriţii, adică cei ce fac spurcăciuni în gură, împărăţia lui Dumnezeu nu o vor vedea" (I Cor. 5, 9-10).
488. -"Cel ce va umbla cu femeia peste fire, cinci ani şi preot să nu se facă". -Mo|itfelnic.
489. -"Aşa să canoniseşti şi pe femeie de va f fost cu voia ei, iar de va f fost cu sila, mai uşor s-o canoniseşti, însă cum vei pricepe tu sila ei". -Molitfelnic -
490. -"Cine curveşle cu muierea pe unde nu e treaba, ce se cheamă pe şezut, 4 ani, 150 metanii pe zi. Iar, de se va face cu muieri mai multe aceasta şi mai multă învăţătură să i se dea; aşijderea tot păcatul să se numere şi să se socotească cîte este şi cum este, că una este o muiere, iar alta sînt două muieri, iar alta sînt trei muieri şi altele multe. Aşijderea muierii unul este păcatul cu un bărbat şi altul cu doi băibaţi şi altul trei băibaţi şi alţi mulţi bărbaţi" -PBG,84.
491. -"Sodomiţii, curvaiii cu animale, ucigaşii, fennecătorii, prearcurvarii, idolatrii, vrăjitorii, toţi sînt vrednici de aceeaşi pedeapsă; drept aceea, aplică la toţi aceştia acelaşi tratament (15 ani). Să nu te îndoieşti a primi pe cei ce au făcut pocăinţă timp de treizeci de ani pentm că ei au curvit din neştiinţă. Neştiinţa, mărturisirea de bună voie şi lungimea timpului, îi arată a fi iertaţi de Dumnezeu, fiindcă aproape un veac de om au stat sub stăpînirea satanei ca să se înveţe a nu mai face păcate. Iată dar, că în acest caz, trebuie să poninceşti duhovnicilor, penlni a-i mai primi cît
mai curind, mai ales că ei se mărturisesc cu lacrimi înduioşătoare şi duc o viaţă vrednică de milă" -Sf. Vasile 7.
492. -"Cel ce a făcut sodomie cu parte bărbătească, se va canonişi ca cei ce fac preacurvie, adică cincisprezece ani" -Sf. Vasile 62.
493. -"Canonul al palndea al lui Grigore, de Nisa exclude'de la împărtăşire 18 ani pe cel ce face sodomie, iar canonul al 62-lea al lui Vasile cel Mare, 15 ani. însă noi socotim ca trei ani să se excludă de la împărtăşire, dacă unul ca acesta plînge şi posteşte zilnic şi seara mănîncă mîncămri uscate şi face două sute de metanii. Iar, dacă se dedă mai mult lenevi/ii, să împlinească 15 ani". -I. Post. 29.
494. -"Dacă cineva face sodomie cu doi fraţi , deasemenea se canoniseşte (50) patm ani, dacă mănîncă uscat după ceasul al noulea din zi şi face zilnic cîte trei sute de metanii". -1. Post. 51.
495. -"Dacă cineva face sodomie cu ginerele său, se canoniseşte patru ani, dacă mănîncă hrană uscată după al nouălea ceas din zi şi face cîte două sute de metanii". -I. Posi. 52.
496. -"Dacă cineva face sodomie cu fratele său, se canoniseşte opt ani, dacă mănîncă hrană uscată după ora a noua din zi şi face în fiecare zi cîte patm sute de metanii". -Sf. Ioan Post. 53.
497. -"Dacă vreun frate mai mic, ar suferi sodomie de la altul mai mare, fără să facă şi el sodomie, se canoniseşte trei ani, dacă jnănîncă hrană uscată după ora a noua din zi, făcînd cîte o sulă de metanii". -I. Post. 54.
498. -"Dacă cineva face sodomie cu soţia sa, se canonis'eşte opt ani, dacă mănîncă hrană uscată după ora a noua din zi şi să facă în fiecare zi cîte două sule de metanii". I. Post. 65.
499. -"Cel ce face sodomie ai soţia lui, acela preot să nu se facă, ci numai să se despaită de tot de dînsa şi dacă se va despărţi atunci, să se canonisească cinsprezece ani şi să nu se împărtăşească ". -ILT, 231.
500. -"Păcatul sodomiei se osîndeşte cu două judecăţi: biserica îi afuriseşte, iar judecata lumească îi osîndeşte la moarte şi tnipul i se arde în foc". -ILT, 333.
501. -"Sodomitenii se consideră mai rău decît ucigaşii, fiindcă e cu mult mai bine de a muri, decît a trăi în halul acesta. Ucigaşii despart sufletul de tmp, dar aceştia, împreună cu trupul ucid şi sufletul. Orice fel de păcat nu se poate compara cu această grozavă nelegiuire şi dacă, cei ce pătimesc de această boală ar simţi grozăvia acestei pofte păcătoase, ar prefera ca mai bine să moară de o mie de ori, decît să facă aceste păcate... Unul ca acesta este vrednic de bătut cu pietre şi de femei şi de bărbaţi, căci a nedreptăţit şi a defăimat ambele sexe". Sf. Ioan Hrisostom, ' Rom. Om. V a

DARURILE

2009-09-16T00:22:00.000-07:00

DARURILE
560. -"Danirile omului faţă de Dumnezeu sînt semne văzute ale dragostei sale, ca răspuns la iubirea şi milostivirea Stăpînului său (Lev. 25,23). El trebuie să aducă tot ce are mai bun, din roadele pămîntului şi fnictele pomilor, pentm ca jertfa să fie bine primită, ca a lui Abel (Fac. 4, 1-6; Ex. 23, 15-19; 34, 26; Deut. 16, 16; 26, 5-12). Danirile pe Care omul le dă slujitorilor bisericii, Domnul le primeşte, căci ei sînt slugi ale Lui şi, prin mîna credincioşilor, El le dă pîinea cea de toate zilele, căci cine slujeşte evangheliei din această slujbă trebuie să trăiască (Matei io, 10; 1. Cor. 9, 14). Danirile de luminări, tămîie, prescuri şi vin sînt jertfe bisericeşti şi ele servesc ca simbol că iubim pe Dumnezeu, şi-i aducem ale Sale dintm ale Sale (Matei 26, 25-28; Luca 22,16-20). Omul se poate aduce şi pe sine însuşi jertfă Domnului, prin făgăduinţa şi intrarea sa în slujba Sa ca preot, misionar, călugăr etc." (Num. 6, 1-27; l Regi l, 28; Matei 19, 21; I Cor. 7, 7-31).
561. -"Cel ce aduce danirile, trebuie să fie împăcat cu toţi semenii lui (Matei 5, 23-24). Prescurile bisericii trebuie să se aducă numai din floarea făinii, din grîu curat. Vinul să fie din stniguri buni şi ţinut curat, pentm ca jertfa să fie bine primită ca a lui Avei (Lev. 2, 1-10). Ceea ce rămîne de la proscomidie, se dă credincioşilor ca anafora, spre mărturia dragostei şi a sfinţirii vieţii lor, în loc de împărtăşanie.
Prescurile neproscomidite, le împart clericii între ei, mîncîndu-le în altar cu nimic altceva, decît cu apă spre cinstirea lui Dumnezeu, în numele cămia au fost dămite şi de la care ei le-au primit (Lev. 24,8-9; I Regi 21, 6-7; Matei 12, 34). Danirile care nu se aduc la altar, ci numai în biserică spre binecuvîntare, ca şi coliva de la pomenirea morţilor, după ce s-au citit nigăciunile trebuitoare, de obicei, jumătate se iau de credincioşi, spre a duce binecuvîntare în familie, iar cealaltă jumătate o împart slujitorii între ei, iar ei, o parte o dau la săraci, iar o parte o duc la casele lor, folosindu-se cu toată evlavia la masă, iar nu să dea din ele la animale etc, căci vor cădea în păcatul nesocotirii damrilor închimt&L\Qny\ului, ca fiii lui Eli (I Regi 2,12-17; 3,13-14; 4,17-18).
562. -"Episcopul este dator să ştie ale cui damri trebuie să le primească în biserică şi ale cui nu, căci la pomenirea damrilor, el trebuie să nu pomenească pe cîrciumari, căci cîrciumand nu se va îndepărta de la păcatul său, deoarece şi Isaia mustrind pe Israil, a zis despre ei: "cîrciumarii tăi amestecă vinul cu apă" (îs. 1, 22).Trebuie să se ferească de curvari căci: Nu vei aduce plata celei desfrînate în casa Domnului (Deut. 23,18); deasemenea de răpitori, de lacomi după averea altuia şi de cei preacurvari, fiindcă jertfele acestea sînt urîte înaintea Domnului. De cei ce asupresc pe văduve şi nedreptăţesc pe orfani şi bagă la închisoare pe cei nevinovaţi, de cei ce se poartă rău cu servitorii, de cei bătăuşi şi de cei ce jefuiesc oraşe, trebuie să fugi episcope, căci jertfele acestea sînt o urîciune înaintea Domnului. De asemenea nu vei primi pe cei ce falsifică, pe cei ce fac nedreptate, pe cei ce se închină la idolii păcatelor, pe hoţi şi pe slujbaşii nedrepţi şi pe cei ce vînd cu cîntare şi cu măsuri nedrepte, pe soldatul jefuitor, care nu se mulţumeşte cu solda sa, ci năpăstuieşte pe cei neputincioşi (Luca 3,14), pe ucigaşi, pe călău, pe judecătorul cel nedrept, pe răzvrătiţi, pe cei ce uneltesc rele împotriva oamenilor, pe nelegiuiţi, pe beţivi, pe hulitorii de Dumnezeu, pe cel curvar, pe cămătar şi pe orice făcător de rele şi care, luptă împotriva voinţei lui. Dumnezeu, căci Scriptura zice că toţi aceştia sînt urîţi în faţa lui Dumnezeu. Prin urmare, toţi cei ce primesc daruri de la astfel de oameni şi hrănesc pe văduve şi pe orfani, vor fi supuşi judecăţii lui Dumnezeu ca şi Adonias proorocul, despre care se vorbeşte la III Regi 13... -Const. Apest. IV, 6.
563. -"Dacă împrejurările vă silesc să primiţi ca dar bani de la un păcătos, cheltuiţi-i pe lemne şi cărbuni, că văduva sau orfanul, primind ceva din cele împărţite de voi, nu se cuvine să-şi cumpere hrană sau băutură, ci aceşti bani ai nelegiuiţilor să fie hrană numai pentru foc şi nu mîncare penlni oamenii evlavioşi". -Const. Apost. IV, 10
564. -"Daca vreun episcop sau preot, afară de cele trebuitoare pentru jertfa Domnului, ar aduce la altar miere, lapte sau băuhiri meşteşugite în loc de-vin sau păsări sau carnea altor animale, sau legume contra orînduielilor, să se caterisească. Se pot aduce grîu nou sau jtmguri la vremea cuvenită. Deci, la altar să nu fie iertat a se aduce altceva decît untdelemn pentm candele şi tămîie pentm Liturghie". -Apost. 3.
565. -"Toate celelalte fmete, să fie trimise acasă episcopului şi preoţilor, dar nu la altar. însă episcopii şi preoţii le vor împărţi diaconilor şi celorlalţi slujitori". -Apost. 4.
566. -"Dacă vreun creştin ar aduce la templul paginilor, sau la sinagoga iudeilor, untdelemn sau ar aprinde luminări la sărbătorile lor, să se afurisească". -Apost. 71.
567. -"Deoarece am aflat că în unele biserici, adueîndu-se stmguri la altar, diipă oarecare obiceiuri, Uturghisitorii îi unesc cu sfînta împărtăşanie şi astfel, amîndouă le împart credincioşilor, împreună am chibzuit ca nici un slujitor să nu mai facă aceasta, ci să dea numai sfînta împărtăşanie spre viaţa de veci şi iertarea păcatelor. Iar aducerea stnigurilor, să o socotească ca pe o pîrgă şi preoţii, să o binecuvînteze deosebit şi să o dea celor ce cer ca pe o mulţumire faţă de Dumnezeu care a dat rodurile, prin care trupurile noastre se hrănesc şi cresc după hotărîrea dumnezeiască. Dacă vreun cleric, ar face altfel decît cele hotărîte, să se caterisească". -VI ec. 28.
568. -"Am aflat că în ţara annenilor, unii clerici primesc la altar came fiartă (piftie), pe care mirenii o dau preoţilor după obiceiul iudeilor. Drept aceea, păzind neînlinarea bisericii, hotărîm că nu este îngăduit nici unui preot să primească la altar came de la credincioşi, ci să se mulţumească cu cele ce i se dă în afară de biserică, după cum vrea cel ce aduce darul. Iar, dacă cineva nu va face aşa, să 'se afurisească (caterisirea)", -viec. 99-
(569^-"... Părţile prescurii din care s-a scos sf. agneţ, să nu se mănînce în alt loc, decît_numai în biserică, pînă ce se vor consuma toate. Părţile din celălalte prescuri din care nu s-a proscomidit, se pot mînca cu evlavie şi în afară de altar, însă separate şi singure, iar nu cu lapte, brînză, ouă sau peşte". -Nicolae 5.
570. -"Călugăml sau preotul de va primi damri de la firi sau de la tîlhari, sau de la răpitori sau de va mînca sau va bea cu dînşii, să se lepede de la preoţie şi să se despartă de biserică. Iar, de nu se lasă de aceasta, acela să fie judecat ca şi dînşii". -PBG. 142-
571. -"Iar marele Atanasie grăieşte: De vei şti pe preot adevărat că curveşte sau face alt păcat, să nu-ţi întorci dand de la dînsul, nici să-l osîndeşli că e păcătos, căci acele prescuri nu le aduci lui, ci lui Dumnezeu. Bine că este nedestoinic şi păcătos, iar prescurile-ţi, adică liturghia ta, se suie la centri prinlr-însul, dar el va lua plata păcatului în ziua judecăţii". -ILT: 56-
572. -"Pravoslavnicii creştini carne nu aduc în biserică, ci în casă la preot ... Iar ouăle şi brinza -aduse fiind, se pun în pridvor; iar în biserică nici cum nu se cuvine a se aduce ... în ştiinţă să fie, cum că, carnea şi prinosul cel alb nu este pastile, nici mielul precum zic oarecari şi, primesc dintm dînsul cu toată evlavia ca dinlm oarecare sfinţenie şi se împărtăşesc, ci o proastă dămire. Că nu se poate aduce aceasta ca, cum întm jertfa lui Dumnezeu, ci numai cu blagoslovenia celor ce încep, după post, să mănînce came şi brînză şi cele puse înainte, cu nigăciunea cea de preot se blagoslovesc spre mîncare. Că pastele cel adevărat este însuşi Hristos şi Mielul cel ce ridică păcatele lumii... Şi pentm aceasta, prinoasele acelea, care nu sînt paşti, în altar sau în biserică nu se cuvine a se aduce, ci afară de biserică, sau în pridvor, ca prin nigăciune să se blagoslovească, după canonul al
treilea al Sf. Apostoli...". Tipicul cel Mare, p. 577.
573. -"Părţile de jertfă, care au prisosit la sfintele damri, diaconii să le împartă la cler după chibzuinţă episcopului sau a preoţilor: episcopul patm părţi, preotul trei părţi, diaconul două părţi, iar celorlalţi sau diaconeselor cîte o parte, căci aceasta este fntmos şi primit înaintea lui Dumnezeu (I Tim. 2, 3), ca fiecare să fie cinstit după vrednicia lui,'căci biserica nu e al neorinduielii, ci al bunei orinduieli". Const. Ap. VIII, 31.

DEFĂIMAREA

2009-09-16T00:15:00.001-07:00

DEFĂIMAREA
587. -"Defăimarea este un păcat greu, fiindcă prin ea se fură averea spirituală a aproapelui" (I Cor. 6, 10; Ex. 23. 1; Lev. 19,1 6; Prov. n, 13; 20,19). Ea se canoniseşte ca şi furtul, iar dacă duce la complicaţii şi duşmănii, se va osîndi după roadele ei. Autoritatea nu trebuie
dispreţuită, oricîte lipsuri ar avea ea, fiindcă orcine ar fi pus în locuri de conducere nu poate fi fără greşeală. (F. Ap. 23,5). Persoana conducătorului bisericesc şi lumesc trebuie respectată pentru slujba şi osteneala ei folositoare binelui obştesc (Rom. 13, 1-3; I Petru 2, 17; 1 Tim. 2,1-3). Cel ce îndeamnă pe altul la clevetire, are acelaşi păcat ca şi cel ce defăima. Oricine va cleveti pe altul, sau auzind pe cel ce cleveteşte şi nu-l ceartă, împreună cu acela să se afurisească (Răzb. Nev. p. 63). Vrednic de defăimare este numai păcatul, precum şi omul care este pus în slujba păcatului ca şi diavolul (Matei 23,1-20).
588. -"Dacă vreun cleric ar defăima pe episcop, să se caterisească, fiindcă nu se cade a vorbi de rău pe mai marele tău" (Exod. 22, 28; II Petru 2, 10). -Apost. 55.
589. -"Dacă vreun cleric ar defăima pe prezbiter sau pe diacon, să se afurisească" (F. Ap. 23,3-6; Apost. 56).
590. -"Dacă vreun cleric ar batjocori pe şchiop, surd, orb sau pe cel rănit la picioare, să se afurisească; asemenea şi mireanul". ( Lev. 19,14 -Apost 57.).
5.91. -"Dacă va defăima cineva, fără dreptate, pe împăratul sau pe dregătorul, să ia pedeapsă şi dacă va fi cleric să se caterisească, iar dacă va fi mirean, să se afurisească". Apost. 84.
592. -"Oarecine dintre oamenii păcătoşi, de vor bîrfi ceva pe preot sau cuvinte spurcate, sau hule, acela să aibă pocanie şase luni sau un an". -PBG, 52.
593. -"Pomenitond de rău să se pocăiască un an. Clevetitorul (clevelnicul) doi ani şi metanii 18 în zi. Cine este ocarnic un an să nu se împărtăşească, metanii în zi 12". -PBG, 88.
594. -"Clevetnicul un an să nu se cuminece, că grăieşte dumnezeiescul David: Pre cela ce cleveteşte pe vecinul său pre acela l-au gonit. Iar (iitond de mînie, acela să se despartă de biserică un an şi să facă şi metanii cîte o sulă cincizeci în zi". ILT, 373.
595. -"Iar ascultătond la fereastră, un an să nu se pricestuiască şi metanii cîte 15 în zi. Aşijderea şi cel ce vine sau pîrăşte pe altul şi acela un an să nu se pricestuiască, adevărat de se va spovedi de voie şi va urma a nu mai face, iar de nu se va lăsa, atunci să-l gonească de la biserica lui Hristos". -ILT, 373.

DEZNĂDEJDEA

2009-09-16T00:10:00.000-07:00

DEZNĂDEJDEA

596. -"Deznădejdea izvorăşte din necredinţă şi viaţă păcătoasă moştenită şi susţinută de voinţa omului. Ea începe mai întîi cu o stare de tristeţe şi mîlinire sub diferite forme şi chiar amestecate cu evlavie şi dacă, mîhnirea nu trezeşte în suflet sentimente de pocăinţă, ea duce la desnădejdea marilor păcate a hulirii de Dumnezeu (îs. 8, 21-22), ba chiar la sinucidere, care dă pe faţă sufletul USCat de orice evlavie" (Ier. 8, 3; r. Ap. 1, 8; Apoc. 9, 6)
597. -"Căci neînsemnatele noastre întristări trecătoare, lucrează pentm noi tot mai mult o greutate de slavă veşnică, fiindcă noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele care nu se văd; căci lucrurile care se văd sînt trecătoare, pe cînd cele care nu se văd, sînt veşnice.-Cînd întristarea este după voinţa lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă, care duce la mînluire şi de care cineva nu se poate căi; pe cînd întristarea lumii acesteia, duce la moartea deznădejdii. (II Cor. 4, 17; 7, 10; Matei 26, 75; I Cor. 10, 13).

DEVOLUŢIUNEA

2009-09-16T00:09:00.001-07:00

DEVOLUŢIUNEA
598. - Se numeşte devoluţiune dreptul patriarhului de a interveni excepţional în treburile eparhiale ale mitropoliţilor şi ale episcopilor, chiar fără voia cparhiotului, pentru a lua măsuri canonice pentru bunul mers al bisericii. (Apost. 34, 37; VII ec. 11; Cart. 52, 55); să primească reclamaţii şi apeluri (I ec 5; IV ec. 9, 17, 25, 27; Ant. 6, 14; Sard. 11, 14; Cart. 11, 19; Teofil 4) şi să facă vizite canonice (Cart. 52). Dreptul de devoluţiune îl au şi mitropoliţii faţă de episcopii sufragani, precum şi episcopii faţă de conducătorii unităţii bisericeşti în subordine, cînd aceştia nu se îngrijesc de sarcinile lor canonice (Sobor. art. 30)

DIACONIŢELE

2009-09-16T00:08:00.000-07:00

DIACONIŢELE
599. - Diaconiţele la început, asemenea cu proorocită Ana (Luca 2, 36), unele erau femei văduve, care se devotau să slujească "bisericii în lucrările externe ale altarului alături de clerul inferior; în legătură cu instruirea femeilor pe care le catehizau, le ajutau la botez, îngrijeau de fetele orfane şi femeile bolnave ş. a. (Const. II, 26; III, 1-19; VI, 18; vin, 28). Pentru aceasta, ele primeau o hirotesie specială. "In timpurile vechi, se apropiau de Dumnezeu acele fecioare care făceau făgăduinţă că-şi vor păstra fecioria pentru totdeauna. Episcopul le sfinţea conform cu canonul 6 din Cartagina .şi, se îngrijea de ele conform canonului 38 al aceluiaşi sinod. Dintre acestea, la vremea hotărîtă, adică împlinind 40 de ani, se sfinţeau diaconiţe. Episcopii, dădeau îmbrăcăminte specială acestor fecioare cînd ajungeau la 25 de ani, conform canonului 126 al aceluiaşi sinod" (Zonora, coment. î ec. 19; Sint. Aten. II, 159-160). Din pricina unor slăbiciuni morale, mai ales mîndria, din secolul V-X, diaconiţele au dispărut, aşa că nici slujba hirotesiei lor nu mai este în arhieraticon (Laod. 11, 19; IV ec. 15; VI ec. 14, 40, 70).
600. -"în Sf. Scriptură se spune că femeia trebuie să asculte, iar în biserică Să tacă (I Cor. 14, 34-35; I Tim. 2, 11-15; 2, 11-15; 5, 9-10; Rom. 16,1-2). Ele nu pot ocupa vreo slujbă bisericească (VI ec. 64,70). "Alege şi diaconiţă credincioasă şi sfîiilă pentru slujba femeilor, căci sînt împrejurări cînd din pricina necredincioşilor, nu se poate trimite la unele case bărbat diacon la femei şi se va trimite o femeie diaconiţă din pricina cugetelor celor răi. La multe nevoi este trebuincioasă femeia diaconiţă. Mai întîi cînd se botează femeile, diaconul va unge mimai fruntea lor cu untdelemn sfinţit şi apoi va unge după el diaconiţă, căci nu e voie ca femeile să fie văzute de bărbaţi" (Const. . Ap. III, 16; VIII, 28).
601. -"Nu se cuvine a se aşeza în biserică cele ce se zic femei prezbitere, (fruntaşe cu vîrsta), adică proestoase (arhidiaconiţe; F. Ap. 18,18; Rom. 16,1; I Tim. 5, 2; Tit. 2, 3). Laod. 11.

DIACONUL

2009-09-16T00:06:00.000-07:00

DIACONUL
602. - Diaconii sînt ajutorii episcopului şi ai preoţilor (F. Ap. 6, 1-7). Ei îngrijeau de săraci, predicau cuvîntul Domnului, la nevoie botezau (F. Ap. 8, 5-10), ajutau la slujbele bisericeşti, duceau Sf. împărtăşanie la cei închişi sau bolnavi (Const. Ap. li, 57; VIII, 13). Ei sînt supuşi episcopului şi preotului şi fără învoirea lor nu pot lucra absolut nimic în biserică (Sf. Ignatie Teof. Ep. c. Nag. 2, 6). Cînd lipseşte preotul din biserică şi se face slujbă, diaconul poate să zică doar: Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor... (V. datoriile păstorilor).
603. -"A venit la cunoştinţa Sfiitului Sinod că, în oarecare ţinuturi şi oraşe, diaconilor sau prezbiterilor euharistia, deşi nici canoanele şi nici obiceiul n-au predanisit ca cei ce n-au putere de a aduce sfînta jertfă, să dea trupul lui Hristos celor ce liturghisesc - Ba mai mult, diaconii se împărtăşesc înaintea episcopilor. Deci, toate aceste abuzuri trebuie să înceteze şi diaconii să rămînă la îndatoririle lor, recunoscînd că ei sînt slujitori ai episcopului şi mai mici decît presbiterii. Deci să primească euharistia potrivit rînduielii, după presbiteri, din mîna episcopului sau a presbitendui. Nu se îngăduie diaconilor nici să stea cu prezbiterii, fiind contrar canoanelor şi rînduielilor. Iar, dacă vreunul, n-ar voi să se supună nici după aceste hotărîri, să înceteze din slujba diaconiei". -l ec. 18.
604. - Deoarece, am aflat că la unele biserici se găsesc diaconi care ocupă dregătorii bisericeşti şi din această cauză, unii dintre ei, fiind stăpîniţi de mîndrie şi obrăznicie şed înaintea prezbiterilor. Ani hotărît ca diaconul, chiar dacă ar avea vreo demnitate sau dregătorie bisericească, să nu stea înaintea prezbitemlui, afară de împrejurarea cînd ar reprezenta pe patriarhul sau mitropolitul său, fiind trimis în altă cetate pentm vreo pricină, căci atunci i se va da cinstea ca şi celui ce-i ţine locjul. Dacă vreunul ar mai îndrăzni în chip despotic să mai procedeze aşa, acela să se scoată din treapta sa şi să se rînduiască a fi ultimul dintre diaconi în biserica sa, căci Domnul ne învaţă să nu căutăm şederile mai sus, după învăţăturile Sfintei Evanghelii, (Luca 14, 8-11 citat întreg). Toate acestea se vor respecta şi de celelalte trepte ierarhice, fiindcă ştim că dregătoriile duhovniceşti sînt superioare celor lumeşti". -VI ec. 7.
605. -"în Faptele Apostolilor ni se spune că, Apostolii au pus şapte diaconi, iar Sinodul de la Neocezareea ne arată lămurit, că diaconii, potrivit canonului (15), trebuie să fie şapte, oricît de mare ar fi cetatea. Noi, comparînd ideea părinţilor cu cele spuse de Apostoli, am găsit că la dînşii nu a fost vorba despre bărbaţi, care servesc tainelor, ca şi despre serviciul necesar la mese, în cartea Faptelor (Apost. 6,1-6 ... citat).
Acestea tălmăcindu-le învăţătorul bisericii Ioan Gură de Aur, astfel grăieşte: "Este vrednic de admirat cum de nu s-a dezbinat mulţimea pentru alegerea bărbaţilor, şi cum de nu au fost osîndiţi Apostolii din partea lor? Trebuie să se ştie ce fel de dregătorie aveau aceştia (diaconii) şi ce fel de hirotonie au primit; oare pe cea a diaconului? Dar aceasta nu era în biserică. Pentru serviciul de presbiteri? Dar nu exista nici episcop, ci numai Apostoli; din ceea ce socotesc că nici numele diaconilor, nici al presbiterilor nu era bine înţeles şi lămurit". -Deci, conform acestora declarăm şi noi, ca potrivit învăţăturii de mai sus, menţionaţii şapte diaconi să nu se considere slujitori ai tainelor, ci că aceştia, au fost acei cărora li s-a încredinţat îngrijirea generală a celor adunaţi atunci; aceşti (diaconi), ne oferă prin aceasta, pilda de iubire de oameni şi de purtare de grijă a celor lipsiri", -vi ec. 16.
606. -"Potrivit canoanelor, diaconii trebuie să fie şapte, oricît de mare ar fi cetatea". (Despre aceasta, te vei încredinţa din cartea Faptelor 6, 1-6). -Neocez. 15.
607. -"Nu se cade ca diaconul să şadă înaintea presbitendui, ci să stea numai cînd îi dă el voie. De asemenea şi diaconii să fie cinstiţi de ceilalţi slujitori bisericeşti şi de toţi clericii inferiori". (Const. Ap. 11, 57). -Laod. 20.

DISPENSA

2009-09-16T00:05:00.001-07:00

DISPENSA
614. -Dispensa sau iconomisirea duhovnicească (Efes. 3,2; 4,7), de la obligaţiile legii Domnului, oglindită în natură şi în canoane, o dă Dumnezeu de multe ori prin minuni (Fac. 22,2; Osie. 1,2; Matei 12,3-8). în chip obişnuit, arhiereii şi preoţii, ea ispravnici ai tainelor, o pot da numai în cadrul legii Domnului (Zah. 7, 24; Ioan 7,24; 8,24; I Cor. 4,1; Colos. 1,25;Tit. i, 7), cu scopul de a armoniza nevoile vieţii naturale cu cele duhovniceşti şi cu condiţia de a respecta fără ştirbire legile dogmatice şi morale, spre folosul individului, al societăţii şi al bisericii ca împărăţia lui Dumnezeu pe pămînt (Apost. 8; VI ec. 102). Prin dispensă nu se abrogă canoanele, ci numai se interpretează temporar spre a se aplica dc la caz la caz, în spiritul legii Domnului şi al bisericii (II Cor. 3, 6; Rom. 8, 2; Ioan 6, 63; V. Canonisirea). Dacă dispensa duce la abrogarea practică a legilor şi la fapte nefolositoare sufletului individului sau societăţii creştine, aducînd prin exemple rele defăimare bisericii şi lui Dmnezeu, ea este interzisă şi aducătoare de OSÎndă (Ps. 49,15-23; V. Legea, Dogmele).

DIVORŢUL

2009-09-16T00:04:00.000-07:00

DIVORŢUL
615. - In general vorbind, divorţul este desfacerea căsătoriei, pe care o provoacă soţii între ei, pentru care biserica nu le poate da nici-o binecuvîntare sau hotărîre juridică oficială, de aceea nici nu se prevede vreo slujbă bisericească. în concepţia creştină, căsătoria este indisolubilă, de aceea adevărata ei legimitate constă numai în căsătoria întîia. Desfacerea ei legală o face numai moartea unuia dintre soţi, sau pe plan mai înalt, al ambilor soţi, căci după moarte sînt ca îngerii necăsătoriţi (Matei 22,30). Cu toate acestea, conducerea bisericească, ţinînd seama de scopul moral al căsătoriei, încă din vremea apostolilor, văduva rămasă prin deces, a căpătat îngăduinţa de a se recăsători, ca o iconomisire dintre cele două alternative, a văduviei prea superioare în deplină stăpînire de sine (Luca 2, 30) şi a desfrîului prea păcătos, i s-a indicat calea de mijloc a căsătoriei a doua (I Cor. 7, 8; i Tim. 5, 3-6). Astăzi se mai îngăduie divorţul, cînd soţia avortează incorigibil lăsînd soţul fără urmaşi; preacurvia (Matei 5,32; 19,6); apostazia ca o moarte spirituală (I Cor. 7, 15); intrarea în monahism ca o moarte superioară faţă de lumea pusă în slujba păcatului (VI ec. 42,48).
616. - Scopul căsătoriei este naşterea de copii (Fac. 1, 27; 2,23-24; 9, 1), promovarea moralităţii (I Cor. 7, 1-34) şi ajutorinţă reciprocă (Efes. 5, 22-23; Matei 19,6-8). Şi cu toate acestea, dacă unul dintr-aceste scopuri nu este atins din motive independente de voinţa soţilor, nu înseamnă că nunta ar fi nevalabilă. Copiii îi dă Dumnezeu şi cei ce nu au copii nu sînt îndreptăţiţi să divorţeze. în caz că un soţ se îmbolnăveşte şi nu poate satisface plăcerile celuilalt, aceasta nu-l îndreptăţeşte să se despartă. în caz că un soţ poate să se gospodărească singur, nu-l scuteşte legea de a neglija pe celălalt soţ. în lumea aceasta, orice creştin are de purtat o cruce a sa, atît ca existenţă de sine, cît şi ca membru în familie şi societate. De aceea, mai presus de orice scop lumesc şi pămîntesc, creştinul trebuie să aibă ochii minţii şi ai credinţii aţintiţi la providenţa cea de sus, supunîndu-se cu bărbăţie sub povara vieţii (V. Căsnicia, Celibatul).
617. -"Dacă vreun mirean, îşi va lăsa soţia sa legitimă şi va lua pe alta necăsătorită, sau lăsată de altul, să se afurisească". Apost. 48.
618.- "Femeile ostaşilor care s-au măritat cînd lipseau bărbaţii lor, se supun aceloraşi aprecieri ca şi acelora ce le-au dispămt bă/baţii şi n-au aşteptat întoarcerea lor (c. 31). Acest fapt, cere oarecare îngăduinţă, deoarece a fost la mijloc bănuiala morţii. - Sf. Vasile 36 (VI, 87,93).
619. -"Cel ce îşi lasă (prin divorţ neîngăduit) soţia sa legitimă şi ia pe alia, trebuie să fie canonisit ca un preacurvar, după porunca Domnului (Matei 19,9). Părinţii au hotărît (c. 48) ca tai astfel de vinovat, un an să plîngă, doi ani să asculte, trei ani să stea în genunchi, iar în al şaptelea an să stea cu cei credincioşi la rugăciune şi dacă se va pocăi cu lacrimi, se va învrednici de împărtăşanie". Sf.Vasile77.
620. - "Tot aşa se canonisesc şi cei ce se căsătoresc succesiv cu două surori în timpuri deosebite". Sf. Vasile 78.
621. -"Dacă vreo femeie şi-ar lăsa bărbatul din scîibă dc căsătorie şi-ar pleca, să fie anatema". Gangra 14.
622. -"S-a hotărît, potrivit îtivăţăturii evanghelice şi apostolice (Matei 19, 4-10; I Cor. 7,10-11), ca nici cel lăsat de soţie, nici cea părăsită de bărbat, nu pot să se împreune cu altul, ci ori să rămînă aşa necăsătoriţi, ori să se împace şi, dacă nu vor asculta, să se canonisească. Cu privire la această chestiune să se aibă ui vedere şi legile împărăteşti" Cart. 102.-
623. - "Preotul, sau diaconul, sau altul din clerici într-adins pentru smerenia-şi va goni femeia, acela să se afurisească pînă va suferi s-o ia înapoi, iar, de se va lăsa într-acel gînd şi nu o va lua, aceluia să ise ia danii, că se arată din aceasta, carele şi-a gonit femeia, că socoate nuntă şi patul nespurcat, pentm aceea i se ia dand de nu o va lua că şi Hristos nunta cea dintîi o blagoslovi". -ILT, 100.
624. -"Iar, de se va afla vreun preot ca să se lepede de nuntă sau de carne sau vin, nu pentm înfrînare, ci pentm uriciunea lor, acela sau să se îndrepteze sau să i se ia darul". -ILT, 100.
625. -"Iar, de va lăsa unul pe altul de bună voie, bărbatul sau muierea şi, se va duce la viaţa călugărească care e tocmai îngerească, de se va face călugăr, acela n-are părtăşie nici de pedeapsă, căci a mers întru mai bună cate". -ILT, 181.
626. -"Bărbatid care nu se împreună fireşte cu femeia sa, ci varsă pe dinafară pe coapse, atunci să se despartă". -ILT, 181.
627. -"Cel ce va păcătui cu femeia hă afară de fire (sodomie, onanie), acela preot să nu se facă, ci să se despartă de ea şi după despărţire să se canonisească 15 ani fără de împărtăşanie". -ILT, 231.
628. -"De va avea cineva muiere care se îndrăceşte, acela să nu o despartă, numai ca să o aştepte trei ani, dacă se va tămădui, să o lină, iar să nu o despartă, iar de nu se va izbăvi după acel trei ani de acea patimă a dracului, atunci să o lase şi să ia alta. Aşijderea şi muierea de se va întîmpla să vie la bărbatul ei patima aceea a dracului, trebuie să-l aştepte cinci ani, iar după aceea, dacă se va afla tot în acea patimă şi nu se va izbîndi de dînsa, atunci, să fie volnică muierea să se despartă de bărbatid ei şi să ia altul, iar de se va fi întîmplat să fi avut acea boală sau bărbatul, sau muierea mai înainte de ce nu se făcuse nunta, fiind numai logodii, atunci degrab să se despartă fără nici-o îndoire". -ILT, 233.-
629. -"Întrucît, legea fundamentală a Scripturii, îngăduie excepţional cazuri de divorţ, devenind oarecum canonic, socotim că n-ar fi rău să se întocmească o mgăciune pentm divorţ pe care preotul ar putea-o citi înainte de cununia următoare, fireşte, numai după ce divorţul s-a legalizai şi pe cale socială şi bisericească, adică după ce preotul raportează episcopului cum că excepţional, divorţul este acceptat de legile statului şi de biserică ca un rău mai mic, pentm ca apoi, după o oarecare canonisire, să i se citească acea mgăciune de divorţ, spre a împăca conştiinla celor evlavioşi şi a-i line apropiaţi de viaţa bisericească".

DOBÎNDA

2009-09-16T00:03:00.001-07:00

DOBÎNDA
630. - Ddbînda este camătă, adică împrumutul de bani cu chirie; abuziv, în lumea veche, este înfăţişată de biserică ca un furt deghizat şi deci Oprit (Lev. 25, 37-39; Deut. 23,19; Prov. 28,22; lez. 22,12; Matei 5,42; Luca 6, 30-35). Romanii îngăduiau camătă 12 %, însă alţii mai luau încă 6% adică, o dată şi jumătate decît permitea legea (I ec. 17). Alţii dădeau bani, cu înţelegerea de a li se da jumătate din cîştigul realizat de comerciant. Dacă pentru laici, dobînda legiferată de stat a fost îngăduită, apoi pentru clerici a fost cu totul interzisă. în orice împrumut clericii, trebuie să ia înapoi numai cît a dat, făcînd prin aceasta un act de milostenie, căci el trebuie să fie pildă de înfrînare, fără a se lacomi (I Tim. 6,10).
631. - Bogaţii antichităţii niciodată nu ajungeau să se împrumute, ci numai împrumutau şi jefuiau deghizat, iar statul, fiind condus despotic de către ei, nu puteau statornici dreptatea. Statele moderne fiind conduse obşteşte, au întocmite legi ale căror drepturi şi datorii se răsfrîng şi asupra legiuitorului şi asupra supusului, şi astfel, din înterpătrunderea intereselor, s-a legiferat şi creat bănci, cu scopul de ajutorinţă reciprocă, la care deopotrivă toţi contribuie şi toţi se împrumută. Deci, dobînda astfel statornicită, de 2-6% pe an, este apreciată pe dreptate şi astfel pentru orice om şi cînd depune şi cînd împrumută bani, jaful este înlăturat. Aceasta se pare a fi şi sensul pildei talanţilor (Matei 25, 14-30). Clericii participanţi ia astfel de împrumuturi legiferate, nu mai cad sub vinovăţia antichităţii şi dacă cele cîştigate le dau milostenii, după spusa: "Daţi împrumut nimic nădăjduind" (Luca 6, 34-35), fac o faptă bună. «
632. -"Episcopul, prezbitend sau diaconul cerînd camătă de la cei pe care îi împrumută, ori să înceteze ori să se caterisească". -Apost. 44.
633. - Mulţi clerici umblînd după averi şi cîştig urît, au uitat de dumnezeieştile cuvinte care zic: "Argintul tău nu l-a dat în camătă" (Ps. 14, 5), şi împmmutînd, cer dobîndă, Sfîntul Sinod a judecat cu dreptul, că de se va afla cineva, după această hotărire, luînd camătă după împrumut, s-au înlr-alt chip practică acest lucm, s-au cer înapoi o dală şi jumătate, sau născocind altceva pentm cîştig urît, se va caterisi din cler şi vafi dat afară din rînduiala bisericească". -I ec. 17
634. -"Episcopul sau prezbitend, sau diaconul, dacă ia camătă sau procente, să înceteze sau să se caterisească". -VI ec. io.
635. '"Nu se cuvine ca cei hirotonisiţi să împrumute bani cu dobîndă şi să ia camătă şi în plus cîştiguripe jumătate". -Laod. 4.
636. ..."Clericul, dacă împrumută bani, să primească înapoi numai banii pe care i-a dat, iar dacă cumva împmmută altceva (grîu, etc), să nu primească decît numai cantitatea pe care a dat-o". -Cart. 16-c
637. -"Cămătand dacă va voi să cheltuiască nedrephd cîştig pentm săraci, făgăduind că părăseşte iubirea' de bani, ar putea fi primit ia preoţie". -Sf. Vasile 14.-V
638. -"Legal lucm au făcut presbiterii din satid Gemin, dacă Evstatiu grăieşte adevărul, care a şi adus scrisoarea, căci ea zice că, au exclus din adunarea Bisericiipe acea Kiriada, care a făcui nelegiuirea" cămătăriei, şi nu vrea să se lepede de nedreptate. Deoarece am aflat că dînsa, vindecîndu-şi păcatul, vrea să intre în comuniunea bisericească să o sfătuieşti ca mai înlîi să lepede nedreptatea, şi să o convingi spre pocăinţă şi astfel, dacă vei cunoaşte că se apropie de legea lui Dumnezeu, dorind să facă parte din biserică, să-i dea voie a se împărtăşi cu popoml". -Teofii 14.
639. -"Cămătarii nu se cuvine a fi împărtăşiţi sau cleiul să mănînce împreună cu ei, dacă stăruiesc în nelegiuire". -Nichifor 32.

DOGMELE

2009-09-15T23:55:00.000-07:00

DOGMELE
640. -Dogmele, adică adevărurile de credinţă, sînt cuprinse în Sfînta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament şi în Sfînta Tradiţie, alcătuită din scrierile sfinţilor părinţi şi canoanele bisericii, după care s-au condus, şi şi-au sfinţit viaţa toţi cei ce au crezut în Dumnezeu de la început şi pînă astăzi... şi pînă la sfîrşitul lumii (Deut. 30, 31; Marcu i, 15; II Test. 2,13; II Petru l, 21). Aceste adevăruri sînt încredinţate spre iconomisirea vieţii tuturor oamenilor, ierarhiei bisericii pe care Duhul Sfînt a instituit-o şi o călăuzeşte la tot adevărul (ioan, 16, 13; 14, 15-21; R Ap. 20, 21; I Petru 5, 2; I Tim. 4, 16; I Cor. 12, 28; Colos. 1, 14). Aceste adevăruri se numesc dogme, adică adevăruri eterne, care nu se pot schimb», întrucît ele isînt descoperite de însuşi Dumnezeu, care este adevărul absolut (Marcu 13, 31; Luca 21, 33; Ioan 8, 31-36; 14, 6; Gal. 1, 8).
641. - în general vorbind, credinţa este împrumut de adevăr natural şi supranatural. Prin credinţă naturală dobîndim cunoştinţa despre lumea înconjurătoare, ale trecutului şi prezentului; prin credinţă supranaturală împuternicită de har, dobîndim cunoştinţele trebuitoare vieţii evlavioase hrănită cu revelaţia din trecutul îndepărtat, datoriile prezentului, făgăduinţele viitorului şi ale vieţii veşnice (Ev. cap. 11 §i 12). Dar numai credinţa nu este de ajuns dacă nu este însoţită de fapte bune. "Credinţa fără de fapte este moartă" (Iacob 2, 14-17). Credinţa este hrana sufletului, iar faptele bune sînt hrana morală a întregii fiinţe omeneşti căci amîndoi, sufletul şi trupul, se vor proslăvi întru toate cele ce au lucrat în viaţă, la judecata cea de apoi (Matei 25, 31-46).
642. - Sfintul Irineu ( + 202) învaţă: "Biserica n-a primii de la Apostoli şi de la ucenicii lor o altă credinţă, decît credinţa într-un singur Dumnezeu, Tatăl atotţiitonil, făcătond cenilui şi al păinîntului şi al mărilor cu tot ceea ce ele au; Şi într-unui Domn IisUs Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care s-a întrupat pentm noi oamenii şi pentm a noastră mîntuire; Şi într-unui Duhul Sfînt carele a vestit prin prooroci descoperirea lui Dumnezeu şi sosirea Sa în lume; credinţa în naşterea lui din Fetioară, patimile, învierea şi înălţarea Domnului nostm Iisus Hristos cu tmpul la centri, şi a doua Sa venire întm slava Tatălui pentm a învia pe toţi cei morţi, şi pentm ca în numele Domnului nostm Iisus Hristos, Dumnezeul, Mîntuitond şi împăratul nostm cu învoirea Tatălui celui nevăzut, tot genunchiul să se plece al celor cereşti şi al celor din iad, şi că toată gura să-l mărturisească cum că El v-a judeca pe toţi îngerii cei răi, care s-au despărţit de El cu vicleşug şi pe oamenii cei nepocăiţi, nedrepţi, păcătoşi şi necredincioşi, pe care îi va osîndi în focul cel veşnic precum şi al oamenilor celor drepţi şi temători de Dumnezeu, care au împlinit ponincile Sale şi L-au slujit cu dragoste din copilăria lor sau din ceasul convertirii lor, pentm ca să li se dea viaţa cea veşnică şi nestricăcioasă şi răsplătirea slavei celei
Veşnice". (C. Ereziilor 1,10).
643. - Simbolul apostolic: "Cred în Dumnezeu, Tatăl atotţiitond, făcătonil cerului şi al pămîntului. 2. Şi în Iisus Hristos, unicul său Fiu, Domnul nostm. 3. Care s-a zămislit de la Duhul Sfînt şi din Fecioara Măria şi s-a făcut om. 4. A pătimit sub Ponţiu Pilat, s-a răstignit, a murit şi s-a îngropat. 5. S-a pogorit la iad şi a treia zi a înviat din morţi. 6. S-a suit la ceniri şi şade de-a dreapta atotputernicului Dumnezeu. 7. De unde iarăşi va să vie să judece viii şi morţii; 8. Cred în Duhul Sfînt. 9. în sfînta sobornicească biserică, şi comuniunea cu sfinţii. 10. în iertarea păcatelor. 11. întm învierea morţilor. 12. Şi viaţa veşnică, amin".
644. -Simbolul bisericii din Ierusalim: VCred într-unui Dumnezeu-Tatăl atotţiitond, făcătonil cendui şi al pămîntului al tuturor văzutelor şi nevăzutelor;
2.- Şi într-unui Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, unul născut, de la Tatăl născut mai înainte de toţi vecii, Dumnezeu adevărat, prin carele toate s-au făcut, s-a întrupat şi s-a făcut om, s-a răstignit şi s-a îngropat, a înviat din morţi a treia zi, s-a înălţat la cerşi şade de-a dreapta Tatălui şi va să vie întm mărire să judece viii şi morţii a Cărui împărăţie nu va avea sfrşit.
3.- Şi într-unui Duh Sfnt Mîngîietond, carele a grăit prin prooroci.
4.- Şi într-un botez alpocăinţei, întm lăsarea păcatelor.
5.- Şi într-una sobornicească Biserică
6.- Şi învierea trupului
7.- Şi întru viaţa veşnică".-
645. - Simbolul Bisericii din Anliohia. "Credem într-unui şi numai unicul Dumnezeu adevărat, Tatăl Atotţiitond, făcătond văzutelor şi nevăzutelor. Şi întru Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui, Unul născut, şi născut, înainte de orice făptură, născut de la El, înainte de toţi vecii şi necreat, Dumnezeu adevărat de la Dumnezeu adevărat, cel de o fiinţă cu Tatăl, prin care şi veacurile s-au făcut şi totul s-a creat, pentru noi s-a coboril şi s-a născut din Măria Fecioară, şi s-a răstignit în vremea lui Ponţiu Pilat şi s-a îngropat, şi a înviat a treia zi după Scripturi şi s-a înălţat la ceniri şi care iarăşi va să vie să judece viii şi morţii".-
646. - Simbolul Bisericii Romane:" 1. Credem în Dumnezeu Tatăl atotţiitond. 2. Şi Iisus Hristos, Fiul Lui, unul născut, Domnul nostru, născut de la Duhul Sfînt şi Măria Fecioară, răstignit în timpul lui Ponţiu Pilat, şi îngropat şi înviat a treia zi din morţi, care s-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui, de unde va veni să judece viii şi morţii. 3. Şi întm Sfînhil Duh . 4. Sfînta Biserică. 5. Iertarea păcatelor. 6. Şi viaţa veşnică".
647. - Simbolul Bisericii din Alexandria: "Credem cum învaţă biserica apostolică numai în Tatăl nenăscut... şi într-unui Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Unul născut de la Tatăl mai înainte de vremuri. într-unui Duhul Sfînt, mărturisim una şi numai una biserica apostolică ecumenică. Afară de aceea, recunoaştem învierea din morţi, al cărui început a fost Domnul noslni Iisus Hristos, într-adevăr, iar nu părut a primit trupul din Născătoarea de Dumnezeu, carele a venit la neamul omenesc, la sfîrşitul veacurilor, spre lăsarea păcatelor care s-a răstignii şi a murii, a înviat din morţi, s-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta slavei".
648. - Simbolul Bisericii din Cipru: 1. "Credem într-unui Dumnezeu, Tatăl atotţiitond, făcătond cerului şi al pămîntului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor.
2. Şi într-unui Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul născut de la Tatăl născut, mai înainte de toţi vecii, adică din fiinţa Tatălui lumină din lumină, Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, prin carele totul s-a făcut, precum în cer aşa şi pre pămînt; carele pentni noi oamenii şi pentru a noastră mîntuire s-a pogorît din cer şi s-a întntpat de la Duhul Sfînt şi din Măria Fecioară şi s-a făcut om, şi s-a răstignit penlni noi în vremea lui Ponţiu Pilat, şi a pătimit şi s-a îngropat şi a înviat a treia zi după Scriptură, şi s-a suit la ceniri şi şade de-a dreapta Tatălui, şi iarăşi va să vie cu slavă să judece viii şi morţii, a cănii împărăţie nu ya avea sjîrşit.
3.- Şi întm Duhul Sfînt,^Domnul de viaţă făcătond, carele de la Tatăl purcede, cu Tatăl şi cu Fiul este închinai şi mărit, care a grăit prin prooroci.
4.- Şi într-una sobornicească şi apostolească Biserică.
5.- Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor.
6.- Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie, amin.
7.- însă pe cei care zic, că a fost cîndva, cînd Fiul lui Dumnezeu nu era, şi că mai înainte de a se naşte el nu exista, sau că El s-a făcut din nimic, sau din alt ipostas sau substanţă, pe acei care afinnă că El este trecător sau schimbător, îl analematizează Biserica ecumenică şi Apostolică".
649. - Simbolul Bisericii din Cezareea Palestinei: 1. "Credem
într-unui Dumnezeu, Tatăl alotţiilond, Făcătond deplin a tuturor celor văzute şi nevăzute.
2.- Şi într-unui Domn Iisus Hristos, Cuvîntul lui Dumnezeu, Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din lumină, viaţă din viaţă, Fiu Unul născut mai înainte de toată făptura, mai înainte născut din Tatăl din toţi vecii, prin care şi toate s-au făcut, întmpat pentm mînluirca noastră şi cu oamenii a petrecut şi a pătimit, şi a înviat a treia zi şi s-a suit la Tatăl, şi care iarăşi va să vie întm slavă să judece viii şi morţii.
3.-Credem şi într-unui Duhul Sfînt".
650. - Simbolul de la Niceea 325: 1.- "Credem într-unui Dumnezeu Tatăl atotţiitond, făcătond văzutelor şi nevăzutelor; 2.- Şi într-unui Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, carele din Tatăl s-a născut, adică din fiinţa Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut; cela ce este de o fiinţă cu Tatăl, prin carele toate s-au făcut cele ce sînt în cer şi cele ce sînt pe pămînt; 3.- Carele pentm noi oamenii şi pentm a noastră mîntuire s-a pogorit, s-a întmpat şi s-a făcut om; 4. a pătimit; 5. şi a înviat a treia zi; 6. şi s-a suit la centri; 7. şi iarăşi va veni să judece viie şi moifii; 8. Şi întm Duhul Sfînt; 9. Biserica ecumenică şi apostolică analematizează pe cei ce zic că era un timp cînd Fiul lui
Dumnezeu nu exista şi s-a făcut din cele inexistente, sau pe cei ce afinnă că provine din alt ipostas, sau că se poate schimba, sau % transfonna".
651. - Simbolul atanasian: "Oricine voieşte să se mîntuiască, înainte de toate se cade lui să ţină credinţa universală, pe care, dacă cineva n-o va păzi întreagă şi neîntinată, fără îndoială se pierde în veac. Credinţa universală aceasta este, ca să cinstim un Dumnezeu în Treime şi Treimea în Unime, necondiţionată ipostazele, nici împărţind fun[a. Căci una este ipostaza Tatălui, alta a Fiului, alta a Duhului Sfnt; dar, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfiitului Duh una este - dumnezeirea, deopotrivă slava, împreună veşnică mărire. Cum este - Tatăl, aşa şi Fiul, aşa şi Sfiitul Duh. Necreat Tatăl, necreat Fiul, necreat Duhul Sfînt; necuprins de minte Tatăl, necuprins de minte Fiul, necuprins de minte Duhul Sfînt; veşnic Tatăl, veşnic Fiul, veşnic Duhul Sfînt; dar nu sînt trei veşnici, ci unul veşnic; căci precum nici trei nu sînt necreaţi, nici trei necuprinşi de minte, ci unul necuprins de minte. De asemenea, atotputernic Tatăl, atotputernic Fiul, atotputernic Duhul Sfînt; dar, nu trei atotputernici, ci un atotputernic. Astfel, Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu şi Duhul Sfînt; dar, nu trei Dumnezei, ci unul este Dumnezeu. Tot astfel, Domn Tatăl, Domn Fiul şi Domn şi Duhul Sfînt; dar, nu trei Domni, ci unul este Domn. Căci precum sîntem obligaţi de adevănd creştin, să mărturisim pe fiecare ipostază, Dumnezeu'şi Domn, lot astfel sîntem opriţi de dreapta credinţă universală să zicem trei Dumnezei şi trei Domni.Tatăl de nimeni nu este făcut nici creat, nici născut; iar Fiul de la Tatăl singur este, nu făcut, nici creat, ci născut; iar Duhul Sfînt de la Tatăl este, nu făcut, nici creat, nici născut, ci purces. Deci, unul este Tatăl, nu trei Părinţi; unul Fiul, nu trei Fii; unul Duhul Sfînt nu trei Duhuri Sfinte. Şi în acesta Treime, nimic nu este mai înainte, ori mai pe urmă, nimic mai mare sau mai mic; şi cele trei ipostaze, egale şi împreună veşnice între ele sînt; încît, în totul cum s-a spus, se adoră şi Treimea în Unime şi Unimea în Treime. Deci, cel ce voieşte să se mîntuiască aşa să gîndească despre Sfînta Treime. Dar, este necesar încă, pentm mîntuirea veşnică, să creadă drept şi întmparea Domnului nostm Iisus Hristos".
"Deci, credinţa dreaptă este să credem şi să mărturisim că Domnjul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este şi Dumnezeu şi om. Este Dumnezeu născut, înainte de veci, din fiinţa Tatălui. Este şi om născut în timp, din fiinţa Mamei. Dumnezeu desăvîrşit şi om desăvîrşit, alcătuit din suflet raţional şi trup omenesc. Egal cu Tatăl, după dumnezeire, mai mic decît Tatăl, după partea omenească. El cu toate că este şi Dumnezeu şi om, totuşi nu doi, ci unul este Hristos. Este unul, nu prin schimbarea dumnezeirii în trup, ci prin ridicarea părţii omeneşti la dumnezeire; este unul, cu totul, nu prin confundarea firilor, ci prin unirea ipostazelor. Căci, precum suflet raţional şi trup, unul este omul, tot astfel, Dumnezeu şi om, linul este Hristos, care a pătimit pentm mîntuirea noastră şi a coborit în iad, şi a treia zi, a înviat din morţi şi s-a urcat la cemri şi şade la dreapta lui Dumnezeu şi Tatălui Atotputernic, de unde va veni să judece viii şi morţii. La a cănri venire toţi oamenii vor învia cu tnipurile lor şi vor da socoteală penlni faptele lor. Şi cei ce au făcut cele bune vor merge în viaţa veşnică, iar cei ce au făcut rele, vor merge în focul veşnic".
"Aceasta este credinţa universală, pe care dacă cineva nu o va crede cu credinţă şi cu tărie, nu va putea să se mîntuiască".-(Simbolul azi valabil, se află în cărţile bisericeşti).
652. - Sfinţii Părinţi adunaţi acum la Constantinopole (381) au hotărît să nu calce credinţa celor 318 părinţi adunaţi la Niceea Bitiniei (325), ci să rămînă întărită şi să se anatematizeze orice eres contrar ei, adică cel al eudoxienilor (arieni anomei) şi cel al samarinenilor adică al pnevamtomahilor (contrari Sf. Duh) şi cel al sabelienilor (antitrinitari) şi cel al marcelianilor (care zic că Fiul şi împărăţia sa nu este veşnică) şi cel al fotinianilor (antitrinitari) şi cel al apolinariştilor (Iisus nu este om deplin), -n ec. 1.
653. -"7/j ceea ce priveşte tomosul apusenilor, (hotărîrea unui sinod de la 369 sub papa Damasus) am primit şi hotărîrea sinodului din Antiohia (din 378, amîndouă fiind la fel) care mărturisesc o dumnezeire aTatălui şi a Fiului şi a Sfiitului Duh". II ec. 5.
654. -"Acestea citindu-se, Sf. Sinod a hotărît ca numănui să nu-i fie îngăduit să provăduiască altă credinţă - adică să scrie sau să alcăhriască - în afară de cea hotărîtă de Sf. Părinţi întruniţi în oraşul Niceea, (şi Constantinopol) împreună cu Sfînlul Duh, (Sinodul I şi II ecumenic). Iar, cei ce ar îndrăzni sau să alcătuiască o altă credinţă, (crezul) sau să o înfăţişeze, sau să o propovăduiască celor care vor voi să se întoarcă la cunoştinţa adevăndui, fie din elinism, fîe dini iudaism sau din orice erezie, aceştia dacă ar fî episcopi sau clerici, să fîe îndepărtaţi, episcopii din episcopat şi clericii din cler, iar de ar fi laici, să fie anatematizaţi. Şi tot în acelaşi chip, dacă ar fi aflaţi vreunii, fie episcopi, fie clerici, fie laici, mărturisind sau învăţînd cele înfăţişate în expunerea sa de prezbitend Harisie, despre întmparea unuia născut Fiul lui Dumnezeu adică învăţăturile întinate şi destrămătoare ale lui Nestorie, care au fost osîndile să se trateze potrivit cu hotărîrea luată de acest sjînt şi ecumenic sinod, adică la fel, episcopul să fie îndepărtat din episcopat şi să fie caterisit, clericul de asemeni să cadă din cler, iar de ar fi laic şi el să fie anatematizat, precum s-a spus mai sus", (li ec. 5; III ec. 7).
655. - Rînduiala cea bună, după cuvîntul teologului, este ca tot cel ce începe un cuvînt sau un lucru, să înceapă cu Dumnezeu şi să sfîrşească tot cu Dumnezeu. De aceea, pentru că şi buna cinstire de Dumnezeu să propovăduieşte cu tărie acum de noi, iar biserica întemeiată de Hristos, se întinde neîncetat, crescînd şi sporind ca cedrii Libanului, noi, făcînd acum începutul acestor cuvinte sfinţite, hotărîm cu ajutorul lui Dumnezeu, să păzim neatinsă şi nestrămutată credinţa dată nouă atît de către apostolii cei aleşi de Dumnezeu, care au fost înşişi văzători şi slujitori ai cuvîntului, cît şi de cei 318 sfinţi şi fericiţi părinţi, adunaţi la Niceea sub Constantin împăratul nostru împotriva lui Arie necuratul şi a religiei păgîneşti sau mai bine zis politeiste, propovăduite de el. Care părinţi, mărturisind aceeaşi credinţă cu privire la Treimea cea de o fiinţă, ne-au descoperit şi ne-au întărit în ce priveşte cele trei ipostase ale firii dumnezeieşti începătoare, fără a lăsa ca ea să rămînă ascunsă sub valul necunoaşterii, ci, învăţînd lămurit pe credincioşi, să se închine cu o singură închinare: Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh, au îndepărtat şi nimicit învăţătura greşită despre nepotrivirea treptelor dumnezeirii, doborînd şi răsturnînd jocurile copilăreşti şi alcătuite din nisip ale ereticilor, împotriva dreptei credinţe. De asemenea, întărim şi credinţa care s-a propovăduit de către cei 150 sfinţi părinţi adunaţi în acest oraş împărătesc sub marele Teodosie (331), care a fost împăratul nostru, îmbrăţişînd părerile grăitoare de Dumnezeu şi îndepărtînd pe necuratul Macedonie, împreună cu vrăjmaşii cei vechi ai adevărului, întrucît cu nebunie au îndrăznit a socoti pe Stăpînul ca pe rob şi a voit să rupă hoţeşte unitatea cea nedespărţită, ca să nu ne fie împlinită taina nădejdii noastre. Osîndim împreună cu acest nedemn, nevrednic şi înverşunat potrivnic al adevărului şi pe Apolinarie, propovăduitorul ascuns al răutăţii care a vorbit cu necuviinţă, spunînd că Domnul a luat trup fără minte şi fără suflet, de aici socotind şi el, că nu ne-a fost deplină mîntuirea. încă întărim, ca pe o putere de nesfărîmat a credinţei, învăţăturile aşezate de cei 200 de Dumnezeu purtători, părinţi întruniţi mai întîi în oraşul Efcsenilor (432) sub Teodosie fiul lui Arcadie, împăratul nostru propovăduind un singur Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, socotind pe drept şi după adevăr ca
Născătoare de Dumnezeu pe Preacurata pururea Fecioară care l-a născut fără sămînţă, şi respingînd nesocotita erezie a lui Nestorie, ca una ce strămută rînduiala dumnezeiască, deoarece învaţă că Hristos a fost şi om deosebit, înnoind nesocotinţa iudaică. întărim apoi, ca ortodoxă, credinţa care a fost scrisă de 630 de Dumnezeu aleşi părinţi, în metropola Calcedonienilor (437) sub Marcian, şi el împărat al nostru, pe care a dat-o cu glas mare în toate părţile, că Hristos Fiul lui Dumnezeu este unul, alcătuit din două firi şi slăvit în aceste două firi, iar pe Eutihie cel cu mintea deşartă, care spunea că taina cea mare a iconomiei s-a săvîrşit în chip părut, l-au îndepărtai ca pe un nedemn şi ca pe o moUmă, din preajma sfintelor biserici şi împreună cu el şi pe Nestorie şi pe Dioscur, unul părtaş şi susţinător al despărţirii, iar celălalt al amestecării, căzuţi din starea necredinţei în aceeaşi prăpastie a pierzării şi a ateismului. De asemenea, recunoaştem şi învăţăm şi pe urmaşii noştri să recunoască, că pornite de la Sfîntul Duh, evlavioasele graiuri ale celor 165 de Dumnezeu purtători părinţi, adunaţi în acest oraş împărătesc (553) sub Justinian, împăratul de care cu pietate ne aducem aminte, cei care sinodiceşte au anatematizat şi lepădat pe Teodor de Mopstuiestia, dascălul lui Nestorie, pe Origen, pe Didim şi pe Evagrie, care au plăsmuit din nou mituri păgîneşti şi care, cu năluciri ale minţii şi visuri, au vorbit de perioade şi transformări ale unor corpuri şi suflete Apunînd cu lipsă de evlavie, lucruri nedemne despre învierea morţilor, precum şi cele scrise de Teodorat, împotriva dreptei credinţe şi a celor 12 capitole ale fericitului Chirii, cum şi scrisoarea zisă a lui Iba şi iarăşi mărturisim a păzi nepătată credinţa sfîntului sinod al Vl-lea de curînd adunat în acest oraş împărătesc sub Constantin (680). împăratul nostru, de pioasă aducere aminte, care a primit mai multă putere prin aceea că, piosul împărat a întărit hotărîrile acestui sinod cu peceţi, spre statornicire în toţi vecii. Mărturisim deci iarăşi, cu toţii, neatinsă a cinsti două voind naturale -voinţii între adevăr - şi două lucruri naturale în iconomia întrupării Domnului nostru Iisus Hristos adevăratul Dumnezeu, precum ne-a învăţat cu iubire de Dumnezeu, dînd cucernica hotărîre care osîndeşte pe cei ce strămută dreapta dogmă a adevărului şi propovăduiesc popoarelor o singură voinţă şi o singură lucrare în Domnul Dumnezeul nostru Iisus Hristos, adică pe Teodor al Farei, Cir al Alexandriei, Honoriu al Romei, Sergie, Pir, Pavel, Petru care au fost mai înainte în acest, de Dumnezeu păzit oraş, Macarie, fost episcop al Antiohiei, Ştefan, ucenicul lui şi pe neînţeleptul Polihronie, păsţrînd neatins trupul cel de obşte al lui Hristos Dumnezeul nostru.
în scurt, noi legiuim să se păzească şi să rămînă neschimbată pînă la slîrşitul veacurilor, credinţa cea adevărată a tuturor bărbaţilor iscusiţi din biserica lui Dumnezeu, care au fost luminători în lume, ţinînd sus cuvîntul vieţii, precum şi scrisorile şi învăţăturile date lor de Dumnezeu lepădînd şi anatematizînd pe toţi pe care ei i-au lepădat şi anatematizat ca duşmani ai adevărului care în zadar s-au ridicat împotriva lui Dumnezeu şi au încercat să ridice neadevărul în slavă.
"Iar dacă cineva dintre toţi, nu va păzişi nu va îmbrăţişa învăţăturile despre buna cinstire de Dumnezeu, arătate mai sus şi nu le va cinsti şi propovădui aşa, ci s-ar apuca să se împotrivească, să fie anatema, potrivit cu hotărîrea statornicită de sfinţii şi fericiţii părinţi, arătaţi mai înainte şi să fie scos şi căzut din rîndul creştinilor ca un străin."
"Căci noi am socotit, că mi se poate adăuga sau scoate ceva din cele hotările mai înainte. Aceasta de loc şi sub nici un cuvînt". -w. ec. 1.
656. -A hotărît acest sfînt sinod şi acest foarte frumos şi îndreptăţit lucru, ca şi de acum înainte să rămînă întărite şi statornice, spre vindecarea sufletelor şi tămăduirea patimilor, cele 85 canoane primite şi întărite de sfinţii şi fericiţii părinţi dinaintea noastră, dar totuşi predate nouă sub numele sfinţilor şi slăviţilor apostoli.
Dar, pentru că în aceste canoane ni se porunceşte să primim şi aşezămintele Sf. Apostoli cele date prin Clement, în care din vechime s-a introdus de cei de altă credinţă pentru vătămarea bisericii unele lucruri neadevărate şi străine de dreapta credinţă, care întunecă frumuseţea aleasă a dogmelor dumnezeieşti, în mod necesar am făcut lepădarea acestor aşezăminte pentru întărirea şi siguranţa turmei creştinilor, neadmiţînd nicidecum născocirile minciunilor eretice şi fără a vătăma învăţătura adevărată şi desăvîrşită a apostolilor (cea pe care o avem azi, e purificată).
Pecetluim şi pe toate celelalte sfinţite canoane aşezate de sfinţii şi fericiţii noştri părinţi, adică pe cele ale celor 318 sfinţi părinţi adunaţi la Niceea, şi pe cele ale celor adunaţi în Ancira; încă şi pe cele ale celor adunaţi în Neocezareea precum şi pe ale celor adunaţi în Antiohia Siriei, dar şi pe ale celor adunaţi în Laodiceea Frigiei, încă şt pe cele ale celor iso ce s-au adunai în acest, de Dumnezeu păzit şi împărătesc oraş, şi pe cele ale celor 200, care s-au adunat în metropola Efesenilor; şi pe cele ale celor 630 sfinţi şi fericiţi părinţi adunaţi în Calcedon; asemeni şi pe cele ale celor adunaţi în Sardica, şi pe cele ale celor adunaţi în Cartagina; şi încă şi pe ale celor adunaţi din nou în acest de Dumnezeu păzit şi împărătesc oraş, sub episcopul acestui împărătesc oraş, Nectarie, şi pe ale lui Teolîl, fost arhiepiscop al Alexandriei; încă şi pe ale lui Dionisie fost arhiepiscop al marelui oraş Alexandria şi pe ale lui -Petru fost al Alexandriei şi martir, şi pe ale lui Grigorie Taumaturgul, fost episcop al Neocezareei, Atanasie arhiepiscopul Alexandriei, Vasile arhiepiscopul Cezareci Capadociei, Grigorie episcopul Nişei, Grigorie Teologul, Amfilohiu al Iconiei, Timotei fost mai înainte arhiepiscopul Alexandriei, Teofil arhiepiscopul acestui mare oraş al Alexandrinilor, Ciril arhiepiscopul Alexandriei şi Ghenadie fostul patriarh al acestui de Dumnezeu păzit şi împărătesc oraş dar încă şi canonul cel aşezat de Ciprian, fost arhiepiscop al ţării africanilor şi martir, şi de sinodul său, care a avut putere în ţinuturile episcopilor mai sus - zişi şi numai după obiceiul lor tradiţional; şi nimănui să nu-i fie îngăduit a preface canoanele arătate mai sus, să le strice sau să aducă alte canoane, afară de cele ce le avem în faţă, puse sub senuiătura falsă de vreunii dintre cei ce s-au apucat să falsifice adevărul.
Iar dacă cineva a fost prins înnoind vreun canon din cele spuse sau căutînd să-l răstoarne va fi osîndit să primească pedeapsa pe care o porunceşte acelaşi canon, fiind astfel vindecat prin ceea ce greşise. -VI ec. 2.
657 -Celor ce au fost hărăziţi cu demnitate ieraticească, întocmirile aşezămintelor canonice le sînt spre mărturie şi îndrumare, pe care şi noi le primim cu bucurie şi cîntăm Domnului Dumnezeu, împreună de Dumnezeu vestitorul David, zicînd: "Intrii calea mărturiilor tale ne-am bucurat, ca îiitm toată bogăţia şi tu aipomneit ca^dieplatea să fie îndnimarea ta în veci, înţelepţeşte-mă şi voi fi viu" (Ps. 118, 14, 138,144). Dacă cuvîntul proorocesc ne porunceşte să păzim în veac mărturiile legilor lui Dumnezeu şi să vieţuim între ele este limpede că ele trebuie să rămînă în veac neclintite şi neschimbate, că în acest sens şi de Dumnezeu văzătorul Moise, a zis aşa: "Nimic să nu adaugi la cele aşezate şi să nu scoţi din ele" (Deut. 12, 32). Sfîntul apostol Petru, bucurîndu-se de ele a zis : La care îngerii doresc să privească (1 Petru 1,12); iar Pavel zice: Chiar dacă noi înşine sau vreun înger ar vesti vouă o altă evanghelie, decît pe aceea pe care v-am vestit-o vouă, să fie anatema (Gal. l, 8).
"Deci, aşa stînd lucrurile şi astfel findu-ne mărturiile dovezilor, noi ne. bucurăm întm ele, ca şi cînd cineva ar cîştiga multă dobîndă. Noi cu bucurie primim dumnezeieştile canoane şi întărim obligativitatea lor întreagă şi neschimbată, ca şi cele ce sînt date de trîmbi[ele Duhului Sfînt, de prea lăudaţii Apostoli, şi de către cele şase sfinte sinoade ecumenice şi de către cele locale adunate spre a da astfel de aşezăminte (canonice) precum şi de către sfiiţii noştri părinţi. Căci, dînşii find toţi luminaţi de unul şi acelaşi Duh Sfînt, au hotărît cele de folos". (Ioan 14,16-17; 15, 26-27; Luca 16,13-15).
Deci, pe cei ce ei îi anatematisesc si noi îi anatematisim; pe cei ce ei îi caterisesc şi noi îi caterisim; pe cei ce ei îi afurisesc şi noi îi afurisim; pe cei ce ei îi canonisesc şi noi de asemenea îi canonisim. Căci datoria voastră a păstorilor este ca misiunea să v-o împliniţi fără iubire de argint, (I Tim. 6,10) îndestulîndu-vă cu ceea ce aveţi (Ev. 13,5), aşa cum învaţă lămurit dumnezeiescul apostol Payel, care s-a înălţat pînă la al treilea cer, unde a auzit cuvinte negrăite (II Cor. 12, 4).-VII ec.l. |
658. -"Episcopul Aureliu, zise: Aşa se păstrează la noi aceste exemplare (copii) exacte după cele originale pe care părinţii noştri (20 de episcopi) le-au adus cu sine atunci de la sinodul de la Niceea astfel păstrîndu-se originalul acelora (dc la Niceea) aşa să se păstreze întărite cele continuate şi cele hotărîte acum de noi". Cari. l.
659. - Sinodul întreg zise: "CM voia lui Dumnezeu, mai întîi de toate, credinţa dogmelor bisericeşti, care s-au predat de noi, trebuie să se mărturisească în acest slăvit sinod aşa cum este la greci, cu aceeaşi mărturisire. Apoi rînduiala bisericească trebuie să se ţină cu învoirea liberă a fîecăniia şi cu consimţămîntul tuturor. Dar care întărire minţii fraţilor şi împreună episcopilor noştri celor de curînd hirotonisiţi se cuvine a adăuga cele ce le-au primit prin hotărîrea statornicită de părinţi întm unimea Treimei, adică a Tatălui şi a Fiului şi a Sfiitului Duh, care unime este cunoscută că nu are nici o deosebire pe care trebuie să o ţinem sfînta în minţile noastre (de la hirotonie în arhiereu). Aşa cum am învăţat noi, tot aşa vom învăţa şi popoarele lui Dumnezeu...". Cart. 2.
660. ..."S-a hotărît de către toţi episcopii bisericii din Cartagina întruniţi în sinod ale căror nume şi iscălituri sînt puse (la acte), că Dumnezeu n-a făcut, de la început, pe Adam să fîe muritor (Fac. 2,17; Rom. 4, 12; 6, 23). De va zice cineva că protopărintele Adam de la început a fost să fîe om muritor, aşa încît ori de ar fi păcătuit, el trebuia să moară cu trupul, adică, va ieşi din tmp nu din vina păcatului făcut de el, ci din nevoile firii, prin creaţiunea lui, să fîe anatema" .-Cart. 109.
661. -"Aşijderea. s-a hotărît că oricine ar zice că Harul lui Dumnezeu, prin carele cineva se îndreptează prin Iisus Hristos Domnul nostm, are putere numai pentru lăsarea păcatelor celor săvîrşite deja, şi că nu dă încă şi ajutor spre a mai săvîrşi şi alte păcate, să fie anatema". -Cart. 111.
662. - Aşijderea, s-a hotărît ca, oricine va zice că acelaşi har al lui Dumnezeu cel dat prin Iisus Hristos Domnul nostru ne ajută numai ca să nu păcătuim, deoarece prin el ni se descoperă şi ni se arată cunoaşterea păcatelor spre a şti ce trebuie să cerem şi de ce trebuie să ne ferim, dar prin cele ce ni se dă, pe lîngă darul de a cunoaşte ce este de făcut, încă şi darul de a iubi şi puterea de a face binele, să fie anatema, Apostolul zice: "Cunoştinţa îngîmfă, iar dragostea zideşte" (I Cor. 8, i). Este o nelegiuire să credem că darul lui Hristos ni s-a dat ca să ne mîndrim şi nu spre a ne zidi sufleteşte. Cu adevărat, şi a şti şi a iubi fapta bună care trebuie făcută, amîndouă sînt daruri ale lui Dumnezeu. Cînd adevărata dragoste zideşte, cunoştinţa nu se mai poate mîndri, precum s-a scris: "Dumnezeu este cel ce învaţă pe oameni ştiinţa" (Ps. 93,10) şi că: "Dragostea de la Dumnezeu este " (Ioan 4, 7). -Cart. 112.
663. - "De asemenea, s-a hotărît că, oricine ar zice că pentm aceea ni se dă nouă harul dreptăţii ca ceea ce putem face prin noi înşine să săvîrşim mai uşor prin har, ceea ce înseamnă că dacă nu ni s-ar fi dat hanii deşi, mai greu, dar totuşi am fi putut să împlinim ponincile dumnezeieşti şi fără ajutond harului să fie anatema. Cînd Domnul a vorbit despre împlinirea ponincilor, nu a zis: Fără de mine mai greu puteţi face ceva, ci a zis:" Fără de mine nimic nu puteţi face" (ioan 15, 5; Ofes. 2, 8) -Cart. 113.
664. - "Cu privire la cele spuse de Sf. Apostol Ioan: "De vom zice că păcat nu avem, pe noi înşine ne amăgim şi adevănd nu este întm noi" (I Ioan l, 8), dacă cineva le-ar înţelege, cum că ele trebuie spuse numai pentru smerenia cugetului, şi dc aceea noi afirmăm că sîntem păcătoşi, iar nu fiindcă cu adevărat sîntem păcătoşi să fie anatema. Apostolul mai departe adaugă: "De vom mărturisi păcatele noastre, el credincios este şi drept ca să ne ierte păcatele să ne curăţească de toată nedreptatea" (I Ioan l, 9). De aici lămurit este că s-a spus nu numai pentru smerenia cugetului, ci ca să arate adevărul păcătuirii noastre, căci astfel Apostolul ar fi zis: "De vom zice că nu avem păcat, ne înălţăm pe noi şi smerita cugetare nu este întm noi", ci dimpotrivă a zis că: "ne amăgim pe noi înşine şi adevănd nu este întm noi". Prin aceasta a arătat lămurit că cel ce zice despre sine că nu are păcat, nu spune adevărul, ci minciuna. -Cart. 114.
665. - S-a hotărît că, cel ce ar înţelege, cum că cererea sfinţilor în rugăciunea domnească: "Şi ne iartă nouă greşelile noastre" (Matei 6, 12), nu este făcută pentru iertarea păcatelor lor personale, deoarece sfinţii n-au păcate ci ei se roagă numai pentru alţii din popor, şi nici-un sfînt nu zice: Iartă-mi mie păcatele mele, ci: "Iartă nouă păcatele noastre", ca şi cum s-ar înţelege că dreptul se roagă numai pentru alţii din mulţimea oamenilor şi nu şi pentru sine să fie anatema. Sf. Apostol Iacob era sfînt şi drept şi el zicea: "Că multe greşim cu toţii" (Iacob 3,2). El adaugă: "Toţi, pentm că să fie de acord cu psalmistul care zice: Să nu intri la judecată cu robul tău, că nu se va putea îndreptăţi cel viu" (Ps. 142, 2). înţeleptul Solomon se roagă: "Nu este om care să nu păcătuiască" (III Regi 8, 46). în cartea Sfîntului Iov stă scris: "Pe mîna fiecănd om se pune semnul, pentru ca toţi oamenii să-şi cunoască neputinţa lor" (iov 37,7) şi proorocul Daniil zice la plural: '"Noi am păcătuit, noi am greşit" (Daniel 9, 5, etc.). în toate aceste locuri, se mărturiseşte şi despre smerita cugetare şi după înţelesul adevărului, ca să nu se înţeleagă, aşa cum fac unii eretici, că cel drept nu se roagă şi pentru păcatele sale, ci numai pentru ale altora. Mai departe Daniel zice: "Mă nigam şi mărturiseam păcatele mele şi ale popondui meu, înaintea Domnului Dumezeului meu" (Daniel 9, 20). El n-a voit să zică: "păcatele noastre", în general, ci precis "ale popondui său şi ale sale", ca şi cum el ar fi prevăzut că se vor ivi ereticii care vor înţelege rău această rugăciune" (Matei 6,12).- Cart. 115.
666. - S-au hotărît că oricine tîlcuieşte cuvintele din rugăciunea domnească; "Iartă nouă greşalele noastre" (Matei 6, 12), socoteşte că aceste cuvinte se zic aşa de sfinţi numai de formă pentru smerita cugetare şi nu pentru realitatea adevărului cum că ei cu adevărat au păcate, să fie anatema. Oare, cine ar putea suferi pe cel ce se roagă, minţind nu oamenilor, ci însuşi iui Dumnezeu, fiindcă numai cu buzele cere iertare, iar cu inima ar crede că el (Pelegius) nu are nici-un păcat pentru a cere această iertare? -Cartag. 116.
667. -"Dacă cineva învaţă sau cugetă, că sufletele omeneşti au preexistat, adică ele mai înainte ar fi fost spirite sau puteri sfinţite şi cereşti, îndepăitîndu-se de Dumnezeu, s-au dedat la păcate şi din această cauză au pierdut iubirea dumnezeiască, devenind suflete osîndite, şi astfel, ele au fost trimise spre pedeapsă în trupuri pămînteşti, să fie anatema". -Edit. Teologic l.
668. -"Dacă cineva învaţă sau cugetă că sufletul lui Iisus Mîntuitorul ar fi preexistat, şi că el s-ar fi unit cu Dumnezeu - Logosul numai înaintea întntpării şi al naşterii sale din Sfînta Fecioară, să fie anatema". -Ed. Teoi. 2.
669. -"Dacă cineva învaţă sau cugetă că trupul Domnului nostm Iisus Hristos s-a format mai întîi în sinul Sfintei Fecioare, şi numai după aceea s-a unit cu el Dumnezeu - Logosul ca şi sfîntulpreexistent, să fie anatema". -Ed.Teol. 3.
670. -"Dacă cineva învaţă sau cugetă că Dumnezeu - Logosul s-a făcut asemenea tuturor cetelor cereşti ale îngerilor, şi că el 'este un heruvim, şi un serafim pentm serafimi, adică el a devenit asemenea cu puterile îngereşti superioare, să fie anatema". -Ed. Teot. 4.
671. - "Dacă cineva învaţă sau cugetă, că la înviere, tnipurile omeneşti vor învia sub formă de afară şi fără de nici o asemănare cu acelea pe care le avem acum, să fie anatema". -Ed. Teoi. 5.
672. -"Dacă cineva învaţă că cerni, soarele, luna, stelele şi apele care sînt mai presus de centri, sînt fiinţe însufleţite, să fie anatema". -Ed. Teoi. 6.
673. - "Dacă cineva învaţă sau cugetă că Hristos Domnul, în veacul viitor 'va fi iarăşi răstignit pentm demoni cum a fost şi pentm oameni, să fie anatema". -Ed. Teoi. 7.
674. -"Dacă cineva învaţă sau cugetă că puterea lui Dumnezeu are margini, şi că el a creat tot ceea ce a putut să facă avînd putere mărginită, să fie anatema". -Ed.Teol. 8.
675. -"Dacă cineva învaţă sau cugetă, că pedeapsa demonilor şi a oamenilor păcătoşi nu va fi veşnică, ci va avea un sfirşit, şi că atunci va unna o restabilire a tuturor în fericire (apocatastasia) să fie anatema". -Ed. Teoi. 9.
676. -"Anatema lui Origen şi a tuturor celor ce învaţă şi cugetă ca el". -Edictul Teologic 10, din 541, a împăratului Justinian aprobat de Biserică.
677. -"Dacă cineva crede în fabuloasa preexistentă a sufletelor şi în acea condamnabilă restaurare (apocatastasia), adică restabilirea tuturor lucnirilor aşa cum era la început, să fie anatema". -Sinodul din Costantinopol, din 543.-
678. - "Dacă cineva învaţă că la început creaţiunea fiinţelor raţionale nît cuprindea decît spirite fără tnipuri şi cu totul nemateriale neavînd nici număr, nici numiri, încît ele erau identice
prin egalitatea substanţei, a puterii şi a lucrării, precum şi prin unirea lor cu Dumnezeu - Logosul şi cunoştinţa lor despre acest Logos, dar că îndepătiîndu-se de Dumnezeu, s-au dedat la lucmri rele, după înclinările fiecăniia, şi că ele au luat Impuri mai mult sau mai puţin perfecte şi au primit numiri, astfel, că între puterile superioare se află o diferenţă de numiri după cum se află şi o diferenţă de tnipuri şi pentm aceasta unele s-au numit hemvimi, altele serafimi şi arhangheli şi puteri şi demoni şi tronuri şi îngeri şi au luat naşteri atîtea orînduiri şi numiri cereşti, să fie anatema", -s. Cp. 2.
679. -"Dacă cineva învaţă că soarele, luna şi stelele fac parte din aceste fiinţe raţionale, şi că ele n-au devenit ceea ce sînt, decît numai pentru că s-au dedat la rău, să fie anatema", -s. Cp. 3.
680. -"Dacă cineva învaţă că fiinţele raţionale, în care iubirea dumnezeiască s-a răcit, ele au intrat în tnipuri grosolane cum sînt ale noastre şi au fost numite oameni, pe cînd acelea care au atins cea din unnă treaptă a răutăţii, au avut parte de tnipuri reci şi întunecate, şi s-au făcut şi se numesc demoni şi spirite rele (metempsihoză) să fie anatema", -s. Cp. 4.
681. -"DaCă cineva învaţă că după cum din rînduiala îngerilor şi ale arhanghelilor s-au născut suflete, dintre care au ieşit demonii sau oamenii, tot aşa şi oamenii acum pot deveni din nou îngeri şi demoni, şi toată ordinea ierarhiilor cereşti poate să circule îh sus sau în jos sau deopotrivă în sus şi în jos, să fie anatema". -S. Cp. 5.
682. -"Dacă cineva învaţă că de se află două feluri de demoni dintre care una cuprinde sufletele oamenilor şi alta spiritele adînc căzute; şi că dintre toate fiinţele raţionale nu se află decît un singur spirit, care ar fi rămas neclintit în iubirea şi contemplarea dumnezeiască, şi că. acest spirit a devenit Hristos şi împăratul tuturor fiinţelor raţionale, şi că el a creat toate trupurile care existau în cer, pe pămînt şi între cer şi pămînt; şi că lumea s-a făcut în sensul că ea are în sine însăşi elementele care sînt mai vechi decît ea, şi care dăinuiesc prin ele însele, adică uscatul, şi umezeala, căldura şi frigul cu chipul lor de a fi, şi că ea a fost alcătuită prin mijlocirea acestor elemente, precum şi că prea Sfînta Treime cea de o fiinţă n-a creat lumea, ci că lumea a fost creată de spiritul care se numeşte demiurg care este mai vechi decît lumea care-i dă fiinţa sa, să fie anatema". -S. Cp. 6.
683. -"Dacă cineva învaţă că Hristos despre care s-a zis că a apănit în lume ca un Dumnezeu, şi că el a fost unit mai înainte de toate timpurile cu Dumnezeu - Logosul, în vremurile din unnă el s-a înjosit pînă la întrupare, şi s-a milostivit după spusa ereticilor, de mult feluritele căderi ale spiritelor reunite într-o singură unitate din care şi el făcea parte, şi pentm a le reînăltfl, el a trecut prin toate treptele, şi a avut diferite tnipuri şi diferite nume, şi că el a devenit toate în toţi: un înger între îngeri, o putere între puteri şi s-a îmbrăcat, în diferitele trepte ale tuturor fiinţelor raţionale, luînd o formă corespunzătoare cu a fiecărei trepte, şi la sfirşit el a luat tnipul şi sîngele omenesc,- şi a devenit un om penlni1 oameni; Dacă cineva învaţă toate acestea, şi nu mărturiseşte că Dumnezeu - Logosul s-a pogorît şi s-a întmpat ca om, să fie anatema", -s. Cp. 7.
684. -"Dacă cineva zice că Dumnezeu-Logosul, care este de
aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu Tatăl şi cu Sfntul Duh, care a luat tmp şi i s-a făcut om, unul din Sfinta Treime, este cu adevărat Hristos, ci acela învaţă că el nu este numit Hristos decît în chip impropriu, şi din cauza lui "Nous", care s-a înjosit pe sine, întrucît el a fost unit cu Dumnezeu-Logosul; şi că Logosul nu este Hristos decît prin unirea cu Nous, şi că Nous nu este Dumnezeu, decît din pricina lui Logos, să fie anatema", -s. Cp. 8.
685. -"Dacă cineva zice că nu Lbgosul lui Dumnezeu s-a îmbrăcat cu un tmp viu avînd suflet raţional şi înţelegător, care s-a pogorît la iad şi care iarăşi s-a suit la cer; şi pretinde că numai acel Nous numit de ei într-un chip nelegiuit ca Hristos adevărat, care a devenit astfel prin cunoştinţa Monadei, să fie anatema", -s. Cp. 9.
686. -"Dacă cineva zice că, după înviere, tnipul Domnului este eretic, avînd fonna unei sfere, şi că tnipurile celorlalţi oameni înviaţi vor fi asemenea; şi că după ce Hristos va fi lepădat adevăratului său tmp, şi după ce ceilalţi oameni reînviaţi, de asemenea le vor fi lepădat, natura acestor tnipuri va fi nimicită, să fie anatema", -s. Cp. io.
687. -"Dacă cineva zice că judecata viitoare, aduce nimicirea tmpurilor şi că sfirşitul fabulei lumii va fi o natură imaterială şi că în viitor, nu va fi nimic material, ci numai spiritual pur, să fie anatema". -s. Cp. 11.
688. -"Dacă cineva zice: Puterile cereşti toţi oamenii, diavolul şi spiritele cele rele se vor uni cu Logosul lui Dumnezeu, pe care îl numesc Hristos, care arefonnă dumnezeiască, care s-a înjosit pe sine, şi că împărăţia lui Hristos va avea un sfirşit, să fie anatema", -s. Cp. 12.
689. -"Dacă cineva zice că Hristos nu se deosebeşte cu nimic de celelalte fiinţe raţionale, nici cu privire la substanţă şi nici la ştiinţă, şi că el nu le întrece în putere şi lucrare, şi că toate vor fi puse la dreapta lui Dumnezeu ca şi Hristos şi că printre ele a fost şi Hristos în fabuloasa preexistentă a hituror lucrurilor de care ei vorbesc, să fie anatema". -S. Cp. 13.
690. -"Dacă cineva zice că toate fiinţele raţionale se vor reuni într-o singură unitate a ipostazelor, a minierilor, tnipurile fiind dispărute, şi că cunoaşterea lumii viitoare va aduce cu ea distrugerea lumii şi lepădarea trupurilor ca şi desfiinţarea tuturor numelor, şi în fine, o identitate a conştiinţei şi a ipostasului; şi în plus că această pretinsă restaurare (apocatastasis), numai spiritele vor continua să existe, aşa cum acestea erau în prelinsa preexistentă, să fie anatema". -S. Cp. 14.
691. -"Dacă cineva zice că viaţa spiritelor va fi asemennea cu viaţa care există la început, pe cînd spiritele încă nu erau înjosite şi decăzute, în aşa fel, că sfirşitul şi începutul vor fi asemenea, şi că sfîrşitul va fi adevărata măsură a începutului, să fie anatema", -s. Cp. lS.-Sinodul din C-pol 543.
692 " Cei ce au vieţuit întru curăţie după legea cea veche şi
apoi au venit la nădejdea cea nouă a creştinismului, nu mai ţin sîmbăta, ci îşi duc viaţa după ziua Domnului (duminica), întru care şi viaţa noastră a răsărit prin moartea lui, pe care unii o tăgăduiesc. -Este greşit a vorbi-de Iisus Hristos şi a trăi ca Iudeii, căci nu creştinii au crezut în iudaism, ci iudeii au trecut la creştinism, şi toate limbile care au crezut în Hristos s-au apropiat de Dumnezeu". -Sf. Ignatic, Hp. Magnez. 9-10.
693. -"Cei trupeşii nu pot săvîrşi cele duhovniceşti şi nici cei duhovniceşti cele trupeşti, nici credinţa nu poate produce faptele necredinţei, dar nici necredinţa faptele credinţei". Insă, cele ce se face de creştini după nevoile trupeşti, tot duhovniceşti sînt, căci toate se fac întru Hristos... Creştinii sînt pietre ale templului Tatălui, pregătite pentru zidirea lui, ridicate spre cer prin mijlocirea crucii lui Iisus Hristos, avînd ca funie pe Duhul SJînt. Credinţa lor-este puterea care îi atrage în sus, iar dragostea este calea care duce la Dumnezeu. Deci ei sînt tovarăşi de călătorie, purtători de Dumnezeu, zidirea templului, purtători de Hristos, purtători de cele sfinte , întni toate împlinitori ai poruncilor lui Hristos Dumnezeu".- Sf. ignatie Eftseni 8-9.
694. -"într-adevăr pustnicii care stăteau atîţia ani încliişi în colibele lor fără să cheme pe nimeni, fără să-i sfătuiască cineva cînd au văzut primejdia, care ameninţa dărîmarea Antiohiei, părăsindu-şi colibele şi peşterile, alergau în toate părţile ca nişte îngeri veniţi din cer... Aceştia, dacă nu s-arfi pregătit mai dinainte pentm orice fel de moarte, n-ar fi putut grăi către judecători cu atîta îndrăzneală şi curaj, într-adevăr, ei au stat zile întregi la uşa pretoriului gata să scoată din mîinile călăilor pe cei duşi la moarte... Aşa-i de puternică învăţătura adusă de Hristos în lume". Sf. I. llrisostom -Statul XVII, 1-2.
695. -"în aceasta stă filosofia creştinului: în pomnci, în dogme şi în credinţă. Ponincile despart mintea de patimi; dogmele o aduc la cunoştinţa făpturilor; iar credinţa la contemplarea Sfintei Treimi". Filoc. II. p. 106,47.
696. -"Credinţa autentică slujeşte adevărului, neavînd în ea minciună, iar cunoşti/iţa cea bună poartă în ea puterea iubirii, neaflându-se în ea vreo călcare a poruncii dumnezeieşti". Filoc. III, p. 252,21.
697. -"Credinţa s-a numit "piatră" pentm tăria, neschimbabilitatea, statornicia şi imobilitatea adevăndui ei, ca şi pentm rezistenţa ei în faţa asaltului minciunii. Ea e ţinută "în nună", arălîndu-se prin aceasta puterea ei, care produce şi susţine toate virtuţile. Iar cei şapte ochi, pe care îi are, indică puterea ei de discemămînt, ca şi faphtl că îmbrăţişează cunoştinţa deplină şi fără greşeală a celor vremelnice şi e capabil de lucrarea înşeptită (prin taine) a Prea Sfiitului Duh, pe care iiumănd o face compusă". -Filoc. III, p. 253,24.
698. -"Explicaţia fiecărui dar duhovnicesc: Propriu temerii este, să se înfrîneze de Ia rele. Propriu tăriei este, să lucreze cele bune. Propriu sfatului este, să deosebească între cele contrare. Propriu ştiinţei este, să cunoască fără greşeală datoriile. Propriu cunoaşterii este, să cuprindă cu fapta raţiunile dumnezeieşti din virtuţi. Propriu înţelegerii este consiniţăinîntul sufletului cu cele cunoscute. In sfirşit, propriul înţelepciunii este unirea neînţeleasă cu Dumnezeu, prin care dorinţa celor vrednici se transformă în posesiune. Ea face pe cel părtaş de ea Dumnezeu prin participare şi tîlmaci al fericirii dumnezeieşti, printr-o înfăţişare şi lămurire necontenită şi fără pompă a tainelor dumnezeieşti, înaintea celor ce au trebuinţă". -Filoc. III. p. 253, 25.
699. -"Credinţa şi nădejdea nu sînt nişte lucrări simple şi întîmplătoare. Ci credinţa are nevoie de un suflet tare, iar nădejdea, de o socotinţă şi de o inimă dreaptă. Căci cum va crede cineva cu uşurinţă în cele ce nu se văd, fără har? Şi cum va nădăjdui în lucnirile viitoare neînvederate, de nu va avea prin curăţie vreo experienţă a damrilor Domnului, prin care primeşte adeverirea acelora ca a unora ce sînt de faţă? Deci, pentm amîndouă este nevoie de virtute, dar şi de îniîuriiea şi ajutorul lui Dumnezeu pe care dacă nu-l avem, în zadar ne ostenim". -Filoc. IV. p. 263,

DUELUL

2009-09-15T23:49:00.000-07:00

DUELUL
700. - Duelul este lupta declarată între doi inşi cu scopul, se zice, de a-şi apăra onoarea lezată. El porneşte din orgoliu exagerat, şi este împotriva minţii sănătoase, a legilor vieţii şi a poruncilor lui Dumnezeu (Ex. 20, 13; Deut. 5, 17; Matei 5, 21; Rom. 13, 9). Cel ce Ucide în duel se canoniseşte ca un adevărat criminal, iar cel ucis este un sinucigaş, căruia nu i se poate face nici-un fel de slujbă bisericească, şi nici nu se îngroapă în cimitir ca alţi creştini, căci fapta lui nu poate avea iertare. (V. Sinuciderea).

DUHOVNICIA

2009-09-15T23:44:00.000-07:00

DUHOVNICIA
701. - Duhovnicia este judecătoria internă a sufletului creştin, care are împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul său (Luca 17, 21). avînd ca judecător conştiinţa sa, adică ştiinţa de sine în raport cu legile Domnului, cu ajutorul căruia el poale face deosebire între bine şi rău. întrucît creştinul nu se poate cunoaşte exact, şi nici legea Domnului n-o ştie pe deplin, şi nici aplicarea ei la faptele sale, n-o poate face fără părtinire, pentru a-şi completă această judecată internă, apelează la un judecător extern asemenea lui, dar superior lui prin situaţia bisericească şi har, pe care-1 consultă şi de la care cere ce-i lipseşte: Lumină şi adevăr. Acesta este duhovnicul a cărui misiune este să examineze, să îndrumeze, să judece şi să dea sentinţa zeslegării necondiţionate sau condiţionate, sau nede/legării, toate împlinite numai în cadrul legilor lui Dumnezeu, date lui în Sfînta Scriptură şi Sfînta Tradiţie a sfintelor canoane, în afara cărora nu poate; fi legare sau dezlegare, lumină şi adevăr duhovnicesc (ioan 14,15-30; 15,1-14).
702. -"Slujba duhovniciei nu trebuie să se dea călugărilor celor de rind, care n-au nicidecum hirotesie, de vreme ce atîta este de sfînta aceasta, încît numai a arhiereilor este, iar nu a preoţilor cum zic canoanele (Cart, 6). Şi dacă se dă preoţilor a lucra una ca aceasta, se face şi de nevoie cu porunca arhiereului, în lipsa acestuia. Cele mai mari păcate, adică lepădarea de credinţă, păcatul uciderii şi greşelile cele preoţeşti, trebuie să se mărturisească la arhierei, precum şi celelalte pe care nu le pricepe duhovnicul, făcîndu-se toate cu sfatul arhiereului pentm că lucrul acesta este osebit arhiereului". S.Tes. V. 249.
703. -"Ducă va îndrăzni cineva a spovedi fără porunca arhiereului şi fără de cartea lui, unul ca acela se apropie de păcatul aceluia ce lucrează fără hirotonie, că acest lucru de a lega şi dezlega este numai al arhiereilor. Despre aceasta vorbesc multe canoane şi este arătat că numai apostolilor s-a dat aceasta de către Hristos Dumnezeul nostm, şi următorii apostolilor sînt arhiereii. Drept aceea, preoţii, ca unii ce au rînduiala celor şaptezeci, n-au putere să dea Duh, adică dar de a hirotonisi, ori a face mir ori a da dezlegarea păcatelor cu duhul, precum n-a putut face aceasta nici Filip cel din cei şapte diaconi (F. Ap. 8, 5-ic> Deci, de vreme ce şi cei ce au luat carte de hirotonie sînt datori a întreba pe arhiereu despre păcatele grele, cu atît mai mult cei ce n-au luat, ce putere vor avea să dezlege, şi cu atît mai mult de va fi cineva nehirotonisit? Drept aceea, aceştia se vor osîndi cu cei ce lucrează fără de hirotonie, afară numai cînd se va înlîmpla la
vreo vreme de nevoie a spovedi, dar şi atunci acele păcate să le spună arhiereului sau celui ce are slujba duhovniciei". -s. Tes. IX, 10-13.
704. -"Orice preot, carele va îndrăzni fără de carte ce se cheamă daltirie a arhiereului al acelui ţinut, de unde va ft să primească gîndurile şi spovedania, adică să-i spovedească, unul ca acela se canoniseşte şi se pedepseşte multă vreme cu oprire de la preoţia lui ca şi călcător de dumnezeieştile pravile, pentm că nu numai pe dînsul s-a pierdut, ci şi cîţi s-au spovedit la dînsul nespovediţi sînt, şi cîte au, dezlegat şi legat, pe nedreptate sînt". -ILT, 318.-
705. -"De se va întîmpla la nevoie, ca să fie cineva bolnav şi va fi nevoie, şi acolo duhovnic nu se va afla, atunci preotul acela (nchirotesit) primeşte gîndurile, adică spovedania, iar de-l va chema şi nu va merge şi va muri omul nespovedit, acel preot să se canonisească trei ani". -ILT, 318.-
706. - Secretul spovedaniei. "Duhovnicul de va spune păcatele celora ce i se spovedesc, acela să aibă canon cu oprirea de la preoţia lui, trei ani. Iar învăţătorii zic şi pomncesc să-i fie luat danii de tot şi danii preoţiei şi darul duhovniciei; numai aceasta să aibă voie să se cuminice dumnezeieştii pricestanii. Iar cetăţeneasca lege, zice: să i se scoală limba pe ceafă şi să i-o tragă pînă ce va muri". -ILT, 3i(J.-
707. -"Unii duhovnici învaţă că, în chip excepţional, cînd cineva este lovit de moarte pe neaşteptate, el se poate spovedi, adică a-i încredinţa păcatele sale tovarăşului mirean, apropiat, iar acesta cînd se va spovedi va destăinui şi pe cele încredinţate lui, şi astfel, duhovnicul le va dezlega pentru amîndoi deodată. -Se pare că această învăţătură este acceptabilă spiritului economiei bisericeşti". -S. Tes. IX, 10-13

DUŞMĂNIA

2009-09-15T23:39:00.000-07:00

DUŞMĂNIA
712. - Duşmănia sau ura faţă de aproapele porneşte din poftele trupului (Gal. 5, 19-20), şi dacă nu este stăpînită şi vindecată prin frica lui Dumnezeu (lez. 35,4-6; Amos 1,12), ea duce pe om la mari păcate şi crime (Gal. Fac. 4,3-9), la defăimarea celor sfinte (fariseii Matei 23,1-25), la ură către aproapele cel evlavios (îl Tim. 3,3), la hulă contra lui Dumnezeu (Ioan 15, 23-25). Ea crează turbare în societate (Prov. 10, 12), pagube morale cu privire la mîntuirea aproapelui şi sminteală (Matei 18,6), tulburarea bisericii şi aduce mireanului afurisire (Ap. 31), iar clericului caterisire şi anatema (Ant. 5; Cart. io, li; I Ioan 2,11).
713. -"Cel ce. va avea vrajbă asupra cuiva, în biserică să nu intre pînă ce nu se va împăca, că rugăciunea lui spre blestem se va întoarce, şi spre păcate se socoteşte, şi să facă în toată ziua cîte 50 de metanii"
714. -"Iar preotul de va sluji cu vrajbă asupra cuiva să fie oprit de la Sfînta Liturghie 60 de zile". -Moiitfeinic.

EREZIA

2009-09-15T23:34:00.000-07:00

EREZIA
715. - Creştinii care calcă numai legile bisericeşti administrative, şi ajung în neînţelegere cu ierarhia, organizîndu-se şi rugîndu-se deosebit, se numesc schismatici. Creştinii care s-au rătăcit de la unele adevăruri dogmatice de credinţă ortodoxă, de morală şi de cult, se numesc eretici. Creştinii care şi-au formulat o doctrină eretică şi schismatică rupîndu-se definitiv de biserică, se numesc sectanţi. Doctrinele rătăcite de toate nuanţele, sînt creaţiunea fiinţelor raţionale răzvrătite, care, în conformitate cu legea liberei lor voinţe, ele pot să asculte de adevărul voinţei lui Dumnezeu sau nu, afinnîndu-se în viaţă ca nişte membre deformate (Deut. 6, 1-25; 30, 1-20), şi contrare realităţii adevărului revelat, doctrine care s-au desfăşurat pe linia timpului, sub formele idolatriei, ale falşilor profeţi şi erezii (Fac. 41,8; Ex. 7,10-13; Num. 22 şi 23; Deut. 13, 1-8; Matei 22,31-32; 24,4-25; F. Ap. 8,9-24; 20, 29-30; I Cor. 1, 10-13; 3,2-9; II Petru 2,1-2; I Tim. 4,1-5; Tit. 3,3-5) -V. Dogmele.
716. - Fiinţele raţionale, oamenii, cad în erezie, din cauza: a) neştiinţei (Osca, 4, 6-7; Deut. 1, 39; Ioan 4, 11); b) a înşelăciunii diavoleşti tăinuite (Fac. 3, 1-6; Matei 4,1-10; Ioan 8,44; II Cor. 11,3-15); c) poftelor omeneşti dc a se folosi rău de libertatea care duce la răzvrătire, neascultare şi necredinţă (III Regi-22, 1-28; Ier. 20, 1-18; Tit .3, 2-5); d) a învechirii întru păcate, atît prin educaţia primită cît şi prin îndeletnicirea voită a minţii şi a vieţii obişnuite (V. Neascultarea, Păcatul). îndreptarea ereticilor se poate face numai cu darul lui Dumnezeu, care se poate altoi numai pe o inimă sinceră, pe care Dumnezeu nu o va urgisi (Ps. 50, 17; v. Spovedania, Providenţa).
717. -"Pe ereticii cei nelegiuiţi, care nu se pocăiesc, afurisiţi-i şi-i lepădaţi de ceilalţi credincioşi, aducînd la cunoştinţă publică îndepărtarea lor din biserica lui Dumnezeu şi porunciţi credincioşilor să se ferească cu desăvîrşire de ei, şi să nu se întovărăşească cu ei nici la vorbă şi nici la mgăciune, căci ei sînt potrivnici şi duşmani ai bisericii, strică turma lui Hristos şi batjocoresc moştenirea credinţei. (Prov. 13,20). Aceştia sînt despre care Domnul a spus cu amărăciune şi cu asprime, zicînd că sînt hristoşi mincinoşi şi învăţători vicleni, care hulesc duhul handui şi dispreţuiesc danii lui cel oferit gratis, cărora nuli se iartă nici în veacul de acum, nici în cel ce va să vie (Matei 5,32). -Const. Ap. VI, 18.
718. -"Episcopul, presbiteml sau diaconul numai de se vantga împreună cu ereticii, să se afurisească (suspende), iar de le va da voie a lucra ca unor clerici, să se caterisească". -Apost. 45.
719. -"Dacă vreun cleric sau laic va intra în sinagoga iudeilor sau a ereticilor să se roage, să se caterisească şi afurisească". -Apost. 64.
720. -"Cu privire la clericii cei ce se numesc pe sine catari şi vor să se întoarcă la biserica sobornicească şi apostolească, sfînlul şi marele sinod a hotărît ca punîndu-se mîinile spre pocăinţă peste ei, să rămînă mai departe în cler. Dar înainte de toate se cuvine ca ei să mărturisească în scris, că vor consimţi şi vor urma dogmele bisericii soborniceşti şi apostoleşti, adică vor intra în comuniune şi cu mirenii cei căsătoriţi a doua oară, şi cu cei căzuţi pe vremea persecuţiilor, pentru oare s-a hotărît şi timpul de pocăinţă şi s-a stabilit şi termenul (de iertare) ca aceştia să urmeze întm toate dogmele bisericii soborniceşti. Deci, toţi aceşti clerici, de se vor afla numai singuri hirotonisiţi, ori prin sale, ori prin oraşe, cei aflaţi în cler să rămînă mai departe clerici. Iar dacă ar veni oarecari, unde este episcop sau prezbiter al bisericii soborniceşti, evident că acel episcop al bisericii va avea mai departe demnitatea de episcop, pe cînd cel ce sc numeşte episcop venit de la Catari (curaţi) va avea dreptul numai de presbiter, afară de nu cumva episcopul ar voi să-l împărtăşească alături de sine cu cinstea numelui de episcop. Iar dacă n-ar voi, atunci să-i caute un loc de horepiscop sau de presbiter, pentm ca în genere să se menţină în cler, ca să nu fie doi episcopi într-o cetate". -I ec. 8.
721. -"Deoarece unii evrei s-au rătăcit în credinţă, socotind că pot să amăgească pe Hristos Dumnezeul nostm, se prefac a fi creştini, dar în ascuns îl tăgăduiesc, în taină serbează sîmbăta şi fac şi alte lucmri evreieşti. Hotărîm ca aceştia să nu se primească nici la împărtăşanie, nici la mgăciune, nici la biserică, ci să fie demascaţi că sînt evrei după religia lor, să nu li se boteze copiii şi nici să poată să cumpere sau să cîşlige robi. Iar dacă vreunul dintre dînşii se va întoarce cu credinţă curată şi va mărturisi din toată inima, defăimînd obiceiurile şi faptele evreieşti, încît şi alţii să ia învăţătură şi îndreptare, acesta să se primească şi să se boteze, el şi copiii lui, luîndu-se asigurări că se va îndepărta de obiceiurile evreieşti. Dacă nu vor face aşa, cu nici-un chip să nu se primească", vu ec. 8
722. -"Nu este îngăduit ereticilor să intre în casa lui Dumnezeu, dacă Stănde în eres" (Matei 12, 30; Luca II, 23). -Laod. 6.
723. -"Cei ce se convertesc de la erezie, adică dintre novalieni, fotiniani, quadrodecimani, fie ei calehumeni sau adepţi ai lor, să nu fie primiţi în biserică pînă ce nu anatemalisesc toate ereziile şi mai ales, pe cel de care ei aparţin. Dintre aceştia care se numesc credincioşi ai acestor secte, vor putea fi primiţi la sfintele taine, numai după ce vor învăţa şi mărturisi simbolul credinţei şi vor fi unşi cu sfîntul mir". -Laod. 7.
724. -"Cei ce se convertesc de la erezia frigienilor (montaniştilor), dacă sînt clerici mai ales dintre şefii lor, să fie catehizaţi cu toată grija, şi apoi să se boteze de episcopii şi prezbiterii bisericii ortodoxe". -Laod. 8.
725. -W« se cade a lua binecuvîntări (pîine, aghiasmă) de la eretici, fiindcă acestea sînt mai mult nişte absurdităţi, decît adevărate binecuvîntări". -Laod. 32.
726. -"Nu se cuvine a se mga împreună cu ereticii sau schismaticii". -(Apost. 9, 45). -Laod. 33.
727. -W« se cuvine să părăsească creştinii slujba mucenicilor lui Hristos şi să se ducă la serbările falşilor mucenici şi ereticilor, sau care au fost odinioară eretici, căci aceştia sînt înstreinaţi de Dumnezeu". -Laod. 34.
728. -"Nu se cuvine creştinilor să părăsească biserica lui Dumnezeu şi să venereze pe îngeri ca făpturi în locul lui Iisus, care este capul bisericii (Colos. 2, 4-8; Efes. l,'20; 4, 15-16) şi să facă adunări în cinstea lor, căci acestea sînt oprite. Deci de se va afla cineva că stăndeşte în această idolatrie ascunsă (F. Ap. 4, 12) să fie anatema, căci a părăsit pe Domnul Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu şi a căzut în idolatrie (a pus făptura în locul făcătorului) (Rom. 1, 22-23)". -Laod. 35.-
729. -"După ce s-au cercetat şi s-au luat în considerare toate cele ce par a fi spre folosul bisericesc, cu aprobarea şi inspiraţia Duhului Sfînt, am găsit de bine să se trateze cu blîndeţe şi pace pomeniţii donatişli, deşi se deosebesc şi sînt neliniştiţi cu privire la împărtăşirea cu tnipul Domnului. In ceea ce ne priveşte, să cunoască îndeobşte toţi cei ce s-au încurcat în comuniunea şi prietenia acelora prin toate eparhiile Africii, cum că s-au legat cu o rătăcire ticăloasă, fără îndoială, precum zice Apostolul: "Certăm cu blîndeţe pe cei ce se împotrivesc, în aşteptarea, că Dumnezeu le va da pocăinţă ca să cunoască adevănd şi să-i scape din cursa diavolului, fiind ademeniţi de el ca Să-i facă voia". (II Tim. 2, 25-26). Cartagina 66.
730. -"S-a hotărît ca sinodul nostm să trimită scrisori către toţi dregătorii din Africa, de la care s-a cerni sprijin pentm ajutond bisericii soborniceşti, cînd autoritatea episcopilor este defăimată prin cetăţi. Adică dregătorii creştini să cerceteze cu autoritatea lor, cele ce s-au făcut de maximianişli care au ocupat samavolnic bisericile, şi pe i cei ce s-au despărţit de ei, să-i înscrie în actele publice, spre a fi cunoscuţi de creştinii ortodocşi". -Cart. 67.
731. -"S-a hotărît ca să se trimită scrisori către sinepis copiii noştri, şi mai ales către fratele nostru Anastasie de pe scaunul apostolic (Roma). El ştie că Africa are nevoie de pace. înşişi foştii clerici, donatiştii, care s-au convertit şi ar voi să vină la soborniceasca biserică, ar putea fi primiţi de episcopii soborniceşti în slujba de clerici, dacă aceasta ar contribui la unirea tuturor creştinilor. Tot aşa s-a procedat şi în trecut în mai multe biserici ale Africii unde a odrăslit acest eres. Prin aceasta nu se dezleagă cele hotărite de sinodul de peste mare (Italia), ci numai ca să se uşureze unirea celor ce vor să vie la soborniceasca biserică. întotdeauna trebuie să se urmărească unitatea ecumenică şi folosul mîntuirii sufletelor în toate locurile. Sinodul de peste mare (Italia) este împotriva primirii clericilor în aceeaşi demnitate , dar noi ţinem seama că mîntuirea este dată pentm toţi. Astfel, dacă cei ce s-au hirotonit de donatişli, vin la soborniceasca biserică, nu vom proceda după sinodul italian, ci noi îl vom primi în demnitatea clericală pentm a se face unirea sobornicească a bisericii". -Cartag. 68.
732. -"S-a hotărît să se trimită delegaţi ai sinodului la episcopii sau mirenii donatiştilor spre a le propovădui pacea şi unirea, fără de care nu se poate dobîndi mîntuirea. Şi se va face cunoscut că ei n-au ce imputa bisericii soborniceşti. Să se facă cunoscut tuturor, pe temeiul documentelor, cît s-au purtat ei de rău faţă de schismaticii lor maximianişti. Dacă vor voi să înţeleagă, Dumnezeu le va lumina mintea, ca să priceapă, că aşa cum s-au dezbinat maximianiştii de ei, tot aşa s-au dezbinat ei odinioară de soborniceasca biserică. Pe aceşti maximianişti i-au persecutat, apoi i-au primit pe fiecare în rangul său cînd au revenit la ei, recunoscîndu-le şi botezul, numai să-i atragă în secta lui Donat şi să nu intre în soborniceasca biserică, fără a-i mai învinovăţi, aşa cum făcuse mai înainte". -Cartag. 69.
733. -"S-a hotărît ca să se ceară de la împăraţi ca rămăşiţele idolatriei, nu numai statuile cele sculptate, ci şi cele din orice fel de locuri deschise sau din dumbrăvi sau de sub copaci, cu tot chipul să se nimicească". -Cartag. 84.
734. -"Fiecare episcop, în oraşul episcopal, fe singuri, fie în colaborare cu alţii, trebuie să intre în legătură cu conducătorii donatiştilor, şi să-i provoace ca şi ei să trimită reprezentanţi spre a discuta problemele religioase. Dacă va fi nevoie se va cere şi ajutorul dregătorilor lumeşti. Comunicările făcute vor fi semnate de episcopul Cartaginei în numele sinodului". -Cartag. 91.
735. - Augustin, episcopul Cartaginei a propus spre aprobare următoarea scrisoare: "Noi, trimişii autorizaţi ai sinodului nostm ortodox, căutăm să intrăm în tratative cu voi, dorind a ne bucura de îndreptarea voastră, după cuvîntul Domnului, care zice: Fericiţi făcătorii de pace că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema (Matei 5, 9). Dar şi proorocii ne învaţă să zicem celor ce nu voiesc să se numească fraţi ai noştri: Voi sînteţi fraţi ai noştri. Deci voi nu trebuie să dispreţuiţi sfatul nostm, care vine din iubirea păcii, căci, dacă voi credeţi că veţi avea dreptate, să fiţi cu răbdare. Cînd se va întruni sinodul vostru, alegeţi dintre voi pe cei ce vor apăra pănita voastră dreptate şi noi vom face la fel. Cei aleşi dintre noi vor trata în linişte la locul şi în timpul hotărît cu ai voştri, ca prin voia lui Dumnezeu să se pună capăt, în sfirşit, rătăcirii vechi, ca nu cumva sufletele neputincioase şi popoml fără experienţă să se piardă în dezbinarea nelegiuită prin încrederea în oameni. De veţi primi frăţeşte aceasta invitaţie, uşor se va lămuri dreptatea, iar dacă nu veţi primi această propunere, reaua credinţă a voastră se va cunoaşte îndată. Toţi au fost de acord". -Cartag. 92.
736. ... "Deja s-a vorbit despre Catari, şi tu ai observat că noi trebuie să ne călăuzim după obiceiul locului unde ne aflăm, fiindcă toii cei ce s-au ocupat de această problemă'au vederi deosebite cu privire la validitatea botezului săvîrşit de eretici. Botezul pepuzienilor nu poate să fie socotit ca un adevărat botez; şi eu nu mă pricep cum Dionisie ( + 256) episcop al Alexandriei, om cult şi mare canonist, l-a trecut cu vederea. Cei vechi au judecat să primească numai acel botez care nu este greşit fală de adevănirile credin[ei dogmatice. însă ei au deosebit trei feluri de creştini rătăciţi, despăi\i(i de biserică: ereziile, schismele şi adunările ilegale (parasinagogi).
Se numesc eretici cei ce păcătuiesc contra anumitor învăţături esenţiale ale credinţei... Se numesc schismatici, cei ce s-au despă/rit de biserică pentm anumite chestiuni (administrative, cultice, etc.), cu privire la treburile bisericeşti. Se numesc adunări ilegale acelea pe care le fac anumiţi preoţi, răzvrătiţi contra episcopilor, sau de episcopii răzvrătiţi contra (sinodului) bisericii, sau de o comunitate bisericească neascultătoare. De exemplu, dacă cineva a fost dovedit de vreun păcat şi a fost afurisit, adică oprit de la slujbă, dar el nu se supiuie canoanelor, şi slujeşte, apoi se însoţeşte cu cei despărţiţi de biserică pentm a-şi împlini anumite interese personale, această răzvrătire se numeşte adunare ilegală.
Este o schismă, dacă de ex. cineva are (ca donatiştii), cu privire la pocăinţă, alte vederi contrare celor care fac pane din biserică. Este o erezie, dacă cineva ascultă de rătăcirile maniheilor, marcioni[ilor şi a pepuzienilor (montanişti), despre care vorbim acum, fiindcă ei se deosebesc prin înseşi adevănirile dogmatice cu privire la Dumnezeu. Pentm aceasta s-a hotărît odinioară să se declare botezul ereticilor nevalabil şi a primi pe cel al schismaticilor, penlni căci fac parte încă din biserică. Iar pe cei care lin adunări ilegale, să fie primiţi numai, după ce ei se vor îndrepta prin pocăinţă. Chiar şi cei care s-au dus după cei răzvrătiţi, fiind în oarecare demnităţi bisericeşti, după ce se vor îndrepta, să fie primiţi în aceeaşi treaptă clericală".
"însă pepuzienii (montaniştii) sînt întm totul eretici, pentm că ei hulesc contra Duhului Sfînt, atribuind în chip nelegiuit şi făţarnic lui Montan şi Priscilei supranumele de "Mîngîietorul". Pentm aceasta ei se fac dublu vinovaţi: mai întîi, pentm că ei atribuie oamenilor vrednicia lui Dumnezeu, şi în al doilea rind, pentm că ei hulesc pe Duhul Sfînt comparindu-l cu oamenii. Care ar fi temeiul pentm a se putea susţine că botezul lor făcut în numele Tatălui şi al Fiului, a lui Montan şi al Priscilei să fie valabil? Cei ce nu s-au botezat după Sfînta Tradiţie nu potfi socotiţi botezaţi cu adevărat. Dacă Dionisie a scăpat din vedere aceasta, nu se cuvine ca noi să aprobăm greşeala lui, căci prin bunul simt, absurditatea (acestui botez) se poate vedea de la sine".
"Catarii de asemenea fac parte dintre schismatici. Predecesorii noştri, adică Ciprian şi Firmilian, au socotit că sînt egali în rătăcire, Catarii, Encratiţii, Hidroparastaţii şi Apotactiţii".
"Schisma este despărţirea de biserică şi toţi cei ce se despart nu se mai împărtăşesc de danirile Duhului Sfînt, pentru că revolta lor au oprit pentru ei, izvorul'harului făcînd să înceteze succesiunea legitimă a preoţiei părinţilor. Autorii acestei despărţiri au fost hirotonisiţi de episcopii soborniceşti şi această consacrare le-a adus asupra lor hanii; însă de cînd s-au despărţit căzînd în rînduiala mirenilor, ei nu mai au puterea de a boteza şi nici a hirotonisi, căci de îndată ce ei nu mai au danii Duhului Sfînt, ei nu mai au puterea să hirotonisească pe alţii". Pentm aceasta, s-a orinduit cum că botezul lor trebuie să se facă din nou, fiindcă ei nu sînt decît nişte mireni, şi toţi care se vor întoarce la biserică, şi toţi cei ce fuseseră botezaţi de preoţii lor, trebuiesc rebotezaţi. Cu toate acestea, întrucît mulţi episcopi din Asia, din coborămînt faţă de ei, şi pentm a-înlătura tulburările, au socotit de bine a se primi şi botezul lor, îl putem primi şi noi".
"Insă trebuie să fim atenţi asupra nelegiuirii Encratiţilor, fiindcă ei pentm a împiedica pe cei din secta lor de a se reîntoarce la biserică, i-au silit să se boteze la ei, punîndu-i sub stăpînirea obiceiurilor lor. Dar, pentm că nu s-a hotărît nimic cu privire la aceşti sectanţi, se cuvine ca să se anuleze cu desăvîrşire botezul lor, şi să fie botezaţi din nou cei care se vor întoarce la biserică, deşi fuseseră botezaţi de preoţii lor eretici. Insă, dacă această practică ar tulbura ordinea bisericii, ar trebui să urmăm obiceiul icoijomisirii părinţilor, care au fost destul de prevăzători, căci ar fi de temut, că silindu-i de a se (boteza) reboteza, prin această mare severitate, i-am împiedica să revină la mîntuire. Deşi botezul lor nu este întru totul egal cu al nostm, noi nu sînte'm obligaţi (expres de canoane) să-i botezăm din nou pentm a li se da hanii, ci noi sîntem obligaţi să respectăm întru toate rînduiala canoanelor (pentru convertirea lor). Apoi nu trebuie să se oprească a se face ungerea cu Sfiitul Mir tuhiror celor care au primit botezul (acceptat de nai), înainte de a-i primi la tainele noastre. Eu ştiu că Zoin şi Salumin au fost ridicaţi la scaunul episcopal (s-a recunoscut hirotonia lor). Iată pentru ce nu se pot separa de biserică, cei ce au făcut pane din această sectă, pentm că primirea acestor doi episcopi ne serveşte ca un canon de orientare, care s-a făcut cu privire la primirea lor". -Sf. Vasile 1.
737. -"Ereticii care se pocăiesc la sfîrşitul vieţii (fiind ameninţaţi de moarte) pot fi primiţi (la împărtăşire), dar această primire să nu se facă cu uşurinţă, ci cu destulă cercetare, pentm a ne convinge de pocăinţa lor dacă este curată, şi dacă dă dovadă prin faptă că ei doresc cu adevărat să se mîntuiască". -Sf. Vasile 5.
738. -"Encratiţii, Sacofoiii şi Apostactiţii trebuiesc trataţi ca şi novaţienii, pentm care s-a formulat canon, iar pentm aceştia nu avem nimic. Pe aceştia noi am hotărît să-i rebotezăm. Dacă pînă acum (în eparhia lui Amfilohie) nu s-au rebotezat ca şi la romani, cu toate acestea, noi hotărîm de acum încolo să fie botezaţi din nou, această hotărire s-o aplici şi tu, fiindcă această erezie este odrăslită din eresul marcianiţilor, care defăima taina nunţii, folosirea vinului, zicînd că sînt creaturi spurcate. Tată de ce noi nu-i primim în biserică pînă ce nu se botează după formula noastră, ca să nu se poată înşela, cînd ei pretind că sînt botezaţi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfiitului Duh, ei care zic, ca şi Marcion şi ceilalţi eretici, cum că Dumnezeu este făcătond răului. Astfel, dacă tu socoteşti de bine, ar trebui convocat un sinod al episcopilor care să fonmdeze un canon pentm aceşti eretici, ca să se poată reboteza fără pericol, şi să avem o regulă sigură de urmat cu privire la toţi aceştia", (mai tîrziu a dat c. II, ec. c. 7). -Sf.Vasile 47.
739. -"Cu privire la episcopii care au trecut la arieni în vreme de prigoană, iar acum după ce ea a încetat, să se procedeze cu ei după obicei. Astfel, în locul lor să se aşeze alţii, care au fost statornici în ortodoxie, iar apostaţii vor rămîne doar cu numele de clerici, aşa cum s-a făcut în Tebaida. Preoţii aşezaţi de episcopul Apolo, care au trecut la arieni, din socotinţa (iniţiativa) lor, acum dacă mai sînt între clericii ortodocşi, să se scoată, iar dacă ei au trecut din ordinul episcopului lor, pot să rămînă în cler, ca cei ce'au făcut-o din nepriceperea ereziei; iar dacă enoriaşii îi înlătură, să se hirotonisească alţii în locul lor, iar dacă îi ţin împreună cu cei ortodocşi, să fie trataţi după acelaşi obicei folosit de episcopii din Tebaida". -Teofii 2.
740. -"Mi-ai făcut cunoscut (tu ep. Afnigie) că oarecare dintre mirenii care se numesc pe sine catari, voiesc să vină la biserică. Deci, deoarece sinodul ţinut la Niceea de (c.8) de către fericiţii noştri părinţi au hotărît ca să se hirotonisească cei ce vin (de la catari) se aprobă ca, potrivit acestei nonne, să-i hirotoneşti pe cei ce vin la biserică, dacă viaţa lor este vrednică şi dacă nimic nu li se opune". -Teofii 12.

EVANGHELIŞTII

2009-09-15T23:32:00.000-07:00

EVANGHELIŞTII
741. - Evangheliştii sau creştinii după' evanghelie, sectă elveţiană, răspîndită în România la Iaşi şi Braşov, se înrudeşte cu baptiştii, etc. Mai tîrziu a fuzionat cu Tudoriştii. Doctrină:
a) Botezul este denaturat şi înlătură tainele;
b) înlătură Sfînta Tradiţie;
c) învaţă mileniul (Apoc. 20, 3-4) şi patru judecăţi ale sufletului. Cei care se convertesc, se primesc prin botez după îndrumarea episcopului.

FĂGĂDUINŢELE

2009-09-15T23:30:00.001-07:00

FĂGĂDUINŢELE
742. - Făgăduinţele sînt legăminte care pornesc de la Dumnezeu către om şi ale omului către Dumnezeu, întemeiate pe relaţiunile adevărurilor de credinţă, de morală şi de cult. Dumnezeu este izvorul a tot adevărul şi viaţa (Ioan 14,5). Iisus a venit în lume ca să ne facă fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1,12), născuţi prin harul iertării şi a chemării întru a colabora cu El: Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi... (Matei li, 27-29). Exemplul lui Iisus trebuie să-l urmeze toţi cei ce cred în El? "Cum mă vedeţi pe mine făcînd, faceţi şi voi asemenea" (Ioan 13,15; Fiiîp 2, 5; i Petru 2, 21). El făgăduieşte acestora: Milă (Ex. 20, 6; Deut. 5, 10; Matei 5, 7; Iacob 2, 13); Iertare (Matei 6, 14); Binecuvîntare (Lev. 26, 1-13; Deut. 28, 1-14; Luca 6, 36; II Cor. 9, 9); Viaţă veşnică (Matei 19, 28-29; Marcu 10, 21-30; Rom. 8, 13) şi Domnul împlineşte toate aceste făgăduinţe cu exactitate faţă de cel ce primeşte să-i urmeze poruncile, şi să-i facă voia legilor Sale aşa cum a făcut cu Avram (Fac. .16,5; Iacob 2, 23) şi cu apostolii (Ioan 17, 5-24; F. Ap. 2, 1-20).
743. - Omul colaborează cu Dumnezeu prin făgăduinţele sale, adică legămintele sau jurămintele sale faţă de el, făcute cu vorba simplă sau acte de închinare intimă sau publică faţă de semenii noştri sau de autorităţile bisericeşti, precum, şi acte cultice sau voturi. Făgăduinţele simple, dacă izvorăsc din convingerea credinţei, ele sînt acte de cult (Num. 30,2; Deut. 23,21; Ps. 66,13-14). Dacă ele sînt făcute public cu martori, şi mai ales în faţa Sfînt ului Altar, ele devin jurăminte fără dezlegare (Fac. 15, 6-18; 24. 7; Ex. 4,14-21; 30,46; 31, 17; Lev. 27, 1-30; Deut. 30, 1-30; Matei 4, 19). Celor ce îşi îndeplinesc făgăduinţele cu fapte statornice şi jertfelnice, Domnul ie-a zis: "Adevăr zic vouă, că atunci cînd Fiul Omului va sta pe scaunul Său, veţi sta şi voi pe cele 12 scaune şi veţi judeca pe fiii lui Israil (Matei 19, 27-30) şi vor cînta cîntarea cea nouă a veşnicilor răsplătiri (Apoc. 14, l; 3-13).
744. - Făgăduinţele trebuiesc făcute cu mare băgare de seamă. Omul îşi va da seama înaintea Domnului de orice cuvînt ieşit din gura lui (Matei 12,35-37). "Dacă cineva are de gtnd să meargă la biserică, sau să facă o faptă bună •'să se gîndească bine dacă poate împlini şi apoi să spună cuvîntul. Este primejdios pentru om să facă o făgăduinţă sfîntă şi abia după ce afăcut-o să se gîndească (Prov. 20,25). Dacă lui Dumnezeu ai făcut vreo făgăduinţă să nu zăboveşti a o împlini căci lui Dumnezeu nu-i plac oamenii uşori la minte, de aceea să împlineşti tot ce făgăduieşti. Mai bine să nu făgăduieşti decît s-o faci şi să n-o împlineşti" (Ecles. 5,4-5). împlinirea oricărei făgăduinţe cere osteneală şi devotament jertfelnic, aşa cum au făcut-o toţi sfinţii Vechiului şi Noului Testament ca Avraam (Fac. 22, 12); Moise (Num. 12, 14). însuşi Domnul Iisus ca să împlinească voia Tatălui el a suferit (loan 16,25-33). Viaţa duhovnicească este o luptă cu păcatul, dar cea mai bună luptă (II Tim. 4,7).
745. - Toţi cei ce au călcat făgăduinţele lor faţă de conştiinţa lor şi faţă de legile lui Dumnezeu au fost pedepsiţi chiar în lumea aceasta, ca din exemplul lor să înveţe şi alţii ce înseamnă a face I'ăgăduinţi mincinoase "jertfa nebunului" (Edes. 5, l), şi a defăima pe Dumnezeu ispitindu-L (Sfrah. 18, 23), ca satana pe Iisus (Matei 4, 1-5), Saul (I Regi 15, 22-23; III Regi 13,19-24; 14, 7-10), Iuda care mai bine nu s-ar fi născut (Matei 26,24), Anania şi Sa fir a au fost ucişi, fiindcă n-au minţit oamenilor, ci lui Dumnezeu (F. Ap. 5, l-ll; Luca 22,3). Celor ce se leapădă de făgăduinţele lor făcute cu ştiinţa şi cu vorba liberă, de a sluji Domnului ca preoţi, călugări sau a fi în slujba Domnului sub alte forme, li se aplică învăţătura Domnului, prin care a spus: Duhul cel rău dacă iese din om ca odinioară din Iuda la început, dacă acest om nu-şi ţine casa sufletului împodobită cu legea Domnului, trăită după exemplul lui, ca Iisus, apoi acel duh rău vine cu alte şapte iluluiri rele şi astfel starea cea de pe urmă, devine mai rea decît cea dintîi (Luca 11, 24 26), aşa cum se uitîmplă cu toţi apostaţii (I Tim. 1,20; II Tim. 4,10).
746. -"Ba chiar şi cel ce a fost îmbrăcat odată de episcop, cu îmbrăcăminte neagră cu scopul de a intra în cler, nu o mai poate dezbrăca deoarece a făcut declaraţie publică de a se consacra lui Dumnezeu, şi nu mai poate să se lepede de făgăduinţa făcută şi să batjocorească starea sfîntă ca femeile de la teatru". -Baisamon.
747. -"Mi se pare absurd dacă cineva făgăduieşte să nu mănînce came de porc. Deci, învaţă ca nimeni să nu mai facă jurăminte şi făgăduinţe nelegiuite (I Regi 14,24-43), căci întrebuinţarea cărnii de porc este indiferentă, dacă se ia cu mulţumire (I Tim. 4,4), căci nici-o făptură nu este de lepădat. Deci, în acest caz, felul de făgăduinţă este ridicol, iar nu ideea înfrinării, care este necesară (în viaţa normală)". -Sf . Vasile 28.

FANATISMUL

2009-09-15T23:28:00.000-07:00

FANATISMUL
748. - Fanatismul porneşte dintr-o acţiune dezechilibrată datorită unei înţelegeri mintale slăbănoage şi a unei voinţe prea active, care nu poate fi călăuzită corect de lumina cea slabă a nunţii în cadrul legilor Domnului. La fanatic este un dezechilibru între idealul minţii şi între puterea de a lucra binele. El, cu mintea, înţelege greşit şi primeşte neadevărul în loc de adevăr, minciuna în loc de dreptate, legi morale închipuite, în locul celor dumnezeieşti. Dacă la aceasta se mai adaugă şi iscusinţa vicleşugului, atunci fanaticul nu mai ascultă de nimeni, se crede atotştiutor şi prea înţelept, şi astfel, se dedă la tot felul de crime, toate săvîrşite, după capul lui în numele legii lui Dumnezeu. Aceştia sînt cuprinşi şi de duhul adormirii, ca văzînd să nu vadă...(Rom. 11, 8; Matei 13, 14; Ioan 12, 24), ca nişte căzuţi din har (Gal. 5,4), devin apostoli mincinoşi (II Cor. 11, 13-15; Filip. 1, 15-17), călăuziţi de duhurile cele înşelătoare (I Tim. 4, 1-8). Ei dau naştere la tulburări în biserică şi la rătăcirea eretică şi sectară. (Efes. 4, 15-19). Leacul fanatismului este smerenia cu adevărat duhovnicească (Rom. 12, 16 ; Iacob 4, io-, I Peiru 5, 5) şi
rugăciunea unită cu sfînta ascultare de autoritatea legală (Ioan 3, 21; F. Ap. 5, 28; I Petru 1,22; II Cor. 10,5; Iacob 1,23).

FAPTELE BUNE

2009-09-15T23:26:00.000-07:00

FAPTELE BUNE
749. - Faptele bune sînt roade ale credinţei (iacob 2,14). Ele se referă la sinea omului, cum sînt îngrijirea de cele trupeşti şi sufleteşti conform cu legea Domnului, la aproapele ca om trupesc şi sufletesc, faţă de care avem datorii trupeşti şi sufleteşti şi faţă de Dumnezeu, prin evlavie, rugăciune şi mărturisirea legilor şi dogmelor sale (V. Dogmele, Mărturisitor). Sentimentele morale ale aprecierii faptelor nu sînt decît un început, şi fără acţiunea voinţei, ele devin fapte, născute moarte. Numai judecăţile morale active, în cadrul legilor evanghelice, fac pe om să se îmbrace în cămaşa faptelor cerute de Hristos (Ioan 15,5):
750. -Faptele bune faţă de aproapele sînt:
a) Trupeşti
1) a hrăni pe cel flămuid;
2) a adăpa pe cel însetat;
3) a îmbrăca pe cel gol;
4) a cerceta pe cei închişi;
5) a îngriji de cei bolnavi;
6) a adăposti pe cei străini;
7) a îngropa pe cei morţi;

b) Sufleteşti
1) a converti la pocăinţă - misiunea;
2) a învăţa pe neştiutor - dăscălia;
3) a povăţui la bine - îndrumarea;
4) rugăciunea pt. aproapele - preoţi;
5) a mîngîia descurajaţii - frăţietatea;
6) răbdarea în ocări - iubirea;
7) iertarea greşiţilor - credinţa;
Toate acestea au de scop perfecţionarea sufletului omenesc. "Fiţi desăvîrşiţi precum şi Tatăl vostm ceresc, desăvîrşit este", fiindcă de la aproapele ne vine viaţa şi moartea. Că de vom dobîndi pe fratele nostm, pe Dumnezeu dobîndim; iar de vom sminti pe fratele, lui Hristos greşim". -Pateric p. 9.
751. - Faptele bune faţă de Dumnezeu sînt acelea care au drept temelie credinţa, nădejdea şi dragostea (I Cor. 13, l, 28). Prin credinţă omul împrumută adevărurile legilor lui Dumnezeu, făcîndu-le ca ale sale, prin nădejde el aşteaptă cu răbdare împlinirea celor crezute, iar prin căldura dragostei el se luptă statornic în viaţa aceasta ca să împlinească ceea ce crede, şi această luptă nu se va sfîrşi decît atunci cînd cele crezute şi nădăjduite se vor împlini, toate topindu-se ca un foc al iubirii veşnice, alături de Dumnezeu în biserica triumfătoare. Mijloacele de a ajunge aici, virtuţile practice ale evlaviei, înfrînării, bărbăţiei, dreptăţii şi ale înţelepciunii, care fac pe omul duhovnicesc, în stare de a judeca totul, iar pe el să nu-l poală judeca nimeni (1 Cor. 2, 6-16; Ioan 5,24).
752. -"Dintre virtuţi, unele sînt ale trupului, altele ale sufletului. Ale trupului sînt de pildă: postul, privegherea, culcarea pe jos, slujirea, lucrul mîinilor, spre a nu îngreuna pe cineva sau spre a dărui şi pe cele următoare. Iar ale sufletului sînt de pildă: iubirea, îndelunga răbdare, blîndeţea, înfrînarea, rugăciunea şi cele următoare. Dacă, prin urmare, din vreo nevoie sau împrejurare trupească, de pildă din pricină de boală, sau altceva de felul acesta, ni s-ar întîmpla să nu putem să împlinim pomenitele virtuţi ale trupului, avem iertare de la Domnul, care cunoaşte şi pricinile. Dar neîmplinind pe cele ale sufletului, nu vom avea nici-o apărare, căci sînt supuse nevoii, necesităţii". -Filoc. II, p. 67,57.
753. -"Credinţa autentică slujeşte adevăndui, neavînd în ea minciună, iar conştiinţa cea bună poartă în ea puterea iubirii, neaflîndu-se în ea vreo călcare a ponincii dumnezeieşti". -Filoc. III. p. 253,21-
754. -"Să ne strîngem cu toată puterea spre împlinirea poruncilor Domnului, ca să nu fim strînşi de lanţurile greu de dezlegat ale poftelor rele şi ale păcatelor stricătoare de sufîet, - căci atunci se va rosti şi asupra noastră hotărîrea rostită asupra smochinului neroditor: "Taie-l ca să nu facă şi locul netrebnic; căci tot pomul care nu aduce roadă, se taie şi în foc se aruncă". -Filoc. IV, p. 204, 5.
755. -"Nimic nu este mai de trebuinţă şi mai de folos decît cuvîntul drept şi decît conştiinţa. Căci de aici vine frica de Dumnezeu şi dorul după el. Iar din acestea, cea dintîi curăţeşte prin evlavie şi sfială, iar cealaltă desăvîrşeşte prin desprinderea luminătoare şi prin dreapta socoteală, şi face mintea să călătorească pe culmi, prin înalta suire şi vedere. Dar fără frică este cu neputinţă minţii să ajungă la dragostea dumnezeiască şi prin ea să zboare spre cele nădăjduite şi să se odihnească în ele". -Filoc. IV, p. 256,22.
756. - "Făptuitond doreşte să se dezlege, din pricina ostenelilor, şi să fie cu Hristos (Filip. 1, 23). Iar contemplativul voieşte mai bine să rămînă în tmp, atît pentm bucuria pe care o primeşte din mgăciune, cît şi pentm folosul ce-i vine de aici aproapelui". -Filoc. IV, p. 308,165.

FĂŢĂRNICIA

2009-09-15T23:25:00.001-07:00

FĂŢĂRNICIA
757. -Făţărnicia este lucrarea diavolească a prefăcătoriei, prin care minciuna, vicleşugul şi faptele păcătoase sînt acoperite cu haina virtuţilor, a evlaviei şi a împlinirii legilor lui Dumnezeu. Făţărnicia cu cît conţine mai mult adevăr, cu atîla este mai
periculoasă, asemenea cu satana care se îmbracă în înger de lumină (II Cor. 11, 13-15). Făţarnicii sînt evlavioşi numai la arătare (Matei 23, 140; Marcu 7, 1-5; II Tim. 3, 5; Tit. 1, 6; Apoc. 3, 1), nu fac ceea ce zic (Ier. 33; 31: Rom. 2, 17-23), învaţă minciuna (Matei 6, 2; F. Ap. 20, 20; I Tim. 4, 2; Fi'es. 4, 14). înşeală pe alţii ca nişte lupi răpitori (Matei 7, 15; Marcu 12, 40; Luca 20, 47), Speculează cele sfinte (Matei 23, 14; II Tim. 3, 5; Tit. 1, 21; II Petru 2, 1 8). Dumnezeu îi va judeca şi osîndi greu (Matei 22, 18; 23, 27-28; Luca 6, 46; 11, 44; 20,30; Colos. 2,22-23). Cei ce nu se îndreaptă nu pot fi primiţi la tainele bisericii, canonisindu-se asemenea cu vrăjitorii (F. Ap. 8,13-21).
758. -"Deoarece apostolul strigă că cel ce se uneşte cu Domnul este un duh cu el (I Cor. 6,17), învederat este, că şi cel ce se împrieteneşte cu diavolul se face una cu el prin legătură (făţărniciei şi drăcuirii). Deci, cei ce se prefac că sînt îndrăciţi şi cu vicleşug iau înfăţişarea acestora, cu gînduri
înşelătoare de ceişetoiie, s-a hotărît să fie pedepsiţi în orice împrejurare, şi să li se aplice acelaşi tratament şi pedeapsă ca şi celor cu adevărat îndrăciţi, spre a fi izbăviţi de înşelăciunea diavolului", -vi ec. 60.

FECIORIA

2009-09-15T23:15:00.000-07:00

FECIORIA
759. - Fecioria este un dar al lui Dumnezeu (Matei 19,10-12) oferit omului, care are credinţă multă şi o dragoste dc a sluji Domnului mai tare decît moartea (I Cor. 7, 3240). îmbrăţişarea fecioriei este un sfat, (I Cor. 7, 25), acceptat de bună voie (I Cor. 7, 1-10), şi ca să fie o virtute
trebuie păzit numai şi numai în numele Domnului (lac. 38, 8; Luca 2, 37; I Cor. 6,19; 7,32; Apoc. 14,4). "Fecioarele sînt floarea bisericii, podoaba şi frumuseţea harului duhovnicesc, starea cea firească a nevinovăţiei originale, desăvîrşita realizare vrednică de lauda oamenilor şi cinstea îngerilor, chipul lui Dumnezeu, care imită viaţa cea sfînta a Domnului, devenind astfel, cea mai aleasă parte a turmei lui Hristos şi naşterea cea mai slăvită a sfintei noastre biserici". -Sf. Ciprian D. P. Fee. 5.
760. -"Dacă cineva ar feciori sau s-ar înfrîna, abţinîndu-se de la căsătorie din scîrbă, nu penlni binele şi sfinţenia fecioriei, să fie anatema". -Gangra 9.
761. -"Dacă cineva dintre cei ce trăiesc în feciorie penlni Domnul, cu mîndrie ar dispreţul pe cei căsătoriţi, să fie anatema". -Gangra io.

FEMEILE

2009-09-15T23:14:00.000-07:00

FEMEILE
762. - Femeia este egală cu bărbatul în fata lui Dumnezeu. Potrivit cu legile firii, ele au drepturi şi datorii, mai ales în viata familiară. Rostul în familie este mare (fit 2,4-5; Prov. 19, 14; 31, 11-30; Sirah 25,11; 26,1-20). Ea are datorii faţă de SOţ (Prov. 12,4; 11,16; Fac. 3, 16; I Cir. 7, 1-34; Efes. 5, 22-33), chiar şi do soţii necredincioşi (i Cor. 7, 13,16; I Petru 3,1-3). Să fie modestă şi evlavioasă (I Tim. 2,9-10), pentru ca să nu facă sminteală datorită firii ei în general, ea trebuie să tacă în biserică (laod. 44,44; Sf. Nichifor 15; Fac. 3,16; I Cor. 14, 34-35; I Tim. 2,12). Cea rămasă văduvă, dacă nu poate trăi în curăţia castităţii trebuie să se căsătorească (1 Cor. 7,9; I Tim. 5,10-15).
763. -Femeile rele se nenorocesc şi pe ele şi pe bărbaţii lor, iar copiii lor ajung rău, fiind lipsiţi de o creştere în frica lui Dumnezeu. Ea aduce în casă blestemul pentru toţi şi pentru ea (Ier. 3,12; Sirah 25,22; Prov. 12,4; 21, 9-19; 23, 24; 27, 15). Ele nenorocesc bărbaţii ca Eva (Fac. 3, 1-12; Dalila Jud. 14,15-17; 16,4-7); Iczabelc (III Regi 21,25), Ierodiada care şi-a făcut soţul criminal (Matei 14,2-10). Soţiile de preoţi sînt datoare să ajute pe soţii lor prin exemplul vieţii morale, modestie şi slătuire bună în vremuri grele. Să fie cinstite şi să nu umble în preacurvie, căci aduc caterisirea soţilor lor, în caz că ei le ţin mai departe ca soţii, iar copiii lor devin nenorociţi (Neocez. 8; Sf. Vasile 3; I ec. 3.).
764. - In societate şi mai ales în biserică, femeia trebuie să fie cu mare băgare de seamă, mai ales cînd vine în legătură cu persoane necăsătorite, fiindcă ea poate produce sminteală. Nu e vorba numai de păcate, ci şi de aparenţa păcatului, căci un cleric este prea mult în contact cu femei, pe lîngă faptul păcătuiţii, dar intervine şi prilejul de a sminti pe alţii. Un cleric trebuie să se teamă şi de umbra lui; o femeie cu adevărat cinstită, trebuie să se teamă în toate umbletele ei, căci o purtare imprudentă poate batjocori pe toţi şi pe femei şi pe clerici, şi în loc de folos duhovnicesc, diavolul le recoltează sufletele pentru osîndă iadului. Vai de cel prin care vine sminteală (Matei 5, 27-32; Marcu 9, 42; Sf. Vasile 88; I ec 3; VI ec 5).
765. -"Nu fiţi sminteală celor din afaiă, zice dwnnezeiesad ajyostol (I Cor. 10, 32). A petiece femei în episcopii sau în muiăsli/i, este un luau piicuiuilor de toată smiteala Dacă cineva va aduce fe/neie sclai'ă sau liberă (adică servitoare) în I mînăstire, sau iii episcopie patlni-Mdeplmkea^yimiiifi serviciu, să se/ceite, iar sJănwidM^aieiisească Iar dacă se va întîmplasă fie femei pe la caiacele lor, şi episcopia sau egumenul va merge acolo să nu se încredinţeze în acea vrane nici-un seniciu viewiei femei, ci să petreacă în alt loc deosebit, pînă ce va pleca episcopul sau egumenul de acolo paitiu nepiiliănbe". -Vil ec. 18.
766. -"Femeile pot şi e necesar să cînle în biserică la cor alături de băibaţi. Insă femeia singură nu poate fi cînlărcaţă la strană, sau paiaclisier, afară de călugăriţa în mînăstirea ei, şi nici nu poate predica sau să citească cazania (V. Hirotesie, Diaconiţă, Altar).

FRANCMASONERIA

2009-09-15T23:11:00.000-07:00

FRANCMASONERIA
767. A se vedea mai multe despre Francamsonerie pe DESPRE MASONERIE

FRĂŢIA DE CRUCE

2009-09-15T23:09:00.000-07:00

FRĂŢIA DE CRUCE
768. - Frăţia de cruce este legătura pe care o fac mai mulţi inşi spre a se uni între ei pînă la moarte, cu scopul de a dobîndi, mai ales, bunuri materiale şi sociale în lupta cu semenii lor. Ei îşi gustă sîngele reciproc, fac jurăminte păgîneşti, la care adaugă şi legături creştine, şi dacă găsesc preoţi neştiutori, le smulg binecuvântarea sub diferite forme, ca nişte furi de cele sfinte şi vrăjitori periculoşi. Biserica a osîndit aceasta:. "Preotul nicidecum să îndrăznească a face frăţii de cruce, căci aceasta este fără de lege". -Molitfclnic.
769. -"Văzînd părinţii că se făceau mulţi fraţi pe Sfinta Evanghelie şi de multe ori cu molitfele preoţeşti,... au tăiat aceasta şi au oprit-o,... ci încă, aceia cîţi se prind fraţi de cruce, pînă în ziua de astăzi, foarte să se canonisească, iar preotul care le va cili molitvele şi-i prinde (în făgăduinţele \ox),pe acela ponincesc să se pedepsească cu lipsa de preoţia lui" -ILT,210.

FRICA DE DUMNEZEU

2009-09-15T23:05:00.000-07:00

FRICA DE DUMNEZEU
770. -Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii întru a sluji Domnului şi a opri păcatul (Prov. 1, 7; 9, 10; 15, 33). Ea e un dar a lui Dumnezeu (Ier. 32,3940; îs. 33,6). Cei ce cred şi trăiesc în evlavie se tem de Dumnezeu, cum se teme un fiu iubit faţă de părinţii lui cu o temere a
iubirii fieşti (Ev. 12,9-28), care duce la mîntuire (Pilip. 2,12), şi la sfinţenie (II Cor. 7, l; Efes. 5,21; Colos. 3,32; Apoc. 15,4). Este o frică aducătoare de bucurie, de dreptate şi binecuvântare (II Cor. 19,6-9; Ev. 13,6; îs. 66,2; Luca 50). Copiii trebuiesc crescuţi în frica Domnului (Deut. 31,13; Ps. 33,9). Cei ce se tem de Domnul în lumea aceasta, nu se tem de ameninţările lumii puse în slujba păcatului, căci nădejdea lor în purtarea de grijă a Domnului e mai presus de frica omenească. (Ier. 1, 8; 30, 10; Matei 10, 26-28; Luca 19, 4-8; I Petru 4,14; Ev. 2,15).
771. -Frica celor păcătoşi începe cu o nepăsare întru a se teme de Domnul, şi se sfirşeşte cu teama robului neascultător şi vinovat, faţă de sine, de aproapele şi de Dumnezeu (Rom. 8,15; I loan 4, 18; Ps. 35,1; 54,19; Prov. 1, 29; Ier. 44,10). Frica celor păcătoşi şi nepocăiţi este o groază pentru
viaţa şi conştiinţa lor (Fac. 4,14; I Regi 5,11; Îs. 33,14; Luca 21, 26; Matei 27,3). Ea este asemenea cu cea care chinuieşte pe demoni (Matei 8,29; Marcu l, 24; Iacob 21,19), ca o arvună a judecăţii lui Dumnezeu şi a muncilor veşnice (Lev. 26, 16-17; Ier. 46,5; 48,44; Iez. 26, 16; loan 19,8; F. Ap. 24,26).

FUMATUL

2009-09-15T23:04:00.000-07:00

FUMATUL
772. -Fumatul este un păcat. Tutunul a fost adus în Europa pe la 1500 din America. El se foloseşte în medicină. însă, oamenii îl fumează fără să le aducă vreun folos, de aceea morala bisericească osândeşte fumatul, fiindcă nu ţine nici de foame, nici de sete, şi nici de căldură, ci este un obicei murdar, ruinează sănătatea, şi se cheltuiesc banii munciţi pe acest fum otrăvitor. Dintre canceroşii pulmonari 85 la sută sînt fumători. Mai ales clericii, care fumează, aduc mare sminteală, fiindcă se fac pildă rea pentru alţii, puţîndu-le gura şi hainele ca la nişte tavernagii. Fumatul se canoniseşte ca şi jocul de noroc, cu caterisirea şi afurisirea (Apost. 42,43 VI ec. 50).